|
egoZaur
Doi ani de vacanţă
Sorin-Mihai Grad
|
|
De doi ani mă joc de-a EgoPHobia. Când vine seara sau
week-end'ul se-adună gândurile, se sortează
(din păcate nu singure!) textele venite la redacţie,
apoi trebuie trimise la redactori spre verdictare, oare cui să-i
mai cer un text, ar fi bine s-avem mai multe imagini, de ce nu o rubrică
de desen şi fotografie intitulată "imagini",
trebuie re-corectat ultimul număr, să le răspund
autorilor, ce să facem cu poeziile astea, la filosofie avem doar
un articol, ne pare rău dar redactorii noştri au decis
că textele dvs. nu vor apărea în EgoPHobia,
n-am mai primit nimic de la tine de câteva luni, mai eşti
cu noi, propuneţi un invitat pentru numărul următor,
nu vă putem publica textele pentru că nu se încadrează
în ce ne dorim noi să fie EgoPHobia, ne mai trebuie
un redactor la proză, Bolea iar ai murit, textele tale vor apărea
în următorul număr al revistei noastre, cine
m-a pus să mă bag în chestia asta, sâmbătă
m-apuc de pus numărul pe site, oare ne-a trimis Eminescu poezii,
iar vorbesc singur la 3 noaptea şi încă mai
am trei pagini de terminat, plus prima,...
Sub televizor există un sertar în care se-adună
foi cu cuvinte, întregi sau abreviate, mai multe sau mai puţine,
în română sau engleză. De când
cu EgoPHobia din sertar n-a ieşit mai nimic, s-au tot acumulat
în el idei, schiţe, versuri, observaţii, titluri
şi fragmente. Între timp s-a umplut, aşa că
atunci când tu citeşti acest text sper ca după
aceşti doi ani de vacanţă să-nceapă
să şi iasă ceva de-acolo. Mai rămâne
ca ai mei colegi de redacţie să şi aprecieze
respectivele materiale, altfel voi rămâne şi
mai departe de propriu'mi râs, cu o revistă de literatură
care muşcă destul din existenţa mea, dar îmi
publică doar articole.
|
|
PUNK_POLITIK
O nesfârşită greaţă
Mihnea Blidariu
|
|
Încep să cred că nu mai are nici un rost să
scriu. Sau să vorbesc. Sau să cânt. Încep
să cred că suntem un popor de curve duplicitare, numai
bune de folosit ca mercenari sau ca trădători. Încep
să văd, în toate direcţiile, oameni
profund vinovaţi zâmbind nevinovat, politicieni făcând
orice numai politică nu, artişti făcând
orice numai artă nu, sportivi făcând orice
numai sport nu. Sau, altfel spus, oameni făcând orice
numai să fie oameni nu.
Apoi mă opresc, fac un salt înainte, privesc înapoi
şi zic: "dar, vai, nu se poate, există o speranţă,
întotdeauna există o speranţă".
Sau - "dracul nu e atât de negru". Sau - "trebuie
să facem ceva!". Însă speranţa
e un lux în România, dracul e aliatul nostru de nădejde
care ne spune că toate greşelile ne vor fi iertate (sau
Dumnezeu spunea asta?...) şi întotdeauna când
încercăm să facem ceva, acel ceva se dovedeşte
a fi extrem de supărător pentru alţi semeni,
cu nişte interese mult mai "înalte" decât
ale noastre.
Nu mai pot continua acest articol. Sau orice altceva, de fapt. Nu sunt
o victimă. Nu sunt frustrat. Nu sunt un erou. Nu sunt nici ciobanul
din "Mioriţa". Sunt doar un om a cărui dezamăgire
a depăşit limitele suportabilului. De ce? Pentru că
nu mai găsesc nici un loc, în geografia fizică
sau spirituală a acestei naţii, în care să
mă simt mândru, demn, mulţumit, liniştit
că aparţin de această comunitate. Cu fiecare
zi, această comunitate îmi dovedeşte că
şi-a pierdut orice urmă de respect faţă
de sine şi că lucrurile bune care i se întâmplă
sunt nişte accidente cu care românii se scobesc în
dinţi, urmărind nunta piticului cu Albă ca
Zăpada cea minoră.
Scriu acest articol după ce m-am întors de la gunoi,
unde am aruncat toate casetele mele cu Phoenix şi discul cu Pasărea
Colibri. Pentru că Florian Pittiş a făcut reclamă
proiectului minier canadian de la Roşia Montană; pentru
că Phoenix cântă, pe bani, pentru acelaşi
proiect minier. Gata. S-a terminat. Toleranţă zero,
băieţi. Marea voastră "dizidenţă"
s-a făcut praf în punguţa cu bani de aur de
la Gabriel Resources. Pentru mine, sunteţi
doar o altă confirmare că acest popor e lipsit de coloană
vertebrală. Legenda voastră, alături de toate
celelalte legende cu ciobani sinucigaşi şi arhitecţi
zidindu-şi nevestele, e doar o glumă. Una pe care v-aţi
făcut-o voi, vouă, şi la care numai proştii
şi lacomii au râs.
Mi-e greaţă.
|
|
Lumile reale, lumile virtuale
Starea de conflict şi armonia socială
Diana Todea
|
|
Revenind în ţară, după un an petrecut
în Franţa, privesc lucrurile cu alţi ochi.
E normal, cred, să gândesc în cu totul altă
perspectivă. Nu mă refer la comparaţii de genul
România vs. Franţa, sau cine o duce mai bine sau mai
prost.
Mă refer la oameni şi la felul lor de manifestare, fără
să psihologizez foarte mult. Predomină, în
general, o stare conflictuală între oameni. O stare
de nervozitate, de iritare şi de apăsare. Eşti
alb, ai bani, te droghezi, etc. sau eşti negru, vii să
ne iei slujbele, te vom plăti prost, sau de ce tu ai mai mult
decât mine şi eşti mai inteligent. Exemplele
sunt nenumărate.
Lumea de azi nu este o lume paşnică. Nu cred că
a fost vreodată cu adevărat. O lume cu feţe
vesele, oameni care îşi strâng mâna,
se felicită pentru succese de la depărtare, zâmbesc
pentru că te-au văzut pe stradă, probabil vor
să te întrebe de unde ţi-ai cumpărat
parfumul, etc.
Nimic nu e roz, dar nici negru. Rasismul, care drept să spunem,
e departe de a fi soluţionat ca problemă socială,
şovinismul, care e o atitudine dură şi foarte
prezentă în statele care nu suportă noii veniţi,
intoleranţa, care de cele mai multe ori este prezentată
cu antidotul ei, toleranţa, o valoare demnă de respect,
dar cam ineficientă, probabil din cauză că
este prescrisă de foarte multe ori, şi, astfel, îşi
pierde repede efectul. Uitându-mă în jur remarc
că oamenii sunt conduşi, în majoritatea cazurilor,
de educaţia proprie, de felul lor de a fi, de principii... vorbind
de instinctul fiecăruia de a nu face un lucru rău. Armonia
socială este o aparenţă, un fel de a spune
că este bine să ne comportăm aşa,
ca să nu le facem rău celor din jur. Se întâmplă
în realitate să vezi lucruri frumoase, să simţi
un calm în suflet când mergi pe stradă?
Starea conflictuală este un mod de a trăi şi
de a vedea lucrurile, cel puţin în situaţia
prezentă. Nu spun că toţi suntem atinşi
de o anumită nervozitate şi de un anumit exces de personalitate.
Nu spun că adevărata armonie socială nu există
sau nu poate fi obţinută. Nu este un concept sec luat
dintr-un manual de filosofie sau de educaţie civică.
Totul depinde de noi. De instinctele noastre. De felul nostru de a fi.
Lăsând la o parte discrepanţa care persistă
între Occident şi Balcani, între societatea
civilizată şi cea în curs de formare rămân
probleme de fond, ca să citez o vorbă de-a lui Maiorescu.
Întrebarea lumii reale: ne putem oare controla pe noi înşine,
gândindu-ne la ce ne expunem şi la ce înseamnă,
de fapt, a ataca un om?
Răspunsul lumii virtuale ar fi: da, ne putem controla. Realitatea
este şi ea un soi de utopie, o scenă de teatru unde
poţi mima fericirea. Vorba e că din imitaţie
vine şi cheful. Desigur nu poţi fi bun sau respectuos
din prima, nici nu poţi mima sentimente pozitive atunci când
nu le ai. Dar poţi sta lângă celălalt,
îl poţi vedea, şi îl poţi
înţelege. Dacă reuşeşti să
stai mai mult de 10 minute lângă el, înseamnă
că exerciţiul funcţionează. Nimic
nu e imposibil. Ich Will!
| |
minDisecţii
Despre frunze, fotbal şi religie
iQ666
|
|
În dreptul geamului am un copac care mă împiedică să văd maşinile care produc zgomotul cu care aproape că m-am obişnuit. E o seară ciudată dintr-un august dubios în care mi-e frig. De-ar fi iarnă i-aş vedea pe cei care n-au nimic mai bun de făcut decât să mă polueze sonor. Oare câte frunze or fi fiind pe copacul din faţa mea? Jupânul google îmi zice de-un proiect şcolar american pe tema asta prin care se urmăreşte dezvoltarea capacităţilor estimative la copii, dar nu dau de vreun număr. Greşesc mizând pe un milion?
Un milion de frunze care hrănesc planta asta care mai are de crescut până să-mi dea umbră dimineaţa şi-mi mai şi obturează peisajul. Un milion de frunze care vor pieri înaintea următorului număr al EgoPHobia. De ce nu lucrează atunci indivizii ăia de după copac, să sufere puţin de frig dacă tot mă zbârnâie pe timpane cu excavatoarele, picamerele şi drujbele lor. Nemaifiind apăraţi de milionul de frunze i-aş putea vedea, dar de ce să-mi ţin geamul deschis când e frig? Aş scăpa astfel şi de zgomot.
Din ce-mi amintesc în ultima vreme s-au adunat un milion de oameni cu două prilejuri. În 2005 au fost peste un milion de credincioşi la întâlnirea mondială a tinerilor catolici de la Köln, iar în acest an peste un milion de fani s-au adunat lângă Poarta Brandenburg din Berlin cu prilejul campionatului mondial de fotbal. Or fi fost şi alte evenimente cu peste un milion de participanţi, dar eu n-am (avut) ştire de ele, aşa că voi concluziona, mai mult sau mai puţin forţat, că religia şi fotbalul, deşi unii afirmă ca de fapt fotbalul e el însuşi o religie, sunt cei mai importanţi copaci pentru oamenii-frunze. Dacă avem oameni-sandwich, oameni de Neanderthal, omul zăpezii şi alte specimene gen fiu' ploii, de ce n-am avea şi oameni-frunze? De meditat.
S-ar putea trasa o paralelă interesantă între fotbal şi religie. Fotbalul presupune dispută, de obicei cineva pierde, echipele ar trebui să facă totul pentru victorie, pe când religia îndeamnă la iubire, pace, echilibru,... Ciudat e că în ultima vreme meciurile de fotbal s-au disputat în atmosfere calme, suporterii preferând să se bucure împreună de spectacol în locul tradiţionalelor certe care degenerau uneori în bătăi, chiar războaie (Honduras-El Salvador). În privinţa religiei lucrurile stau altfel. Mereu au fost războaie în numele diverselor credinţe şi din păcate nu ne-am potolit nici azi. Folosind drept pretext diferenţe religioase oamenii se măcelăresc cu conştiinciozitate. Leneşi şi nepăsători în diverse ipostaze, semenii noştri devin brusc alţii când e vorba să ucidă, sau măcar să chinuie. Dacă religia i-ar mâna-n luptă mi s-ar părea mult mai normal să fie distruse biserici, moschei, temple şi alte locuri sfinte pentru unii sau alţii, nu oraşe, sate sau avioane. Sau mai bine şi-ar pune într-o zi toţi cei interesaţi la încercare divinităţile folosind metoda cu care Jahve l-a eliminat pe Baal. Simplu, curat, eficient, corect,...
Văd două frunze căzând de pe copacul de sub geamul meu. Vine toamna?
|
|
Pledoarie pentru o altfel de literatură
Silviu Szekely
|
|
Să mizezi pe inteligenţa celuilalt, a celui ce te vede,
a celui ce te citeşte. Să-i oferi, prin ceea ce scrii,
câteva aluzii presărate în textura scriiturii,
mici indicii, supape pe care să le deschidă el însuşi.
Să-i oferi un conglomerat de elemente din care să extragă
ceea ce vrea el să înţeleagă sau să
simtă. Să nu le dai totul de-a gata, de la cap la coadă.
Să-i laşi să creadă că pot
face orice cu prezenţa sau absenţa punctelor semnificante
de pe suprafaţa textului. Pentru că literatura trebuie
impregnată cu gândire, adică trebuie să
dea de gândit, trebuie să-l incite pe cititor să
construiască el însuşi alte şi alte
configuraţii ale textului. Pentru că literatura nu este
decât atmosfera rarefiată, spaţiul vid, substanţa
amorfă din care trebuie să izbucnească vuietul
gândirii.
Căci ea nu ne propune decât cel mai simplu lucru cu
putinţă: să ne gândim pe noi înşine.
De aceea, într-un fel, ea suferă de handicapul incoerenţei,
al fragmentării, reiterării şi falsificării.
Căci meditaţia autentică asupra omului nu aparţine
literaturii, ci omului însuşi, omului concret, celui
care, pentru a (se) gândi, are nevoie de timp, de tumult, de
oprelişti. De aceea elitismul care i se poate imputa acestui
gen de literatură este total nefondat, dacă acceptăm
ideea că necesitatea de a gândi aparţine
tuturor, e ceva care ne traversează pe toţi cu intermitenţe
şi cu intensităţi diferite. O scriitură
de tip hieratic, profund lipsită de acţiune, de mişcare,
de tensiuni şi conflicte. Mai puţin mişcarea
gândului, mişcare care o traversează dintr-un
capăt în celălalt precum un fir luminiscent
ce leagă un sfârşit de un alt sfârşit.
Cuvântul este mai aproape de gând decât de
lucru. Întrepătrunderea lucrurilor cu lucrurile şi
a lucrurilor cu fiinţele este ceea ce s-ar putea numi acţiune,
tumult mişcător, fir narativ, vuiet al străzii.
Dacă ne ferim să cădem în capcana
pe care lucrurile şi fiinţele o ţes în
jurul gândirii, atunci putem porni cu încredere pe drumul
deschis de problematizarea gândirii în raport cu cuvântul
înţeles ca esenţă a fenomenului căruia
îi corespunde. Aceasta este exigenţa primă.
Fundamentul pornind de la care se poate configura un înţeles
al literaturii. Asta nu înseamnă că s-ar reduce
drastic însemnătatea acţiunii, a ciocnirii
lucrurilor între ele şi a fiinţelor cu lucrurile.
Dacă un om se mişcă, vorbeşte, interacţionează
cu alt om, pune mâna pe un obiect care declanşează
în el un val de emoţii, amintiri sau regrete, putem
spune că avem de-a face cu o povestire desăvârşită,
că cel care ne spune această poveste e un individ deosebit,
înzestrat cu un uimitor talent scriitoricesc.
Dar, pe de altă parte, dacă ne menţinem doar
la nivelul înlănţuirii cauzale sau accidentale
de fapte, dacă parcurgem naraţiunea cu urechea încântată
la auzul vocii povestitorului, atunci din noi înşine
nu mai rămâne decât un zid de care sunetele
se sparg, o oglindă care reflectă spusele altcuiva fără
a ne mai lăsa să intensificăm
necesitatea de a ne gândi pe noi înşine (şi
nu doar aceea de a ne regăsi în viaţa fictivă
imaginată de un narator, nu doar aceea de a ne identifica cu
un personaj sau altul).
Literatura, în ziua de azi, are nevoie de această intensificare
a necesităţii de a gândi.
Am face bine, aşadar, să nu mai scriem doar pentru că
astfel ne putem amplifica ego-ul; să nu mai scriem doar pentru
a ne pune sufletul pe tavă şi a-l lăsa să
fie devorat de gurile avide ale necrofagilor; să nu mai scriem
doar pentru faimă şi pentru a avea succes la femei.
Ci să încercăm să realizăm
pe deplin obligaţia de a scrie, şi,
mai mult, de a gândi scriind. Să încercăm
să ne repliem asupra noastră înşine,
precum o armată învinsă şi decimată
şi să conştientizăm pe deplin necesitatea
absolută a punerii gândului în literă.
Nu va fi uşor. Vom avea multe obstacole de trecut. Aventura abia
începe.
|
|
Eminescu reloaded
Petrişor Militaru
|
|
Există, la noi, trei mari colocvii studenţeşti
de critică literară: la Iaşi, la Sibiu şi,
din acest an, la Braşov. Cel de la Iaşi are loc în
fiecare sfârşit de mai şi este dedicat lui
Eminescu, cel de la Sibiu are loc în octombrie şi este
despre Lucian Blaga, iar celui de la Braşov îi corespunde
luna aprilie şi şi-a ales spre dezbatere doi autori
contemporani, care vor fi schimbaţi în fiecare an; în
acest an autorii propuşi au fost poetul Emil Brumaru şi
prozatorul Mircea Horia Simionescu. De curând, a avut loc colocviul
de la Iaşi.
Ediţia a XXXII-a a Colocviul Naţional Studenţesc
"Mihai Eminescu" (25-28 mai) organizat de Catedra "Mihai
Eminescu" a Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii
"A.I. Cuza" Iaşi, a reunit studenţi şi
profesori din zece centre universitare din România şi
Republica Moldova: Bălţi, Braşov, Bucureşti,
Chişinău, Cluj-Napoca, Constanţa, Craiova,
Iaşi, Ploieşti şi Sibiu. La colocviu participă
maxim cinci studenţi din fiecare centru universitar şi
doi profesori însoţitori. Cei cinci studenţi
corespund, de obicei, celor cinci secţiuni ale colocviului: (1)
Exegeze, (2) Critica criticii, (3) Stilistică şi poetică.
Lexicografie poetică, (4) Publicistică însemnări,
corespondenţă şi (5) Atelierul de traduceri;
totuşi, din exces de zel probabil, Iaşul a avut în
acest an şapte studenţi la secţiunea de Stilistică
şi poetică.
Conferinţa de deschidere din acest an a fost susţinută
de Prof. univ. dr. Ştefan Afloroaiei şi s-a numit "Eminescu.
Memorie şi spaţiu intermundiar". Joi şi
vineri s-au susţinut lucrările critice ale studenţilor,
pe secţiuni, urmând ca la final să aibă
loc dezbateri la care participă profesorii universitari din juriu
şi studenţii prezenţi în sală.
În funcţie de eseuri şi de întrebările
participanţilor, discuţiile pot fi interesante, dinamice,
folositoare, amuzante, mimetice sau inutile. Dar, partea bună
este că ele continuă şi după terminarea
secţiunii, la masă, sau uneori se pot prelungi până
noaptea târziu, în cazul studenţilor pasionaţi
de critica criticii.
Sâmbătă dimineaţa are loc premierea
celor mai bune lucrări, pe secţiuni. După masa
de prânz, începe excursia de două zile numită
"Pe urmele lui Eminescu" (Iaşi-Botoşani-Ipoteşti),
prilej cu care studenţii din toată ţara au
posibilitatea de a vedea mănăstirile din Moldova, Casa
memorială "Nicolae Iorga", Casa memorială
"Mihai Eminescu" sau lacul "lui Eminescu" de la Ipoteşti.
Duminică seara autocarul se întoarce în Iaşi,
după o noapte de discuţii literare, colocviale, aleatorii.
Un lucru îmbucurător este că lucrările
premiate la ediţia din 2005 au fost publicate în Caietele
Colocviul Naţional Studenţesc "Mihai Eminescu"
- "Studii eminesciene" (coordonator: prof. univ. dr. Dumitru
Irimia, colectivul de redacţie: Ioan Milică, Oana Panaite),
antologie ajunsă la numărul 12 care permite cititorilor
să aibă acces la cele mai bune lucrări prezentate
la colocviu. În fond, cel mai mare câştig este
faptul că, în acest fel, li se oferă studenţilor
ocazia de a aprofunda opera lui Eminescu şi de a discuta cu colegii
lor din alte centre universitare despre subiectele fierbinţi
ale criticii actuale.
Tot din punct de vedere editorial este semnificativă apariţia
"Dicţionarului limbajului poetic eminescian" (coordonator:
prof. univ. dr. Dumitru Irimia), care este împărţit
în două compartimente (1) "Concordanţele
poeziilor antume", vol. I-II, Editura Axa, Botoşani, 2002,
lucrare ce înregistrează frecvenţa unităţilor
lexicale şi ne oferă o statistică a limbajului
poetic eminescian şi (2) "Semne şi sensuri poetice"
din care a apărut volumul I (Editura Universităţii
"A.I. Cuza" Iaşi, 2005), subintitulat "Arte",
care este destinată interpretării "semnelor poetice"
specifice creativităţii artistice. Pe viitor, se urmăreşte
publicarea următoarelor volume din "Semne şi sensuri
poetice", care vor fi dedicate elementelor primordiale (pământ,
apă, foc, aer), câmpului semantic al fiinţei
umane şi precum şi editarea volumului "Concordanţele
poeziilor postume" eminesciene.
|
|
Străinătatea perpetuă
Roxana Luisa Tocaciu
|
|
Dacă Babilonul ar trebui să reapară astăzi,
el ar purta numele Padova. Să mă explic. Padova e un
oraş italian foarte vechi, situat în regiunea Veneto,
cam la douăzeci de minute de tren distanţă
faţă de ţărmul estic. În
peisajul său urban se amestecă elogii ale gloriei romane
cu aerul mistic, apăsător al epocilor de atotputernicie
ale catolicismului medieval; corporalitatea fluidă, halucinantă
a artei veneţiene impregnate de bizantinism, cu natura mediteraneană,
copil răsfăţat al unui dans de împerechere
perpetuă a soarelui cu apa. Şi ca locuitor al acestui
oraş-labirint de forme, culori şi trăiri intoxicante,
mai poţi dori să fii, să devii, să
te autodefineşti, exprimi, în fine, să fii
tributarul vanităţilor identitare ale contemporaneităţii?
Te mai poţi sustrage acestei frumuseţi ready
made a lumii care te asaltează mereu şi pretutindeni,
pentru a te retrage în autismul pretenţiei de a mai
avea ceva de adăugat, ceva al tău care încă
nu s-a spus?
(Poate că dacă Bucureştiul ar fi italian, eu
nu aş mai simţi acum nevoia de scrie aceste rânduri.)
Cred că nu. Cred că soluţia cea mai fericită
a existenţei, atunci când eşti un fiu al Padovei,
este aceea de a trăi ca o plantă şi a te hrăni
din ruinele şi lumina ei. Nu aceeaşi este, însă,
situaţia străinilor pasageri. Ceea ce nu am spus e că
Padova este un oraş universitar, sau mai bine, oraşul
universitar prin excelenţă. Adică
o parte semnificativă din populaţia ei are drept ocupaţie
principală a asculta, a privi, a asimila, a înţelege,
a cunoaşte în mod pasiv. Ocupaţia de student.
Dar lumea universitară padovană e şi foarte
cosmopolită. Iar puzderia de studenţi din exterior are
caracteristici marcant diferite: sunt mai activi, mai doritori, explorativi,
asertivi, insuficienţi, neliniştiţi, mai moderni
si aflaţi-în-treabă. Desigur că aceştia
ies in evidenţă. Ceilalţi se topesc în
peisaj. Astfel că dupa trei luni de studenţie în
Padova, încă te mai întrebi: dar studenţii
italieni unde sunt?
Pretutindeni în jur, pe străzi, gălăgia
ajunge la tine în nenumărate limbi străine,
foarte străine, dialecte ciudate, exclamaţii necunoscute,
sau vechea italiană contorsionată şi torturată
de vorba nemuzicală a gazdelor ei nepotrivite. Parcă
tot într-o insistenţă continuă de
a afirma că se află şi ele aici, în
acest peisaj cu care nu se armonizează de loc, pentru a-şi
reclama dreptul la diferenţă şi diversitate.
Am făcut şi eu parte dintre ele. Am şi cunoscut
unele dintre aceste voci. De exemplu, nemţii, care prindeau limba
italiană şi cu multă grijă pentru
corectitudine o dăltuiau frumos, o matematizau, iar apoi construiau
din ea castele de piatră în forme gotice. Spaniolii,
în schimb, parcă fără să
realizeze diferenţa între limba maternă şi
cea italiană, alunecau cu nepăsare dintr-una într-alta,
într-o fluiditate onirică în care toate limitele
sunt suspendate, încurajaţi fiind de dialectul Veneto
care seamănă cu spaniola mai mult chiar decât
catalana, şi rezolvau prin gestică nervoasă
situaţiile în care nu mai puteau adapta una dintre limbi
celeilalte. Brazilienii îi respectau cuvintele, dar le îmbrăcau
într-o tonalitate plină de infinite virgule întrebătoare
şi vaiete arcuite. Grecii se rostogoleau pe deasupra ei cu viteza
şi entuziasm, indiferenţi faţă de
detalii, ba chiar şi faţă de aderenţa
la sensul şi logica exprimării. În fine, chinezii
şi indienii o abstractizau la maximum, extrăgând
din ea esenţialul, creând în locul ei un manechin
impersonal şi inert.
Dar mai ciudat decât toţi aceştia a fost un
francez. De fapt un italian. Adică un italo-francez. Când
se prezenta pe ton oficial spunea că face parte din comunitatea
minorităţii italiene a Parisului. Părinţii
se stabiliseră în Franţa înainte de
naşterea sa. Şi avuseseră de îndurat
marginlizarea şi persecuţia unei populaţii
intolerante, care îşi proclamase cu brutalitate superioritea
şi, în virtutea ei, dreptul exclusiv la bunăstare
şi normalitate. Drept pentru care ei, italienii, au trăit
permanent cu stigmatul intrusului venit de Altundeva, diferit deci ciudat,
neînţeles şi nepoftit. Cel care e Altfel. Pe
scurt, povestea clasică a oricărei minorităţi.
Persoana de care vorbesc fusese mereu copilul care aparţinea
unei alte lumi şi ordini, Cealaltă, pe care nu o cunoştea
şi nu o văzuse niciodată. În ochii
celorlaţi... şi în ai săi.
Acum, la vârsta maturităţii, a dorit să
vadă, să se familiarizeze cu această ţară
în umbra căreia trăise fără
a o cunoaşte. Decisese să realizeze o parte a tezei
de Doctorat la Universitatea din Padova. Poate nu întâmplător
teza era în domeniul Dreptului privat internaţional.
Ciudăţenia lui consta în aceea că,
în pofida originii sale şi a faptului că părinţii
vorbiseră în casă limba italiană,
el o vorbea acum atât de trunchiat, altoită de terminaţii
şi idioame franţuzeşti, atât de impropriu
îmblânzită de catifelarea franceză,
încât i-am pus simplu eticheta de "Neverosimil"
şi am hotărât să aflu motivul. Aşa
că l-am întrebat direct de ce nu se străduieşte
să pronunţe mai corect, mai aproape de spiritul limbii
italiene. I-am spus că mie îmi era greu să
fac diferenţa între momentele în care mi se
adresa în franceză şi cele în care
folosea italiana. A răspuns că nu vrea să-şi
ascundă partea lui franceză, întrucât
face parte din identitatea sa. Evident, era născut şi
crescut în Franţa, dar mai cunoşteam şi
alţii, 100% francezi care, aflaţi temporar în
Padova, vorbeau italiana în mod mult mai autentic şi
fără mari strădanii. Aşa că
neascunderea jumătăţii lui de identitate franceză
mi s-a părut o exagerare, mai degrabă o paradă
decât o lipsă de perfecţionism. Aveam senzaţia
că dorea prin asta să arate că e special, diferit
de ceilalţi. Deşi toţi cei din cercul în
care ne aflam eram străini, străinatatea sa trebuia
să fie mai puternică decât a noastră.
Ca şi când trebuia să se autodefinească
permanent ca fiind deosebit şi din altă parte. Altădată,
când ne-a spus că venise în Italia pentru a-şi
redescoperi originile, am dorit să aflu care simte că
este identitatea lui. Mi-a răspuns că în faţa
francezilor e italian, iar în faţa italienilor e francez.
Mă simţeam aproape de esenţă şi
am rostit: "Şi în faţa ta ce eşti?"
A tăcut o secundă,... apoi "Je m'en fiche."
Adică mi-a aruncat în aer întrebarea şi
s-a deresponsabilizat. A fugit. Întotdeauna am suspectat că
imprecaţia poate avea funcţia asta. Deci nu mai găsea
nici un alt răspuns pentru mine. Ultimul adus la întrebarea
identitară era cel al poziţiei relative: oriunde s-ar
afla, identitatea sa era Dincolo. Şi dacă încerca
să mergă în direcţia lui Dincolo pentru
a-l găsi, pentru a-l transforma în Aici, Dincolo se
îndepărta tot mai mult. Era ceea ce i se întâmplase
în Italia, pe care o aşteptase întotdeauna
să-i fie adevărata casă şi care îi
apărea acum, în mod natural, mai străină
chiar decât Franţa. Nu-i rămânea decât
să se întoarcă acasă, adică
în străinătatea cea mai familiară
lui, Parisul. Şi să continue să fie acolo Străinul,
singura identitate pe care şi-o putea asuma. Ceea e a şi
făcut la două săptămâni după
încheierea perioadei doctorale în Padova.
Mai târziu, când am obosit şi a început
să-mi placă liniştea, am cunoscut şi
italieni, din aceia crescuţi pe ruine frumoase. Ei nu doreau
să plece nicăieri, decât în vacanţe,
să viziteze locuri străine. Nu cunoşteau
prea multe alte limbi, nu prea erau interesaţi de forfota şi
străinii din oraşul lor. Ştiau că
aceştia vin gălăgioşi şi
pleacă în fiecare an, obosiţi si plictisiţi
de propria lor Străinătate.
|
|
manifest tardiv împotriva moralităţii
Zile de vară
Kirus
|
|
17 iulie 2006
Drama unei curve. Puţin mă interesează suferinţa
ei şi felul în care desfrâul ei se va reflecta
ulterior asupra copilului. Incapacitate de a raţiona şi
incapacitate de a fi mamă. Dorinţele trupeşti
au fost mai puternice decât toate instinctele materne şi
principiile morale. Ce e de respectat? Indiferenţa nu-mi ascunde
cine ştie ce bucurie lăuntrică, lansată
dintr-o omenească percepţie a necazului altuia. Poate
mai degrabă e vorba de o nepăsare ce se apropie de cinic.
M-am întâlnit în această perioadă
cu multiple exemple de femei care înşeală.
Adulterul s-a interpus agresiv în comportamentul lor şi
tinde să se generalizeze, contribuind astfel la disoluţia
familiei aşa cum o ştiam. Mai mult, într-un
orbecăitor labirint afectiv, ne zbatem şi ne înşelăm
între noi, prieteni, amanţi, amante. Nu mai contează
că iubitul ei este şi prietenul meu. Ea mă
ademeneşte şi eu cad victimă unui joc murdar
în care zâmbetul dispare, iar diavolescul ne sclipeşte
în ochi. Mă uit la ea, îmi zâmbeşte
când el nu-i atent şi îmi spune şoptit:
"mâine sunt singură".
Tot ea îşi cheltuieşte banii îmbătându-l
pe el şi încercând apoi cu o agresivitate de
hienă să se cupleze, ca într-un straniu viol.
Încetaţi această goană după
acuplare şi încercaţi să mai păstraţi
puţin din misterul ce v-a adus consacrarea. Contrar părerii
voastre, există un necesar de afecţiune la nivelul bărbatului,
un necesar de fineţe şi de loialitate pe care nu-l veţi
umple doar sugând sau lingând.
Am primit o invitaţie la mare. I-am spus că nu mai
suntem împreună şi că oricum nu am
banii necesari. Mi-a spus că "ne descurcăm cumva".
Voiam să văd în ce măsură
e dispusă să-şi cheltuiască banii
doar pentru compania mea. Am aflat.
Mi-am creat o faimă de homosexual încercând
astfel să reduc pe cât posibil genul acesta de interacţiuni.
E bine că, mai ales cele mai mici dintre ele, nu mă
vor mai aborda cu aceeaşi insistenţă.
A terminat de filmat o scenă pornografică. S-a întors
satisfăcută şi a zis: am avut două
orgasme. Primul a fost când mi-o trăgea în
fund şi-mi băgase o mână în
vagin. Pocal de rahat ce eşti tu! Gol de neumplut, gaură
fără fund, nimic hulpav ce eşti! Te ador atunci
când te văd înecată, incapabilă
să respiri, cu gâtul sufocat de mine, cel care te iubeşte
astfel. Te iubesc, draga mea, cu atât mai mult cu cât
eşti mai aproape de moarte.
Tânăra asiatică privea cuplul de actori. S-a
întors şi a spus: într-adevăr, mărimea
contează. Să nu credeţi că sunt excitată
sau ceva de genul ăsta. Nu draga mea, doar filosofezi, doar raţionezi
în felul tău.
Am băut mult, am vorbit tare, i-am explicat tânărului
meu prieten tot ce ştiu despre viaţă şi
lume. L-am certat pentru neatenţia lui şi pentru imparţialitatea
de care dă dovadă. I-am cerut loialitate pentru că
simt că o să devin mai slab, pentru că am nevoie
de adepţi, pentru că sunt prea mulţi în
lume ca să le fac singur faţă.
Îmi simţeam rinichii în apa rece, dar înotam
mai departe. Erau plăcute atât depărtarea treptată
de mal, cât şi frigul şi bătăile
accelerate ale inimii. Aveam senzaţia stranie că frigul
care m-a cuprins mă proteja de toţi cei care stăteau
afară, la căldură. E cert astfel că
singurătatea te va proteja prin îngheţ.
M-am plimbat printre picuri de ploaie. Păşeam şi
stropi de apă îmi însoţeau paşii.
Eram singur, dar, la fiecare atingere, apa îmi răspundea,
ca într-o discuţie tainică, între
îngheţat şi fluid.
Mă fascinează ideea unei robe albe, pe care să
o poarte un bătrân mag. Îmi e dor de joaca
sacrului adevărat, de povestea purului şi de eficienţa
tămăduitoare a visării.
Aseară, pe când m-am îmbătat ca de
obicei, am observat că una dintre chelneriţele mele
preferate îşi serba ziua. Îmi aduc aminte zeci
de momente plăcute petrecute cu ea. Spre dimineaţă,
când funcţiile vitale s-au redus la frecvenţe
joase, ca-ntr-o transă yoga, mă întâlneam
cu ea, eu la masă, ea robotind obosită printre resturile
chiolhanurilor de peste noapte. Îmi sorbeam ultimele picături
şi articulam ceva despre frumuseţea ei. A fost alături
de mine şi de dramele mele, a fost alături de mine ori
de câte ori mă bucuram, mi-a devenit mamă şi
iubită, s-a substituit lumii şi mi-a dat şansa
să-mi continui astfel existenţa. Chelneriţa
mea.
Cineva spunea că e nevoie doar de o fereastră minusculă
către cer, atunci când te afli într-o celulă.
În celula lumii, chelneriţa devine astfel, pentru mine,
necesarul petec de cer.
Aveam un profesor care s-a arătat nemulţumit unui grup
de prieteni spunând că eu, deşi îmi
încredinţase numărul lui de telefon, nu l-am
căutat niciodată. Să-i spun ce? Că-i
inutil în artificialitatea lui, că se zbate într-o
mediocritate de cadavru? Că mintea lui strălucită
nu-i decât alăturare de stereotipuri? Că studenţii
lui străluciţi nu sunt decât nişte
marionete sociale? Că sunt viu şi că el e mort?
Că nu i-am fost prieten, ci doar i-am acceptat ajutorul pentru
că nu aveam alternativă? Că nu-i sunt recunoscător
pentru că oricum s-a simţit infinit mai bine dându-mi
decât eu acceptându-i ajutorul.
Ce Dumnezeu, actul caritabil este doar şi doar în beneficiul
afectiv al celui care dă. Niciodată cerşetorul
nu va avea acea sclipire de triumf în ochi. El e umil.
Cel care dăruieşte ar trebui să-şi
facă procese de conştiinţă. E imoral
să dăruieşti, e masturbare afectivă.
Priviţi-le la televizor: andreele marin şi popescu,
zâne generoase cu apucături de precupeţe lacome.
Ahtiate după cerşetori şi suferinzi, precum
soţiile de magnaţi. O.N.G.-urile devin astfel, din punct
de vedere instituţional şi legal, manifestaţii
acceptate ale vanităţii unor persoane.
19 iulie 2006
O conversaţie cu o femeie de regulă ajunge să
mă enerveze. Nu-mi plac multe din momentele care ajung, inexplicabil
de altfel, să o tensioneze, nu-mi place abordarea insinuantă
pe care şi-o arogă de regulă pe parcurs, nu-mi
plac acele autovictimizări şi acea perpetuă
afirmare a slăbiciunii şi a neputinţei personale.
Raportare periodică a instabilităţii mintale.
Regres, dispreţ şi furie. Ca într-un film prost,
cadrele se suprapun şi totul devine tensionat. Lupta interioară
capătă valenţele unui bum arterial şi
ceafa se comprimă într-un apăsat acces de durere.
Cam în acest fel s-ar descrie operaţional vieţuirea.
Nu eram atent la ce se vorbea. Mă gândeam, devenisem
palid şi articulam încet ceva. Nu mai ştiu
ce. M-au întrebat ce am. Le-am răspuns că nu
mă pricep la istorie, geografie, literatură sau politică.
Iar femeile nu-mi plac. Or fi înţeles atunci că
nu ştiu să vorbesc cu ei.
O femeie. Îmi doresc o femeie care să-mi plătească
viciile. Să beau mult şi tot timpul, să înot,
să mă fut prin moteluri şi pădurici.
Apoi să călătoresc pe jos până
într-un sat cu mult fân şi să o întâlnesc
pe ea.
Am filozofat mult despre viaţă când eram tânăr.
Pe măsură ce timpul trece, tind să nu mai vorbesc.
E mai prolific să stai, să priveşti, să
auzi şi foarte rar să spui.
Într-o pădure magică, un unicorn se plimba
liniştit. Apoi m-am trezit.
Din ce în ce mai des mi se întâmplă
să dorm bine. Într-un anume fel mi-e dor de plimbările
nocturne, de privirile luminoase din pădure, de vântul
zgomotos şi de senzaţia ciudată a omului pierdut
şi neputincios.
Când dorm bine am senzaţia că mă
topesc într-o stare călduroasă, inutilă,
statică, de parcă m-aş transforma în
toţi ceilalţi.
Dacă se întâmplă să recitesc
ceva din ce scriu mă cuprinde o stranie senzaţie. În
mod cert pot să spun că este absolut imposibil ca eu
să citesc aşa ceva. E straniu să nu faci parte
din publicul tău ţintă.
Cred că marketingul este arta de a vinde ceva pe care tu nu
l-ai cumpăra. Un fel de sfidare se interpune între producător
şi client, nu poţi să vinzi ceva decât
în condiţiile în care nu-ţi pasă
de client, iar dacă nu-ţi pasă de client, e
firesc să nu te identifici cu acesta din urmă.
Toată funcţionalitatea sistemelor economic şi
social se bazează pe un soi de sfidare. Dispreţul animă
orice aplicare a regulii şi orice relaţie contractuală.
Judecătorul e dispreţuitor. Dispreţul şi
sfidarea sunt cele două cuvinte din capsula mea spaţială.
Un extraterestru ar înţelege astfel cu uşurinţă
ce înseamnă umanitatea.
Unitate în diversitate. E ca şi cum ai spune că
vrei să te îmbeţi, dar ai oarece reacţii
alergice la băutură. Poţi să vrei
mult lucrul ăsta, dar în mod cert te vei umple de bube.
23 iulie 2006
Duminică. Mă disconfortează puţin
duminica, la fel ca şi vacanţa, concediul sau alte "pauze"
de agest gen. E ceva injust în aplicarea cu regularitate a "pauzei",
e ca şi cum am contrapune ceva apriori considerat plăcut
şi benefic unui soi de torturi de cine ştie ce gen.
"Munca" dar şi corespondentul ei lingvistic în
mai multe limbi importante, etimologic vorbind, îşi
are originile în conceptul de tortură, pedeapsă.
Cu alte cuvinte, duminica devine un soi de recompensă într-un
sistem social care şi-a însuşit astfel unele
norme elementare de pedagogie. Nu mă simt bine făcând
parte dintr-un astfel de sistem, în condiţiile în
care încep să-i înţeleg mecanismele.
Pedagogia are sens atât timp cât individul uman se formează,
iar ulterior, când el capătă un anumit soi
de autonomie şi maturitate, injusteţea actului pedagogic
astfel aplicat poate duce la angoasă.
Libertatea, ca principiu elementar al fericirii, îşi
pierde astfel savoarea. Nu cred în inexistenţa victimelor
inocente, idee motivată prin banala posibilitate a autosuprimării.
Nu putem limita libertatea la capacitatea ultimă a individului
de a se sinucide şi, prin urmare, mă simt enervat ori
de câte ori cineva atentează la libertatea mea.
Moartea Domnului Lăzărescu. Ce nefericit popor suntem
noi! Am golit jumătate de sticlă de Red Label pe când
priveam filmul. Grăbiţi, inteligenţi, buni
şi totuşi egoişti, vanitoşi şi
săraci, obosiţi. Aceasta e adevărata definiţie
a românului.
M-am trezit după aproximativ o oră, la sunetul apelului
telefonic. Era târziu în noapte şi o femeie
mă chema. M-am dus, ne-am plimbat, mi-a arătat carul
mare şi am băut bere. Când am chemat-o la mine
mi-a spus că e destul de târziu, dar vom găsi
timp şi pentru prostii. De câte ori păţesc
aşa îmi aduc aminte cât de importantă
e pentru ele păcăleala aia de doi bani, privitul în
ochi, atingerea, şoptitul.
Paradoxal accept afecţiunea doar când sunt prins în
capcana ei. Nu o pot invoca doar ca pretext pentru sex. E aberant astfel.
Pe de altă parte, vulgaritatea unui act sexual cu implicaţii
pornografice mă indispune.
Dacă aş putea să-mi desenez Sinele pentru
o expoziţie grafică despre umanitate, aş plagia
unele imagini cu trupuri mutilate din războaie. Interioritatea
umană suportă astfel o disecare la propriu, pentru că
doar oroarea o poate descrie.
O să merg până la urmă la mare. Nu-mi
face plăcere, nu-mi doresc asta, o voi minţi doar pentru
că nu o pot refuza. O să stau mult la soare şi
o să dorm pe burtă. Ea se va gândi că
nu e suficient de atrăgătoare, iar eu voi fi prea beat
să mă gândesc la ceva.
L-am recitit, între două partide de înot,
pe Cioran. Mi-am dat seama că îi lipsea sexualitatea,
manifestările sexualităţii în scrierile
lui erau limitate la simple cuvinte legate întâmplător
de contexte care puteau fi interpretate astfel. Nimic concret, nici o
frământare veritabilă despre acest proces.
Mă tem că un om fără astfel de preocupări
nu mă mai poate convinge. Însă, din punct de
vedere sexual, ador ascetismul. Capacitat sexual, ascetul îşi
limitează sexualitatea la trăire şi mai apoi
la dominarea ei.
L. şi pariul nostru. Nu l-am uitat.
M. fascina prin magnetismul sexual pe care îl emana. Simpatia
bărbaţilor şi dorinţa femeilor, toate
laolaltă şi foarte greu de gestionat. Implicaţiile
bisexuale ale sexualităţii lui îi dominau trăirile
şi îi preocupau nopţile. Insomniile lui devin
astfel supapele necesare unui tip special de supradotare.
E deja ora 13.00 şi mă simt prins într-o veritabilă
capcană. Timpul liber am ales să-l petrec scriind, dar
scriitura în sine nu-mi dă nici un fel de satisfacţie.
La ce bun atunci? Probabil sunt victima unui mecanism perfid de penitenţă.
Autoflagelarea prin scris. Compentenţele unui ascet dependent
de tot ce se opreşte să facă.
B. scria din spitalul de nebuni cu o forţă supraomenească.
Lucrurile nu se mai înlănţuiau atât
de raţional pe cât eram noi obişnuiţi
în scrisul lui, dar aveau acum o forţă ieşită
din comun. Cred că au fost câteva momente când
el, nebun fiind, s-a apropiat de geniu.
A. îmi spune să scriu. Îmi impune să
scriu de parcă cine ştie ce parte din umanitate ar depinde
de asta. I-am spus că nu există nimeni care să
vrea să mă citească neîmpărtăşindu-mi
ideea. E convinsă că scriu bine şi că
e nevoie de scrisul meu. Nevoie să ce? Va fi cineva mai bun,
mai generos, mai moral după ce m-a citit? Se va masturba măcar
cineva imaginându-şi cine ştie ce?
Exhibiţionismul ar trebui să se predea în facultăţi,
înainte de operele marilor scriitori. E firesc pentru că
fără a înţelege mecanismele vanitoase
ale exhibiţionismului nu poţi să citeşti
pe deplin nici o operă literară, filozofică
sau de altă natură.
Diogene a vrut să ne facă să înţelegem
asta, dar toată lumea a rămas cu impresia unui act excentric,
redundant. Masturbarea în public vine astfel din sexualitate
pentru a ne indica exact ce se întâmplă în
plan intelectual cu cel care scrie.
Mi-am făcut o mică schiţă pentru
recompartimentarea şi dotarea viitorului meu apartament. Toţi
se mirau că nu prevăd un loc firesc, pentru pătuţ.
Se mirau şi cum funcţionalitatea bucătăriei
era redusă la aceea a unui bar generos. Nu vor înţelege
nimic.
Mi-am luat apartament într-o zonă extrem de pauperă
a oraşului. Plină de săraci, de hoţi
şi de ţigani. Unde altfel aş fi putut să
mă simt mai în largul meu?
Ieri ieşisem cu amanta mea cea veche la o bere pe o terasă.
Chiar în spatele meu, o micuţă copilă
cu veleităţi de curvă m-a observat şi
m-a atenţionat cu un semn firesc de simpatie. M-am întors
şi am vorbit cu ea. O doresc de foarte mult timp. Cu cât
aud mai multe despre ea o doresc mai mult. E mică, e curvă.
E tot ce poţi să-ţi doreşti de la
o femeie. Linişte, afecţiune şi sex. Nu pot
să-mi explic însă de ce nu am fost cu ea încă.
Poate că am atins un plan superior al ascetismului. Ascetul implicat.
Nu mă retrag într-o zonă inertă în
stimuli, ci mă îmbăt cu ei pentru ca apoi să
fac măsura capacităţii mele. Sper să
nu ajung astfel la vreun soi de nevroză.
Povestea de seară, copii, începe cu una dintre scrierile
lui Kirus. Micuţa copilă s-a dus cu mult prea trecutul
bărbat într-una dintre scările de bloc pentru
un blow-job. Aici au trăit fericiţi până
la adânci bătrâneţi.
|
|
