|
1. Ştiu că anul trecut aţi câştigat marele premiu, "The Fringiest Event", la "Buxton Fringe Festival" din Marea Britanie. Cum vi s-a părut acest festival şi ce reprezintă acest premiu pentru voi?
Chris Tănăsescu: E cel mai important festival de fringe din Anglia şi deci premiul cred că e o realizare. În plus acest premiu - spectacolul cel mai fringe - a fost acordat atunci pentru prima dată în istorie, după aproape 30 de ani de existenţă a festivalului, până la noi acordându-se doar cel mai fringe eveniment de muzică, teatru etc. Al nostru a fost cel mai fringe dintre toate de la toate secţiunile.
2. Nici anul acesta nu a fost până în momentul de faţă lipsit de evenimente notabile pentru Margento. Aţi participat în iarnă la "Adelaide Fringe Festival" în Australia. Cum aţi fost primiţi acolo şi cum vi s-a părut festivalul per ansamblu, comparându-l şi cu cel de anul trecut din Marea Britanie?
Chris Tănăsescu: Mai mare decât cel din Anglia - o imensitate în care te puteai pierde, pe bune. Au fost vreo 3000 de showuri (la Buxton când am fost noi au fost în jur de 700 de spectacole) de toate felurile şi peste tot - pe stradă, în cluburi, în circuri, la muzee, în teatre, în cinematografe - plus nişte maratonuri de jam-session-uri care durau câte 3 zile în continuu. Am fost primiţi cu multă căldură şi interes atât de critici cât şi de public, mai ales că se ştia ce făcuserăm în Anglia. Am avut cronici excelente şi am fost cotaţi cu patru stele din maxim cinci, în condiţiile în care doar câteva spectacole de teatru au luat cinci stele în tot festivalul. Neputând fi încadraţi într-o secţiune standard gen teatru, muzică, arte vizuale, etc. am fost trecuţi drept cross-artform - proiect inter-arte, unde nu existau premii, chestie aş zice paradoxală pentru un festival de fringe. Din acest punct de vedere Anglia a fost mai pregătită pentru chestii "crunte" ca a noastră. Dar a fost acea menţiune specială a presei care zic eu e o extraordinară onoare.
3. Aş vrea să-mi spui ce se înţelege mai precis prin acest fenomen "fringe"...
Chris Tănăsescu: E cuvântul acceptabil şi acceptat pentru ceea ce pe vremuri era avangardă. Avangarda are deja o sută de ani, şi cel puţin ca termen, dar zic eu în anumite privinţe şi ca atitudine estetică şi existenţială nu îşi mai poate revendica radicalismul de odinioară. Cuvântul englezesc e cred mai grăitor pentru realităţile de azi - înseamnă franj, cu aceeaşi rădăcină latină ca la noi, mai înseamnă şi margine - vorbeşte deci mai bine de marginalitatea artei sau în artă în societăţile post-industriale sau în abordările post-structuraliste. Ceea ce e alternativ, extrem, nu mai pretinde acum că ar conduce vreundeva pe careva - nu mai e care va să zică în avangardă - ci doar pe flancuri, ba chiar mai departe, pe margine. Poate chiar înafară, dacă aşa ceva există.
4. Povestea "purităţii artelor" a fost demontată de mult. Totuşi nu mă pot abtine să nu întreb şi eu, aşa cum Kurt Wais întreba "cât de muzicale sunt unele povestiri ale lui E.T.A. Hoffmann?" ş.a.m.d., cu alte cuvinte, cât de muzicale sau cât de picturale consideri că sunt poeziile tale în momentul în care le rosteşti pe scenă. Într-un cuvant, cat de "strâns" simţi că se ţese acest sincretism, această comunicare vie dintre poezia ta, pictura lui G. Negrescu şi muzica lui V. Baicu?
Chris Tănăsescu: Da, povestea se pare că a fost demontată, aşa cum a fost demontată de fapt însăşi ideea de poveste, dar asta e, ca să zic aşa, altă poveste. Nu e vorba numai de puritate a artelor ci şi de o posibilă regăsire a unei unităţi a lor - originare, sau ideale. E o chestiune care a preocupat tot felul de oameni, începând din renaştere, apoi prin revalorizarea adagiului horaţian "ut pictura poesis" în secolul 19, şi aşa mai departe. În poezie aş vedea aici doi poli posibili - unul tip Whitman care spunea că versurile lui au muzicalitate, dar că nu asta a fost prioritatea în scriere, ba chiar că nici n-a fost intenţionată, fiind un soi de efect secundar. Celălalt ar fi reprezentat de Hugo, nu Victor, ci Richard. El spunea că ai două opţiuni - ori se conformează muzica adevărului, ori adevărul muzicii. Era vorba de muzica versului, evident. Şi recomanda pentru poeţii de (aproape) târziu secol 20 - postmoderni, li s-a mai zis, li se mai zice - a doua variantă, prima fiind rezervată scripturilor sau profeţiilor. Whitman e un profet, Hugo e un localist. În cazul nostru cred că nu e nici aşa nici aşa, sau şi aşa şi aşa. Asta pentru că pentru mine poezia nu e niciodată completamente identică cu ceva, nici măcar cu ea. Exclude congruenţa. Deşi e aproximativ, chiar imprecis identică, sau corespondentă cu orice. Poezia este lumea, dar e mai puţin sau mai mult decât ea. E limba, dar mai mult decât ea - limbă originară, matriceală - sau mai puţin - distrugere, ruină seacă a limbajului. Ba chiar aş zice, să mă ierţi, că se poate uneori zice că poezia e un rahat. Şi totuşi, nu e niciodată (oricât de gângavă, de proastă sau de criminală ar fi) un rahat total. Ashbery zice că e "like sitting on a fence". S-o cam scalzi, ar veni. La el însă sunt considerente mai degrabă stilistice, eu aş zice că ele trebuie să fie existenţiale. Poezia nu poate decât s-o scalde, nu în sensul iresponsabilităţii, ci în sensul unei balansări recurente între tărâmuri, între nivele. Nu poate să fie complet muzică sau complet pictură pentru că nu are cum să fie complet ea însăşi mai întâi. De fapt e un alt soi de completitudine, conjunctivă şi disjunctivă în acelaşi timp. Asta m-ar face să zic că poezia e alchimie, dacă n-aş şti că se va sustrage şi din asta. Ce să-i facem, poezia ne traduce orice-am face... Da, această deschidere şi închidere simultane ţes, cum zici tu, relaţia mea cu Grigore Negrescu şi cu Valentin Baicu. Ceea ce induce de fapt identităţi fluctuante şi transmigrante între toţi cei din Margento. Şi poate chiar un sentiment al destinului, cred. Un suflet, adică o poezie îşi găseşte un trup de muzică şi imagini - nu şi-l alege, e trupul sortit.
5. Pe de altă parte, sunteţi un grup de artişti alcătuit din individualităţi creatoare bine conturate. Se vorbeşte despre poezia lui Chris Tănăsescu, despre pictura lui Grigore Negrescu, despre muzica lui Valentin Baicu, ş.a.m.d. În schimb se poate discuta despre performance-urile grupului Margento, deci abia când sunteţi pe scenă împreună, creatiile voastre sunt percepute ca un tot. Tu îţi scrii poeziile cu un timp anume înainte de reprezentaţii, nu le creezi pe scenă. S-ar putea spune că performance-ul respectiv redimensionează creaţia? Îmi poţi vorbi puţin despre cum percepi diferenţele dintre momentul prim al creaţiei (solitudine) şi timpul în care are loc rostirea ei pe scenă (simbioză)? Care sunt diferenţele (dacă sunt) dintre poetul Chris Tănăsescu şi Chris Tănăsescu, membru al grupului Margento?
Chris Tănăsescu: Bine zis când suntem pe scenă creaţiile sunt percepute ca un tot. Atunci sunt percepute, dar ele sunt legate între ele şi în restul timpului, nu fără să vrem, ci chiar fără s-o ştim. Am căpătat deja un soi de obişnuinţă a incredibilului - ne despărţim o vreme, lucrăm fiecare în treaba lui după care când ne întâlnim descoperim ca avem exact ceea ce merge cu ce-au făcut ceilalţi, dar aşa, până la detaliile cele mai dificile. Aceeaşi treabă se întâmplă pe scenă, când improvizăm. Apropos de asta, spui că îmi scriu poeziile înainte de reprezentaţii. Da şi nu. De obicei sunt la show şi nişte cărţulii în care publicul poate urmări unele dintre poemele pe care le va auzi acolo. Eu însumi ţin o astfel de carte pe un portativ în faţa mea. Dar asta în primul rând pentru că vreau să includ în ceea ce facem lectura de poezie, de fapt s-o îmbin cu un spectacol simultan şi/sau alternativ de poezie improvizată. Şi să aduc cartea pe scenă, cititul din carte, şi mai ales cititul împreună cu ceilalţi, în acelaşi loc şi timp. Aici trebuie să spun unde sunt de acord de pildă cu Edwin Torres şi unde nu. El zice că o poezie citită pe scenă sau discutată la un seminar e aceeaşi poezie, e ca şi cum şi-ar schimba doar pantalonii. Sunt de acord atâta vreme cât discutăm de exigenţa noastră faţă de un text - el trebuie să fie la fel de valabil şi la o lectură publică sau chiar spectacol ca şi atunci când e supus analizei la rece, academice. Dar îşi schimbă mai mult decât veşmântul aparent, face mai mult decât să fie prezentat diferit. Poemul îşi dovedeşte şi îşi exercită funcţiile lui vitale prin asta, el respiră atunci tocmai prin artificiile greoaie care l-au constituit - dar numai dacă dovedeşte, dacă respiră. Şi prin asta el nu e de fapt niciodată definitiv - îl scriu înainte de spectacol, în cea mai ermetică secluziune, dar continui să-l scriu, să-l rescriu, să-l improvizez sau pur şi simplu să-l celebrez ajutat de ceilalţi care astfel la rândul lor îşi reconvertesc mereu arta şi cameleonismul inerent unor identităţi de oameni trăitori în lume. Un poem adevărat nu e niciodată "gata". Numai poeziile proaste, sau moarte, cred că e acelaşi lucru oricum, sunt definitive. Ele nu te mai cheamă să revii, pe când unei poezii adevărate mereu îţi vine să-i "faci ceva". S-o spui cu voce tare, s-o reciţi altcuiva, s-o plagiezi, s-o parodiezi, dar mai ales s-o traduci, în toate sensurile. Poetul trăieşte un soi de expansiune a universului la nivel personal, tot îndepărtându-se de un centru nelocalizabil al big-bang-ului odată cu toate poemele pe care le scrie, însoţindu-şi aceste constelaţii în drumul lor nu la infinit, ci la indefinit, purtându-le prin universurile paralele dar incidente care sunt ceilalţi oameni, ceilalţi poeţi. Aş vedea aici un continuum al poeziei, nu unul liniar, ci cu posibile soluţii de continuitate sau puncte asimptotice, dar nu mai puţin neabătut. Nu putem pretinde că suntem poeţi fără întrerupere, dar lucrul nostru poate, vrea şi prin asta chiar este neîntrerupt. O întrezărire poate a drumului spiritual nesfârşit pe care îl faci fiind deja ajuns la destinaţie, despre care vorbea Grigore de Nyssa. În condiţiile astea diferenţa dintre Tănăsescu poetul "pur şi simplu" şi Tănăsescu poetul "impur şi multiplu" din Margento este cred diferenţa dintre o mică bibliotecă personală şi un calculator cam chinuit, dar conectat la reţea.
6. Vorbeai în interviul apărut în "Daily News" despre o anumită cale a poeziei, despre "the ritualistic, ecstatic and jazzy way". S-ar putea vorbi, aşadar, în ceea ce te priveşte, despre o poezie cu o funcţie, datorată felului în care o rosteşti, asemănătoare celei magice? Tradusă şi prin impactul imediat pe care-l ai asupra auditoriului.
Chris Tănăsescu: Mă bucur foarte mult că îmi pui întrebarea asta, e o întrebare foarte la subiect, cum se zice - la subiectul vorbitor. Şi cuvintele pe care le foloseşti vin parcă direct de la mine de pe uliţă. Aş zice aici însă că poezia nu numai că are o anumită funcţie, ci chiar că este ea însăşi cumva o funcţie, în sens matematic. În matematică funcţia e definită ca submulţime a unei relaţii, mai pe înţeles e parte din relaţiile, corespondenţele care se pot defini între două mulţimi, între două nivele diferite. Asta cred că face poezia, asta e - relaţie şi transmisie de la un nivel la altul. Poetul devine astfel un mesager implicat trup şi suflet, prins în misiunea lui cu totul, cel care dă forma acelei relaţii - am putea zice modul de definire al poeziei ca funcţie este poetul, el e formula acelei funcţii. În plus, da, ai dreptate, acea funcţie specifică de care vorbeşti, e o chestiune care mă preocupă foarte mult. E o dimensiune pe care în altă parte am numit-o efectivism, o valenţă pe care poezia cred că ar trebui să şi-o recâştige. E vorba de eficienţa pe care o poate avea poemul pe lângă calităţile lui existenţiale, estetice, livreşti, politice şi care or mai fi putând fi ele. De fapt nu pe lângă acele calităţi, ci mai degrabă prin ele, în virtutea lor. Rugăciunile făcute în anumite situaţii concrete, descântecele, incantaţiile şamanice cu diverse întrebuinţări sunt uneori nişte poeme miraculos de izbutite dar în acelaşi timp joacă un rol foarte specific, vindecă nişte suferinţe, accelerează sau protejează diverse fenomene. Aici zic că ar fi bine să ne întoarcem uneori. Aş mai adăuga chiar şi programele de software. Şi ele sunt uneori nişte extraordinare poeme, scrise în limbaj informatic, cu o fascinantă coerenţă şi subtilitate formală. În plus, când sunt citite prin intermediul hardware-ului aceste texte, dacă sunt scrise bine, au un efect specific. Nu vreau să spun prin asta că poezia ar trebui să capete o orientare utilitară sau să devină vreun soi de tratament naturist sau bioenergetic. Vreau doar să spun că o mare atenţie asupra corpului fizic al poemului, asupra sunetelor şi întretăierilor de cadenţe trebuie să meargă mână în mână cu starea în care intră poetul şi neapărat cu starea pe care el vrea s-o inducă. Atunci când această intrare în arpegiu reuşeşte putem spera şi chiar atinge anumite efecte reale şi în profunzime. De aproape două sute de ani atâta s-au plâns poeţii de nenorocirea lor şi de durerile lor de cap că până la urmă a început să doară capul pe toată lumea - poate ar trebui să încercăm să ne revanşăm niţel.
7. M-am gândit, pe de altă parte, la "poezia concretă" (pentru că, fără îndoială, felul în care tu te joci cu "trupul" cuvintelor aminteşte de ceea ce Martina Linneman scria: "componenta materială se vede strălucind sub învelişul lor"; jocul cu semnificantul şi semnificatul). S-ar putea vorbi şi din perspectiva aceasta în ceea ce priveşte creaţiile tale?
Chris Tănăsescu: Da, aici trebuie să facem o distincţie - poezia concretă aşa cum a pornit ea în Brazilia şi apoi a luat proporţii gigantice în State se referă în primul rând la aranjarea textului în pagină, pagina putând fi şi o masă dintr-un bar sau un trunchi de copac - astfel încât prin impact grafic viaţa cuvintelor să fie regăsită, amplificată. Mişcarea este extrem de vivace şi de diversă în America şi este cuprinsă într-un context mai larg numit de obicei visual poetry - o altă ramură e de pildă mathematical poetry. O probă a vivacităţii este de exemplu faptul că poeţii vizuali mai tineri deja îi consideră pe ceilalţi "daţi cu sistemul" pentru că în antologii l-au marginalizat pe adevăratul fondator - Kenneth Patchen. Nu am cum să intru acum în amănunte dar trebuie să spun că diversitatea, radicalismul şi marginalitate asumată au dus pe lângă eflorescenţa blog-urilor de poezie la forme extrem de incitante de manifestare şi mai ales de propagare, cum ar fi mail art sau guerilla art. Margento s-a manifestat în stil propriu şi în direcţiile astea, trimiţând de exemplu periodic poeme anumitor cititori, texte care sunt prinse concentric în mesaje para-realiste, înregistrări audio/multi-media şi elemente grafice. Dar dacă e să ne întoarcem puţin la poezia concretă sau vizuală trebuie să spunem că un precursor la nivel internaţional şi apoi un maestru a fost Gellu Naum. Mărturie stau desenele mediumnice făcute împreună cu Lyggia încă din anii '40 dar mai ales uluitorul poem "Nigredo". Eu nu am scris, sau cum să zic, nu am zămislit niciodată poezie vizuală. O să spui poate păi cum, ai făcut aşa ceva în Margento. În primul rând că Grigore Negrescu intervine foarte rar în tipografia textului, iar când o face nu urmăreşte efecte de genul celor din poezia concretă. Iar în al doilea rând, şi mult mai important, în poezia concretă e un singur autor - poetul care îşi dimensionează singur poemul în acea matrice grafică, vizuală. Ori eu nu fac asta - la mine e vorba de relaţia cu pictorul, ca şi cea cu muzicianul. La noi relaţia inter-personală e esenţială, fuziunea şi recoagularea identităţilor noastre vii este principiul generativ al poemului-muzică-pictură.
Cât despre cum mă joc eu cu trupul cuvintelor, asta e o chestie intimă, îţi dai seama. Să le lăsăm pe ele, dacă vor, să vorbească despre treaba asta.
8. Dupa părerea lui Allen Ginsberg, poezia ar fi "the one place where people can speak their original human mind. It is the outlet for people to say in public what is known in private." Am pomenit de Ginsberg şi pentru că felul în care reciţi tu îmi aminteşte putin de maniera în care obişnuia să recite acest poet beat, gândindu-mă şi la colaborarea dintre el şi compozitorul Philip Glass ("I composed the music to match the rhythm of Allen's reading."). Generalizând acum, în ce termeni ai vorbi tu despre poezie?
Chris Tănăsescu: Mă bucur că îl pomeneşti pe Ginsberg - anul ăsta s-au împlinit 50 de ani de la publicarea volumului "Howl and Other Poems", lucru marcat în State printre altele şi de o carte despre poemul care a schimbat lumea (nouă), carte la care a contribuit şi Andrei Codrescu. Ce să zic, prima chestie care îmi vine în cap acum e ce spunea A.R. Ammons despre Ginsberg că singurul lucru care îi face poezia unitară este căutarea lui continuă a unităţii. Cred că s-ar putea spune asta şi despre Margento, deşi nu sunt chiar sigur. În ce termeni aş vorbi despre poezie? În termenii ei, tot aşa cum ea vorbeşte în ai mei.
9. Cum vi se pare că este perceput Proiectul "Margento" în România (având în vedere şi faptul că aţi câştigat primul premiu important în Occident)?
Chris Tănăsescu: Cu real interes şi sensibilitate de către cei ca tine sau ca prietenii noştri de la EgoPHobia - oameni tineri cu inima şi întregi cu mintea - şi cu o ignorare (şi o ignoranţă) plină de suficienţă, de năduf şi de pizmă de cei din instituţiile statului, mai ales cele culturale.
10. Ţin să vă felicit pentru cd-ul multimedia scos în 2005. Mi-ai putea vorbi puţin despre acest prim cd al grupului Margento aparut în România? Când va apărea al doilea cd?
Chris Tănăsescu: A fost scos la casa Soft Records şi înregistrat în studiourile Sfera. Din câte ştiu tirajul s-a epuizat şi nu ştiu dacă se vor mai edita, asta depinde de producător. Mai avem noi pe-acasă vreo două sau trei. A fost o epopee întreagă - înregistram mai ales noaptea, iar ziua filmam, într-o sarabandă în care variantele pieselor se amestecau cu sfaturi, comentarii şi mimici perplexe din partea celor care mai apăreau pe acolo. Ca şi pe la primele showuri din România unii plecau evident călcaţi pe nervi iar alţii ne spuneau că suntem toţi cazuri clinice. Cu timpul au început totuşi să îşi mai revină, aparent. Unele versuri de-ale mele au rămas şi acum un soi de parolă-banc pe acolo - intră unul şi celălalt îl somează: ce aură ai! Iar el continuă: îmi ziceau taximetriştii, cumva îngânându-mi vocea de la înregistrări. Inginerul de sunet ne-a spus, de fapt i-a spus lui Vali Baicu, pentru că el era compozitorul şi aranjorul - păi ce faceţi voi nu e mă muzică. Între timp e membru în Margento. Mai mult, a început să ne arate că nu e numai sunetist şi ghitarist, ci că poate să compună şi el nişte ne-muzică dintr-aia, o să se audă pe al doilea disc. Costin Dumitrache, fabulos individ. Al doilea disc de fapt ar cam trebui să iasă într-o lună două - cam ce ar putea să însemne asta în România, adică. Maestrul Baicu şi-a extins aria de la rock şi jazz la elemente de trip-hop pe care le-a integrat remarcabil în matricea de rock psychedelic cu influenţe uneori de folclor românesc şi oriental. Va fi acum şi pe disc vocea Sorinei Enea - perla proiectului - cum i s-a spus în Australia. Nu puţini au spus, într-adevăr, că vocea asta de sirenă homerică le umple ochii de lacrimi. Şi mai e desigur contribuţia esenţială a omului negru, Grigore Negrescu, care ne pregăteşte de data asta, ca de fiecare dată, încă o bombă.
|
