prima pagina

EgoPHobia #12 >> FILOSOFIE

Gorun Manolescu

Postmodernitate versus postmodernism [VIII]

Kirus

Însemnări pe-un sfârşit de mai

Sorin-Mihai Grad

"Păreri" despre Om şi Tao

Postmodernitate versus postmodernism [VIII]:
Empirismul pozitivist, Astrofizica şi Logica intuitiţionistă

Gorun Manolescu

Preambul

Aşa cum am încercat să arăt în episodul anterior, drumul Empirismului pozitivist şi, odată cu el, al "Postmodernismului" (care nu este, după părerea mea, nimic altceva decât un "Modernism (iluminist) întârziat") începe să se înfunde odată cu Fizica cuantică şi cu Logica (devenită la nivel metalogic) "paraconsistentă".
Dar, odată cu Astrofizica, atât Empirismul pozitivist cât şi ce mai rămăsese încă relativ neatins de "paraconsistenţă" şi Logică - şi anume, Logica intuiţionistă - capotează şi ele. Lăsând locul unei noi abordări, de factură într-adevăr "postmodernă" şi nu "postmodernistă". Şi acest lucru sper să-­l pot pune în evidenţă în prezentul text.

Astrofizica empiric-pozitivistă şi premisele ei

Data trecută îmi exprimam o oarecare îndoială asupra faptului că un cititor nespecializat în Fizica cuantică, dar cu un bagaj de cunoştinţe peste medie, ar fi pus oarecum în dificultate în faţa "misterelor" din domeniu. Pe care - fie vorba între noi - nici chiar "specialiştii" nu prea le pot explica. Dar teama mea a început să dispară văzând reacţiile şi comentariile la textul anterior (publicat şi pe www.agonia.ro unde interacţiunea autor-cititor este rapidă, fiind un site on-line de tip "Atelier"). Şi era firesc să fie aşa. Pentru că azi, volens nolens, orice om informat nu mai poate face şi nu face abstracţie de unele "taine" atât din Fizica cuantică cât şi din Astrofizică. Şi pentru că, referindu-mă, de data asta, la Astrofizică, cine oare n-a auzit - măcar tangenţial, eventual şi din S.F.-uri - de "găurile negre" (în care materia pare să dispară sau, mai bine zis, să se transforme în materie "neagră" care, evident, nu mai poate fi "văzută", dar asta nu înseamnă că nu mai există; chiar şi sub forma unor noi "Big-Bang-uri" care să conducă la apariţia unor de asemenea noi universuri, similare sau nu cu Universul nostru). Sau de "teleportare" şi "găurile de vierme" (prin care, eludând viteza limită a luminii, să se poată ajunge instantaneu în orice parte a Universului în care trăim). Poate mai puţin de "găurile albe", prin care "materia" pare a sosi, de undeva de aiurea, în acelaşi Univers familiar nouă. Dar totuşi, cel puţin deocamdată, anunţ că despre cele amintite anterior nu prea o să fie vorba în acest text. În ceea ce priveşte aspectele care vor urma, mă voi baza, de data asta, doar pe două lucrări [1], care prezintă ultimele rezultate ale cercetărilor în domeniu şi, în acelaşi timp, oferă şi avantajul de a fi traduse în limba română.
Discutând acum despre Astrofizica empirico-pozitivistă contemporană (care a luat locul Astronomiei şi nu pe cel al Astrologiei; aceasta din urmă ajunsă, în prezent, la o "modă" cam dubioasă în cadrul ocultismului promovat de la fel de dubiosul "New Age"), este necesar să fie completate premisele de la care pleacă "Empirismul pozitivist", particularizâdu-le la domeniul de care ne ocupăm. Încercând să li se confere un oarecare grad de relativitate (în acord cu ce se întâmpla în Fizica cuantică). Dar fără a schimba, în mod fundamental, caracterul acestui "Empirism". Pentru aceasta, cu riscul de a mă repeta, am să reproduc caracteristicile "Empirismului pozitivist", aşa cum am încercat să le pun în evidenţă în textul precedent. Dar extinzând setul acestora. Prin adăugarea unora noi, proprii Astrofizicii [2]. Iar acest set lărgit pare a constitui chiar "mulţimea" (ca să nu repet cuvântul "set") premiselor care stă la baza noii ştiinţe ce se doreşte a-şi păstra caracterul "ortodox" (i. e. empiric-pozitivist) dar, aşa cum se va vedea, nu numai că nu reuşeşte ci, dimpotrivă, devine auto-contradictorie.
Singura "realitate" acceptată ca atare este cea perceptibilă prin simţurile comune, prelungite prin aparate de măsură din ce în ce mai sofisticate.
(b) Orice teorie ştiinţifică este considerată "valabilă" ("reală" şi deci "adevărată" - empiricii pozitivişti echivalând "adevărul" cu "realitatea" definită anterior), în măsura în care, prin experienţe "obiective", "exterioare" (independente de "subiectivism") teoria este confirmată. Prin urmare, din punctul de vedere empiric-pozitivist, o astfel de teorie este automat şi "predictivă". În sensul că, dacă se respectă întocmai "protocolul" experimentelor care o confirmă, se obţin întotdeauna aceleaşi rezultate.
(c) Prin "definiţie", nu există nimic în afara Universului nostru. Şi, de asemenea, prin "definiţie", n-ar fi putut exista nimic înaintea Universului care să-l fi creat, căci orice ar fi existat ar fi trebuit să fie o parte a acestui Univers. În consecinţă, nu trebuie să căutăm răspunsuri la lucrurile pe care nu le "vedem" în jur. (Ultima frază arată că această premisă nu este independentă de premisa (a)).
(d) Din cauză că noi ne aflăm în interiorul Universului (ca sistem), acţiunile şi alegerile pe care le putem face pot afecta însuşi sistemul şi pot, de asemenea, afecta chiar şi "înţelegerea" lui (introducerea gradului de "relativitate" de care vorbeam anterior).
(e) Dacă există vreo "logică" aplicabilă în Astrofizică, aceasta trebuie să fie construită astfel încât determinarea adevărului unei afirmaţii să depindă de "observator" (consecinţă a premisei (d)). Deci, spre deosebire de logica "clasică", care presupune că toţi observatorii pot decide asupra adevărului unei afirmaţii, noua logică trebuie să fie dependentă de observator.
(f) Fiecare observator (din Univers) deţine informaţii limitate şi parţiale, obţinute din ceea ce poate "vedea" în jurul său. Rezultă că afirmaţiile pot fi nu numai adevărate sau false; ele pot intra în categoria "nu putem spune acum (în momentul în care se face o afirmaţie) dacă ea e adevărată sau falsă, dar am putea spune în viitor (când vom deţine - ca persoană sau grup - mai multe informaţii)". Aceasta echivalează cu admiterea "terţului inclus" din "Logica intuiţionistă" al cărei precursor este matematicianul Brouwer - întemeietorul Intuiţionismului - şi Heyting, de asemenea matematician - cel care a pus-o la punct sub aspect "formal" (şi care va fi dezvoltată ulterior cu toate subtilităţile ei în cadrul "Teoriei toposurilor", despre care, evident, nu voi vorbi pentru a nu complica inutil lucrurile). "Terţ inclus" care spune că, la un anumit moment, o afirmaţie este "indecidabilă" (i.e. nici adevărată şi nici falsă). Spre deosebire de "Logica fuzzy" (a "vagului") în care "terţul inclus" înseamnă că o anumită propoziţie poate avea un anumit "grad" de "adevăr" sau "fals" în momentul emiterii ei şi, prin urmare, o astfel de propoziţie poate fi, simultan, "şi adevărată şi falsă".
Dacă sunt privite cu atenţie, premisele de mai sus par a fi atât de "naturale" încât "evidenţa" lor se impune de la sine.
În paranteză fie spus, povestea "evidenţei" în matematică este încurcat de interesantă. Astfel, în cursul unor demonstraţii extrem de laborioase şi sofisticate, un matematician îţi trânteşte un 'este evident că....' şi trece, cu nonşalanţă, mai departe continuând demonstraţia. Dar, atunci când încerci să pătrunzi (demonstrativ) o astfel de "evidenţă", îţi dai seama că ea este - dacă nu imposibil - în orice caz extrem de greu de dovedit. Închei paranteza şi revin la premisele Astrofizicii.
Aşa cum se va putea constata mai departe, cel puţin unele dintre ele sunt contrazise puternic chiar de unele rezultate ale unor experienţe "obiective" din Astrofizică. Mai mult, se va mai putea nota că, departe de a fi complet independente unele faţă de altele (cum ar cere o bună axiomatizare) - lucru semnalat în treacăt şi atunci când am încercat să le pun în evidenţă - mai există şi anumite contradicţii în interiorul setului respectiv (i.e. unele premise sunt contrazise de altele) - ceea ce face şi mai discutabilă axiomatizarea.

Un prim atac la premise - rezolvarea ecuaţiilor cosmologiei cuantice

Astrofizicienii s-au întrebat dacă unele lucruri care se întâmplă la nivelul particulelor elementare (micro particule) nu se întâmplă cumva şi la nivel macrocosmic (cu pământul, sistemul solar, galaxiile). De exemplu, aplicarea principiului "incertitudinii" (Heinserberg) atunci când se doreşte stabilirea cu precizie atât a vitezei de expansiune a Universului cât şi întinderea "ariei" sale la un moment dat (dar exemplele se pot înmulţi). În acest mod s-a născut aşa numita "Cosmologie cuantică". Şi au apărut şi ecuaţii asociate unei astfel de "cosmologii". Acestea se numesc ecuaţiile Wheeler-DeWitt. Soluţiile unor astfel de ecuaţii ar trebui să definească "stările cuantice" (caracterizate, în exemplul nostru, de cei doi parametri: "viteza de expansiune" şi "aria" Universului la un moment dat).
Iată ce relatează Lee Smolin [3], unul dintre susţinătorii cei mai fervenţi ai "Empirismului pozitivist" în Astrofizică, dar şi unul dintre cercetătorii care au găsit (în echipă cu alţii) soluţiile acestor ecuaţii.
'Lucrând la început cu un prieten, Ted Jacobson, apoi cu altul, Carlo Roveli, am găsit pe la sfârşitul anilor 1980 un număr infinit de soluţii ale acestor ecuaţii. Era un fapt extrem de surprinzător, cu atât mai mult cu cât puţine dintre ecuaţiile fizicii teoretice pot fi rezolvate exact. Într-o zi de februarie 1986, Ted şi cu mine, lucrând în Santa Barbara, ne-am apucat să căutăm soluţii aproximative la ecuaţiile cosmologiei, pe care le-am putut simplifica folosind rezultatele frumoase obţinute de doi prieteni, Amitaba Sen şi Abhay Ashtekar. Ne-am dat brusc seama că cea de a doua sau a treia încercare din cele pe care le-am scris pe tabla din faţa noastră satisface exact ecuaţia. Am încercat să calculăm un termen care să măsoare eroarea rezultatului nostru, dar nu era nici o eroare. La început am căutat o greşeală, apoi dintr-o dată am văzut către ce tinde expresia pe care am scris-o pe tablă: o soluţie exactă a ecuaţiilor complete ale Cosmologiei cuantice, ecuaţii care implicau şi aşa numita "gravitaţie cuantică"... dintr-o dată am obţinut un număr infinit de soluţii absolut corecte şi exacte ale ecuaţiilor reale ale Cosmologiei şi gravitaţiei cuantice'. Astfel, cu toate eforturile ulterioare de interpretare ale lui Lee Smolin (expuse în [4]) de a se menţine în perimetrul "Empirismului pozitivist" (al Astrofizicii) şi de a evita inevitabilul, şi anume existenţa unor universuri multiple, chiar într-un număr infinit (eforturi pe care le veţi regăsi în opera citată şi care nu mie, ci "specialiştilor" li se par simple sofisme), este contrazisă premisa (c) " Nu există nimic în afara Universului nostru".
Bine, bine, veţi spune, dar aici nu este vorba de o experienţă "fizică", "obiectivă", care să certifice, cu aparate de măsură adecvate, rezultatele obţinute de Smolin şi colaboratorii (cum afirmă premisa (b)), ci de una "mentală", deci "interioară", şi care poate fi considerată "subiectivă" cu toate că este confirmată de un grup (mai mare sau mai mic) de subiecţi umani.
Aici intervine o "subtilitate" pe care nu o pot evita şi pentru care vă solicit un grad sporit de atenţie. Şi anume că, odată ce în cadrul premisei (f) se admite că "Logica intuiţionistă" este "Logica potrivită Astrofizicii" (cum afirmă chiar Smolin [5]), atunci trebuie să acceptăm toate implicaţiile acestei logici şi nu numai pe cele care ne convin (i.e. că o afirmaţie rămâne "indecidabilă" până în momentul în care vor exista informaţii suficiente care să o confirme sau nu; iar astfel de "informaţii" provin numai din rezultatele unor experienţe "fizice" obiective). Altfel, premisele (a) şi (e) devin contradictorii. Deci sunt obligat să expun - cât de scurt şi clar îmi va sta în putinţă - cam ce spune, fără un reducţionism păgubos, "Logica intuiţionistă" .
Premisele de la care pleacă "Logica intuiţionistă" sunt [6]:
(I.i.) Matematica este o funcţie naturală a minţii noastre, deci "obiectivă".
(I.ii.) 'Limbajul în care ea (Matematica) se exprimă, fie cel obişnuit, fie cel formalizat, nu serveşte decât la comunicarea rezultatelor şi oferă numai o "imagine" (aproximativă) a Matematicii; dar Matematica nu este această "imagine" şi cu atât mai puţin limbajul în care o exprimăm' [7]. Mai mult, Logica (în general) fiind o disciplină matematică şi prin care matematica pură se comunică (relativ deformat), ea nu va putea să fundamenteze niciodată matematica (pură), aşa cum au pretenţie logicienii.
Consecinţele adoptării premiselor de la (I).
(II.i) Matematica fiind "obiectivă", se pot efectua, în cadrul ei şi în anumite condiţii, "experimente mentale obiective".
(II.ii.) Condiţiile care pot discerne dacă un "experiment (mental)" matematic este sau nu "obiectiv" (i.e. "existenţial") sunt: (a) fie ca rezultatul său să fie confirmat de un "experiment" fizic "obiectiv", (b) fie să putem oferi, odată cu rezultatul matematic obţinut şi "construcţia" matematică completă care a condus la realizarea experimentului respectiv. (Folosind o analogie, putem spune că un arhitect nu-şi poate considera lucrul său terminat până în momentul în care "construcţia" edificiului conceput nu devine "palpabilă"; cu deosebirea că - şi aici analogia încetează - "construcţia" matematică devine "palpabilă" doar prin perceperea ei de către funcţia naturală (de natură matematică) a minţii noastre. Mai precis, o astfel de "construcţie" devine viabilă (existenţială) doar în momentul în care este terminată "demonstrarea" ei în interiorul unor premise iniţiale care constituie un fel de "concept" arhitectural).
(II.iii.) Până în momentul în care una dintre condiţiile ((a) sau (b) sau ambele în cel mai fericit caz) enunţate anterior nu a fost îndeplinită, orice afirmaţie este "indecidabilă" (cum orice concept "arhitectural" este îndoielnic până în momentul în care nu este "materializat").

*

Cineva vorbea tot timpul. Când nu avea cu cine, vorbea singur. Şi îl apuca durerea de cap. Într-o zi, aflându-se într-o astfel de stare mizerabilă, s-a dus la un cunoscut. După ore de vorbărie neîncetată, în timp ce interlocutorul îl asculta cu răbdare, constată surprins: 'Mi-a trecut durerea de cap!'. Răspunsul celui care numai a ascultat: 'Da, dar m-a apucat pe mine!'.
Sper că, totuşi, pe eventualii cititori care m-au urmărit până aici să nu-i fi apucat durerea de cap şi să citească şi paragrafele următoare.

*
Revenind acum la rezultatul matematic obţinut de Smolin şi colaboratorii, cred că el îndeplineşte condiţia de "obiectivitate" a unei "construcţii" matematice terminate în măsura în care s-au identificat, fără dubiu, soluţiile ecuaţiei "Cosmologiei cuantice". Şi orice interpretare a acestor soluţii, în afara celei a existenţei unei "pluralităţi" de universuri, devine superfluă. Chiar dacă fizic experimental nu este confirmată sută la sută. Deoarece trebuie spus că şi astfel de confirmări (e drept, încă indirecte) au apărut deja.
În încheiere şi în acord cu cele expuse anterior, mai rezultă şi faptul că premisa (a) trebuie reformulată astfel: (a') 'Singura "realitate" acceptată ca atare este cea perceptibilă prin "simţurile" comune prelungite prin aparate de măsură din ce în ce mai sofisticate şi/sau cea percepută printr-un "simţ" mental de natură matematică'. Altfel, premisele (a) şi (e) se dovedesc a fi contradictorii (i.e. inconsistente).

Un al doilea atac la premise - pluralitatea istoriilor Universului

O altă întâmplare povestită tot de Smolin [8] pune la îndoială, de data asta, nu numai existenţa unui unic Univers, ci chiar determinarea cu precizie a "istoriei" unui astfel de univers. Ea pune în discuţie "predictibilitatea" "empirico-pozitivistă" a Astrofizicii (premisa (b)). Pentru că, dacă nu suntem în măsură să determinăm cu precizie cum a evoluat Universul nostru de la "Big-Bang" şi până în prezent, nu vom putea prevedea nici evoluţia sa ulterioară. O astfel de îndoială a apărut în legătură cu ceea ce, în Astrofizică, se numeşte "Formularea istoriilor consistente". Abordarea permite să se specifice o serie de întrebări despre istoria Universului. Presupunând însă că este îndeplinită restricţia ca întrebările să fie "consistente" (unele cu altele). În sensul că răspunsul la una dintre ele va face inutilă punerea altei întrebări. În acest mod se pot calcula probabilităţile diferitelor răspunsuri posibile şi se poate alege răspunsul cu probabilitate maximă. Observăm că, în acest caz, deşi nu mai este vorba de o predicţie "tare", ci de una "relaxată" pe baza "probabilităţii", ea este, totuşi, o predicţie care poate fi luată în considerare (iar astfel de predicţii sunt frecvent utilizate în cadrul ştiinţei contemporane de speţă "empiric-pozitivistă").
Să vedem relatarea, de către autorul citat, şi a acestei întâmplări.
'Unul dintre cele mai dramatice momente pe care le-am trăit în cariera mea ştiinţifică a fost prezentarea unei lucrări la conferinţa asupra gravitaţiei cuantice de la Duhram, Anglia, în vara anului 1995. Atunci când Fay Dowker a început prezentarea formulării istoriilor consistente, această abordare a fost, în general, privită drept cea mai bună speranţă pentru rezolvarea unor probleme de bază ale cosmologiei cuantice (i.e. "predictibilitatea" ei). Ea (Fay) lucra într-un stagiu post-doctoral cu James Hartle, unul dintre pionierii dezvoltării abordării istoriilor consistente, iar în cuvântul ei de introducere nu existau prea multe indicii despre ce avea să urmeze. Într-o prezentare strălucită ea a construit teoria, lămurind, de-a lungul expunerii, unele dintre cele mai încurcate aspecte ale acesteia. Teoria părea pe un drum mai bun decât oricând. Apoi Fay a început să demonstreze două teoreme care arătau că interpretarea prezentă nu coincidea cu ceea ce gândeam noi că va spune. În timp ce lumea "clasică" pe care o observăm, în care particulele au poziţii definite, poate fi una dintre lumile consistente, rezultatele lui Dowker au arătat că trebuie să existe, de asemenea, un număr infinit de alte lumi consistente. (Cu alte cuvinte, ducând la limită raţionamentul, lumea noastră este "pluriconsistentă' n.m., G.M.). Mai mult decât atât, ar fi un număr infinit de lumi consistente care au fost "clasice" până în acest moment, dar care nu vor mai semăna deloc cu lumea noastră în următoarele cinci minute (şi cu asta, orice "predictibilitate" se duce de râpă şi, odată cu ea, şi premisa (b) n.m., G.M.)... În final, Dowker a tras concluzia că, dacă interpretarea istoriilor consistente este corectă, noi nu avem dreptul să deducem, de exemplu, din existenţa fosilelor că dinozaurii au colindat planeta noastră acum o sută de milioane de ani'.
Închei această "poveste" constatând din nou că un "experiment" matematic, "obiectiv" - conform Intuiţionismului cu toate consecinţele sale - zdruncină serios premisele "Empirismului pozitivist" al Astrofizicii. Şi este inutil să redau, în continuare, argumentaţia superfluă prin care Smolin, ca şi în cazul precedent, încearcă să salveze situaţia. Dar, totuşi, nu pot să nu mă întreb dacă postmodernistul Baudrillard [9] nu are dreptate când afirmă: 'Nu avem de-a face cu un sfârşit al istoriei, nu în sensul lui Fukuyama, prin rezolvarea tuturor contradicţiilor ridicate de ea, ci cu o diluare a istoriei ca înlănţuire de evenimente (citeşte: ca evanescenţă, până la dispariţie, a "înlănţuirii" de evenimente aşa cum această "istorie" este considerată azi, n.m., G.M.)....'.


Un al treilea atac la premise - cele "şase numere" ale lui Rees

După Rees [10]: 'teoreticienii urmăresc să concentreze esenţa legilor fizicii într-un set unificat de ecuaţii şi în câteva numere'. Lăsăm deocamdată la o parte 'legicile fizicii într-un set unificat de ecuaţii'. Şi rămânem la cele şase "numere" ale lui Rees. Aici nu mai este vorba despre "istoria" Universului (nostru - este ultima dată când menţionez acest lucru; de acum încolo, când voi vorbi despre "Univers" mă voi referi la cel în care "existăm"). Ci despre nişte numere stabilite pe baza unor măsurători cu aparate "fizice", deci în mod "empiric" şi implicit "obiectiv", aşa cum ne apar ele astăzi în cadrul unei corelaţii, independent de orice istorie, consistentă sau nu, a acestui Univers . Ca o "fotografie" a situaţiei de fapt din momentul "ACUM". Veţi spune că ne întoarcem la Pitagora. Aşa pare. Căci: 'Pitagora a considerat că principiile matematicii sunt principiile tuturor lucrurilor existente. Şi cum în studiile matematice numerele ocupă primul loc' [11], rezultă că 'totul este număr' [12]. Deci, iată cele "şase numere" ale lui Rees.
(i). Universul este atât de extins pentru că există un număr, Ò, de o importanţă crucială, egal cu 10 la puterea 35. Acest număr măsoară intensitatea forţelor electrice care menţin împreună atomii, împărţită la forţa gravitaţiei dintre ei. Dacă Ò ar avea câteva zerouri mai puţin, Universul n-ar fi decât unul miniatural.
(ii) Un alt număr, ?, a cărui valoare este 7*10 la -3, arată cât de puternic sunt legate între ele nucleele atomilor. Valoarea sa "regleză" energia emisă de Soare. Dacă ? ar fi de 6*10 la -3 sau de 8*10 la -3, nu am exista.
(iii) Numărul ? măsoară cantitatea de "materie" din univers (inclusiv materia "neagră" - cea "cuprinsă" în "găurile negre"). Dacă acest număr ar fi mai mare, universul s-ar prăbuşi; dacă ar fi mai mic, galaxiile şi stelele nu ar exista.
(iv) Măsurarea celui de al patrulea număr, ?, a fost una dintre cele mai mari noutăţi ştiinţifice ale anului 1998. El reprezintă "antigravitaţia" şi "guvernează" expansiunea universului. ? este un număr foarte mic. Altfel, stelele şi galaxiile nu ar exista.
(v) "Structura" universului depinde de un alt număr, Q, care reprezintă raportul a două energii fundamentale şi are valoarea aproximativă de 10 la -4. Dacă Q ar fi mai mic, universul ar fi inert şi fără structură; dacă Q ar fi mai mare, universul ar fi un "spaţiu" violet, dominat de mari "găuri negre", în care nu ar putea "supravieţui" nimic.
(vi) Al şaselea şi ultimul număr, D, este cunoscut de secole. El reprezintă numărul de dimensiuni "spaţiale" ale lumii noastre şi este egal cu 3. Viaţa nu ar putea exista dacă D ar fi egal cu 2 sau 4. "Timpul" constituie cea dea a patra dimensiune. Dar el este diferit de celelalte. El are o "săgeată" proprie: ne "mişcăm" numai spre viitor. În aproprierea "găurilor negre" spaţiul este atât de deformat încât lumina se propagă în cerc, iar timpul "încremeneşte".
Acestea sunt cele "şase numere" (fundamentale) ale lui Rees. Dar numărul lor mie nu-mi place. Prea este aproape de "Cifra Fiarei": 66. Din anumite motive, unii par a prefera "69" (amintindu-ne, pentru descreţirea frunţilor, de 'Kama Sutra'). Dar nu e după mine şi nici după ei. Totuşi, nu pot să nu mă gândesc la alte numere "magice". În primul rând la 7 ( "şapte culori" ale spectrului luminii; "şapte vaci slabe şi şapte vaci grase" din Biblie; cele "Şapte culori ale Luminii" din Sufism:[13]: "Lumină albastră - Sufletul carnal", "Lumina galbenă - Sufletul admontiv", "Lumina roşie - Sufletul inspirat", "Lumina albă - Sufletul împăcat", "Lumina verde - Sufletul mulţumit", "Lumina neagră - Sufletul bine împăcat", "Lumina incoloră - Sufletul realizat"; cele "şapte păcate capitale"; şapte cuvinte, şapte propoziţii şi cel mult şapte fraze pe care omul le poate înţelege "dintr-o dată" etc.). Sau "media şi extrema raţie", cunoscută şi sub numele de "numărul de aur" reprodus în arhitectură [14], sculptură, pictură, muzică [15] etc., care reprezintă o serie de proporţii ce se regăsesc în alcătuirea corpului uman. Ce să mai amintesc de numărul 3,14...(fracţie neperiodică-mixtă), sau de numărul lui Euler, "e", care stă la baza logaritmilor naturali, sau de constanta Plank! Dar să nu uit viteza limită a Universului, viteza luminii (300.000 Km/sec). Şi aşa mai departe.
Întrebarea insidioasă care nu ne poate da pace este: 'Cine a stabilit aceste numere fatidice (şi altele asemenea) pe care noi le-am descoperit şi, probabil, vom mai descoperi şi altele?' Aici s-ar putea răspunde cu inegalabilele stanţe din Rig Veda: 'Only that god who sees in highest heaven: he only knows whence came this univers, and whether it was made or uncreated. He only knows, or perhaps he knows not' [16]. Dar, evident, răspunsul nu ne mulţumeşte şi căutăm. Şi tot vom căuta...Cum tot vom căuta şi 'setul unificat de ecuaţii care să descrie legile fizicii' . Fără să ştim dacă acest lucru va fi posibil.
Dar ceea ce ne interesează în textul de faţă este că astfel de "numere", împreună cu tot soiul de corelaţii care pot fi făcute între ele, contrazic fără echivoc cea de a treia premisă a "Empirismului pozitivist astrofizic": (c) Prin "definiţie" nu există nimic în afara Universului nostru. Şi, de asemenea, prin "definiţie", n-ar fi putut exista nimic înaintea Universului care să-l fi creat, căci orice ar fi existat ar fi trebuit să fie o parte a acestui Univers. Prin urmare nu trebuie să căutăm răspunsuri la lucrurile pe care nu le "vedem" în jur.

Încheiere

Să încercăm, în final, să ne limpezim puţin minţile. Trăgând nişte concluzii - deşi provizorii - pe baza celor prezentate până acum în legătură cu Fizica cuantică şi Astrofizica (empirico-pozitivistă). Şi aceasta, deoarece, aşa cum am mai spus, ele par a fi "disciplinele pilot" care au condus Empirismul pozitivist - şi, odată cu el, şi Postmodernismul - spre o limită ce pare greu de depăşit dacă nu adoptăm altă perspectivă. Menţionez încă o dată: concluziile pe care voi încerca să vi le propun sunt provizorii.
Iată aceste concluzii.
Despre Fizica cuantică şi Astrofizica empirico-pozitivistă din zilele noastre ar mai fi multe de spus. Dar cred că din cele expuse anterior rezultă destul de clar un lucru (poate esenţial): ele, ca şi "Empirismul pozitivist" (în general), se cantonează - spuneam la început (în primul text al acestei serii) - într-un nivel al "realităţii" aparţinând unei "suprafeţe plane (ptolemeice)". Am greşit atunci. Sau, vorbind mai diplomatic (i.e. eufemistic), am simplificat nepermis de mult lucrurile. Ele (ca şi "Empirismul pozitivist") se cantonează de fapt într-un nivel (spaţiu) al Realităţii care, deşi nu este "plan" (şi euclidian), rămâne totuşi superficial. Dorind a fi (acum) un spaţiu tridimensional (dar neeuclidian) strict limitat la cele ce pot fi percepute numai cu cele cinci simţuri comune, chiar dacă acestea sunt prelungite de tot soiul de proteze mai mult sau mai puţin artificiale (i.e. tot felul de aparate de măsură din ce în ce mai sofisticate). Acesta pare a fi şi nivelul în care bâjbâie şi Postmodernismul, ajungând, fără să-şi dea seama, la un fel de circularitate "labirintică" - dacă o putem numi astfel - deoarece ne conduce, orice am face, la o ieşire care este identică de fapt cu intrarea. O circularitate chiar modern-spaţială. Dar, se pare că un astfel de spaţiu este practic "înfăşurat" de unul "n" dimensional (nu se ştie încă ce valoare ar avea acest "n" - ultimele date din fizica cuantică spun că ar fi egal cu 11 sau 12) care, de fapt, generează şi "peştera" noastră (vorba lui Platon din dialogul "Republica" [17]). Fie că o considerăm a fi pământul (sau altă planetă), sistemul/sistemele solar/solare sau galaxia/galaxiile.
Al doilea lucru important pe care pare a-l sugera de data aceasta Astrofizica "empiric-pozitivistă", tocmai prin contradicţiile sale interne (pe care am încercat să le pun în evidenţă), este legat de posibilitatea "evadării" noastre într-un spaţiu cu mai mult de trei sau patru dimensiuni (dacă luăm în considerare şi "dimensiunea timp"), din actuala noastră "închisoare" (conceptuală). Spaţiu cu mai mult de trei (sau patru) dimensiuni ce pare a "genera" pe cel atât de familiar nouă (euclidian sau nu). Şi acest lucru este facilitat tocmai de admiterea Intuiţionismului, dacă luăm în considerare toate consecinţele sale. Care, în final, ne conduc spre admiterea unor experienţe "interne", de natură "matematică". La fel de "obiective" ca şi cele realizate în mod "fizic". Ceea ce ne facem să admitem şi existenţa unui "simţ intern", poate la fel de precis (sau de înşelător) ca şi cele cinci simţuri comune. Dar care, atunci când este de natură "matematică", pare a fi ceea ce se numeşte o "imaginatio vera", spre deosebire de un delir patologic care nu are - şi nu poate avea - nimic în comun cu nici un fel de realitate. Dar şi Intuiţionismul lui Brouwer şi Heyting pare a avea unele carenţe pe care voi încerca să le discut cu altă ocazie.
Cel mai important lucru: se conturează acum o primă diferenţiere între o atitudine "postmodernistă" şi una "postmodernă". Această diferenţiere constă în faptul că Postmodernismul rămâne cantonat în "realitatea empiric-pozitivistă" ajungând la un fel de labirint "circular", în schimb Postmodernul - prin intermediul "simţului intern" (să-i zicem, deocamdată, de natură "matematică", în acord cu Intuiţionismul) - deschide calea spre evadarea noastră din "realitatea empiric pozitivistă" spre profunzimile înălţimilor, dar şi spre cele ale adâncurilor.

Închei aceste rânduri exprimându-mi gratitudinea faţă de cei care au avut răbdarea să mă urmărească până acum. Şi cu speranţa că mă vor urmări şi în continuare în încercarea de a transforma ariditatea uneori seacă a diverselor teorii ştiinţifice într-un adevărat "experiment interior", plin de viaţă, imagini şi arome atrăgătoare.

Bibliografie
[1] Martin Rees, ' Doar şase numere', Ed. Humanitas, 2000; Lee Smolin, 'Spaţiu, timp, univers', Ed. Humanitas, 2002.
[2] Lee Smolin, op. cit.
[3] Lee Smolin, op. cit.
[4] Lee Smolin, op. cit.
[5] Lee Smolin, op. cit.
[6] Anton Dumitriu, 'Istoria logicii', Ed. Didactică şi pedagogică, 1969; Marin Ţurlea, 'Filosofia şi fundamentele matematicii', Ed. Academiei, 1982;
[7] Arend Heyting, 'Mathematische Grundlagenforschungen. Intuitionismus Beweistheorie' - traducere:'Cercetări fundamentale ale matematicilor. Intuiţionism şi teoria demonstraţiei', Berlin, 1934.
[8] Lee Smolin, op. cit.
[9] Jean Baudrillard, 'Paroxismul indiferent', Ed. Idea Design & Print, 2001.
[10] Martin Rees, op. cit.
[11] Aristotel, 'Metafizica (I(A), 5, 985 b 23)', Ed. Academiei, 1965.
[12] Adelina Piatkowski & Ion Banu, 'Filosofia greacă până la Platon', vol I, Partea a 1-a, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, 1979.
[13] Eva de Vitray-Meyrovitch, 'Rûmi et le Soufisme', Ed. Seuil, 1977; Henry corbin, 'L'Historie de la Philosophie Islamique', Ed. Gallimard, 1986.
[14] Vitruvius, 'The ten books on Architecture', Ed. Dover Pub., Inc., 1960.
[15] Matila C. Ghyka, 'Estetică şi teoria artei', Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, 1981.
[16] Rig Veda (x, 129), http://www.hindunet.org/saraswati/rigveda/rvbook1.htm
[17] Platon, 'Opere', vol. V, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, 1986.

sus!

Însemnări pe-un sfârşit de mai

Kirus

Maieutica sensurilor în sufletele bolnavilor. Îmi smulg cuvintele cu încrâncenarea unui schizofrenic într-o criză, cuprins de cămaşa de forţă.

Ce-am făcut? Am jignit dumnezeirea prin apariţie şi o jignesc adânc, sufocat de secreţiile ei, în esenţele lumii ăsteia.

Puterea, ansamblu grotesc de abilităţi şi neîndurare, caracteristice sau nu sufletului pustiu. Nu mai contează asta. Nu cred că m-a interesat vreodată.

O bătrână a plâns la naşterea mea, cum plângi ori de câte ori cineva se naşte mort.

Proslăvesc regatul Răului, al sfârşitului, al durerii şi al agoniei.

Dacă ar fi să construiesc ceva aş face un câmp imens, nemărginit, cu multe gropi. Şi l-aş numi "Cimitirul Omenirii".

Prietenia este un pact temporar, generat de tot felul de necesităţi nevolnice.

Am visat Apocalipsa: începea cu dizolvarea penisului meu în fâşii subţiri de carne care se desprindeau.

Nu te mai pot strânge în braţe, pentru că braţele tale au fost cuprinse de febra desfrâului din tine.

M-am retras într-o chilie, între stânci, departe. Dar încă mă apasă coşmarul care mă face prezent aici.

1 2 3 4 5 6 .... 666 .... 666 .... 0

Citesc dintr-o carte a unui evreu despre obsedanta suferinţă a neamului lui. Habar nu avea ce noroc au avut cei care au murit atunci.

Dacă ar fi să fac un film, l-aş construi pe un motiv religios, apoi l-aş umple de actriţe porno care să-mi vorbească galant despre sfârşitul lumii şi despre iertarea păcatelor.

Curva este chintesenţa lumii acesteia. Curva căsătorită este simbolul lumii acesteia. Dorinţa trupească este seva lumii ăsteia. Iar lumea întreagă nu este decât libidoul lui Dumnezeu.

Vântul care îţi mistuie focul şi-l transformă nesătul în jar. Ador acel proces grăbit care te lasă singur în frig şi noapte.

Un proces univoc, categoric, cel al rămânerii de unul singur.

Rămânerea de unul singur reprezintă coşmarul unei întregi umanităţi condamnate a se îneca în propriile secreţii şi în propriile excese.

Aş putea să vorbesc ore în şir despre rămânerea de unul singur. Este exerciţiul pe care îl practic de ani de zile, e raţiunea mea, e felul meu de a sublinia o greşeală comisă demult.

Adoraţia şi rămânerea de unul singur - exerciţiu extatic de altfel.

Doar că eu nu ador.

Victoria rămâne un concept pueril. Victoria este o obsesie pe care o regăsim îndeosebi în sufletele complexaţilor, ale frustraţilor, ale incapabililor şi ale impotenţilor.

Este frumoasă femeia asta. O să o numesc Victoria.

Rugă pentru părinţi. Victorie.

Numele meu este KIRUS, destinul meu fiind săpat adânc în epiderma-mi. Dar cutele palmei mele sunt generate de scurtele momente în care am strâns pumnii. Acum ele dispar, iar destinul meu se îneacă în propria inutilitate.

Dacă ar fi să desenez un copac, pentru o psihanaliză a mea, aş începe cu flăcările.

Mic şi uitat, sfârşitul tuturor celor spuse. Sfârşitul cuvântului care a fost la început.

A mers pe mare, iar marea a îngheţat la auzul paşilor lui.

Am plutit iar, iar norii m-au cuprins iar într-o îmbrăţişare udă. M-am gândit la soare şi m-am trezit atârnând ca Prometeu, pironit pe o stâncă.
Am cuprins în braţele mele lumea, dar am pierdut-o printre degete. Sunt fantoma lumii mele.

Iar acum, îngerul meu, tată adoptiv şi spirit curat, răspunde-mi unde îţi sunt paşii, căci m-am uitat, iar ei nu zac alături de-ai mei.

sus!

"Păreri" despre Om şi Tao

Sorin-Mihai Grad

De ceva vreme un tânăr autor foarte prolific ne asaltează cu o mulţime de texte în vederea publicării lor în EgoPHobia. Câteva dintre ele au trecut de filtrul editorial şi le puteţi citi în revista noastră. După câteva schimburi de mesaje Petre Flueraşu ne-a anunţat că i-a apărut o carte de eseuri şi ne va trimite un exemplar. "Despre Om şi Tao" se numeşte acest volum, apărut la Editura Echinox din Cluj-Napoca şi conţine meditaţii ale autorului pe teme ca omul, natura, societatea,... Prima impresie a fost că în aceste eseuri autorul a folosit mai rar semnul exclamării decât în majoritatea articolelor trimise către EgoPHobia. Totuşi, ca şi-n cazul acestor texte am remarcat şi în volum diferenţa dintre corespondentul Petre Flueraşu, politicos şi modest, şi eseistul cu acelaşi nume, incisiv şi agresiv pe alocuri.

E o dovadă de curaj să scoţi o carte de eseuri la 18 ani, dar după vreo 450 de texte scrise (la 18 ani!) s-o fi gândit că e deja timpul să-şi încerce puterile cu un volum. Acesta debutează cu cuvintele "Filosofia este o "sperietoare"" şi pe parcursul a 131 de pagini aflăm "părerile" (ghilimelele le-am preluat din carte!) autorului, dintre care amintim: când conducătorii greşesc e vina celor care i-au ales, gândeşte 1000 de ani şi loveşte într-o secundă, fumatul ar trebui interzis, doar şoferii-s de vină pentru accidentele de circulaţie, oamenii comuni trebuie folosiţi de către cei mai cu nivel intelectual ridicat care sunt perseverenţi, indiferent cum e legea trebuie respectată,... Pe lângă acestea găsim şi alte chestiuni teribiliste, cum ar fi definiţia inteligenţei (pag. 70), teoria vidului (pag. 87) sau că sunt situaţii în care poţi fi arogant, despre care ni se spune chiar de trei ori pe parcursul cărţii. Fără a-l acuza pe autor de plagiat, aş spune că "Despre Om şi Tao" a fost creată amestecând idei din scrierile lui Nieţsche şi Machiavelli cu bucăţi din manuale de arte marţiale şi educaţie civică şi cărţi gen "Cum să reuşeşti în viaţă". Vedeţi de exemplu împărţirea oamenilor după dotarea intelectuală şi disponibilitatea la efort sau îndemnurile gen "urmează calea Tao". Despre Tao nu aflăm prea multe, dar cum conceptul nu poate fi exact definit nici măcar în chineză ne putem declara mulţumiţi cu echivalarea în "calea apei". E de remarcat totuşi sinceritatea autorului, unele dintre cele care apar în carte nefiind tocmai "politically correct". Sau o fi vorba de un teribilism specific vârstei? Vom vedea din evoluţia lui P.F.. Sunt şi alte idei bune, de exemplu pledoariile pentru ecologie şi ordine. Şi nu e de trecut cu vederea nici cursivitatea scriiturii cărţii, neafectată de unele mici contradicţii care pot fi remarcate la o lectură atentă.

Nu ştiu cum îşi vede acum P. Flueraşu acest volum, dar aş vrea să ştiu cum îl va considera peste 5, 10 şi 40 de ani. Ar fi interesantă o carte a sa pe aceeaşi temă scrisă însă spre 70 de ani.

sus!


Reproducerea textelor sau imaginilor este permisă doar cu condiţia precizării sursei. ©2004-6 EgoPHobia & autorii textelor şi imaginilor       @ www.egophobia.ro