|
Preambul
Aşa cum am încercat să arăt în
episodul anterior, drumul Empirismului pozitivist şi, odată
cu el, al "Postmodernismului" (care nu este, după părerea
mea, nimic altceva decât un "Modernism (iluminist) întârziat")
începe să se înfunde odată cu Fizica
cuantică şi cu Logica (devenită la nivel metalogic)
"paraconsistentă".
Dar, odată cu Astrofizica, atât Empirismul pozitivist
cât şi ce mai rămăsese încă
relativ neatins de "paraconsistenţă" şi
Logică - şi anume, Logica intuiţionistă
- capotează şi ele. Lăsând locul unei
noi abordări, de factură într-adevăr
"postmodernă" şi nu "postmodernistă".
Şi acest lucru sper să-l pot pune în evidenţă
în prezentul text.
Astrofizica empiric-pozitivistă şi premisele ei
Data trecută îmi exprimam o oarecare îndoială
asupra faptului că un cititor nespecializat în Fizica
cuantică, dar cu un bagaj de cunoştinţe peste
medie, ar fi pus oarecum în dificultate în faţa
"misterelor" din domeniu. Pe care - fie vorba între
noi - nici chiar "specialiştii" nu prea le pot explica.
Dar teama mea a început să dispară văzând
reacţiile şi comentariile la textul anterior (publicat
şi pe www.agonia.ro unde interacţiunea autor-cititor
este rapidă, fiind un site on-line de tip "Atelier").
Şi era firesc să fie aşa. Pentru că
azi, volens nolens, orice om informat nu mai poate face şi nu
face abstracţie de unele "taine" atât din
Fizica cuantică cât şi din Astrofizică.
Şi pentru că, referindu-mă, de data asta, la
Astrofizică, cine oare n-a auzit - măcar tangenţial,
eventual şi din S.F.-uri - de "găurile negre"
(în care materia pare să dispară sau, mai bine
zis, să se transforme în materie "neagră"
care, evident, nu mai poate fi "văzută", dar
asta nu înseamnă că nu mai există;
chiar şi sub forma unor noi "Big-Bang-uri" care să
conducă la apariţia unor de asemenea noi universuri,
similare sau nu cu Universul nostru). Sau de "teleportare" şi
"găurile de vierme" (prin care, eludând viteza
limită a luminii, să se poată ajunge instantaneu
în orice parte a Universului în care trăim).
Poate mai puţin de "găurile albe", prin care
"materia" pare a sosi, de undeva de aiurea, în acelaşi
Univers familiar nouă. Dar totuşi, cel puţin
deocamdată, anunţ că despre cele amintite anterior
nu prea o să fie vorba în acest text. În ceea
ce priveşte aspectele care vor urma, mă voi baza, de
data asta, doar pe două lucrări [1], care prezintă
ultimele rezultate ale cercetărilor în domeniu şi,
în acelaşi timp, oferă şi avantajul
de a fi traduse în limba română.
Discutând acum despre Astrofizica empirico-pozitivistă
contemporană (care a luat locul Astronomiei şi nu pe
cel al Astrologiei; aceasta din urmă ajunsă, în
prezent, la o "modă" cam dubioasă în
cadrul ocultismului promovat de la fel de dubiosul "New Age"),
este necesar să fie completate premisele de la care pleacă
"Empirismul pozitivist", particularizâdu-le la domeniul
de care ne ocupăm. Încercând să li
se confere un oarecare grad de relativitate (în acord cu ce se
întâmpla în Fizica cuantică). Dar
fără a schimba, în mod fundamental, caracterul
acestui "Empirism". Pentru aceasta, cu riscul de a mă
repeta, am să reproduc caracteristicile "Empirismului pozitivist",
aşa cum am încercat să le pun în evidenţă
în textul precedent. Dar extinzând setul acestora. Prin
adăugarea unora noi, proprii Astrofizicii [2]. Iar acest set
lărgit pare a constitui chiar "mulţimea" (ca
să nu repet cuvântul "set") premiselor care
stă la baza noii ştiinţe ce se doreşte
a-şi păstra caracterul "ortodox" (i. e. empiric-pozitivist)
dar, aşa cum se va vedea, nu numai că nu reuşeşte
ci, dimpotrivă, devine auto-contradictorie.
Singura "realitate" acceptată ca atare este cea perceptibilă
prin simţurile comune, prelungite prin aparate de măsură
din ce în ce mai sofisticate.
(b) Orice teorie ştiinţifică este considerată
"valabilă" ("reală" şi
deci "adevărată" - empiricii pozitivişti
echivalând "adevărul" cu "realitatea"
definită anterior), în măsura în care,
prin experienţe "obiective", "exterioare"
(independente de "subiectivism") teoria este confirmată.
Prin urmare, din punctul de vedere empiric-pozitivist, o astfel de teorie
este automat şi "predictivă". În
sensul că, dacă se respectă întocmai
"protocolul" experimentelor care o confirmă, se obţin
întotdeauna aceleaşi rezultate.
(c) Prin "definiţie", nu există nimic în
afara Universului nostru. Şi, de asemenea, prin "definiţie",
n-ar fi putut exista nimic înaintea Universului care să-l
fi creat, căci orice ar fi existat ar fi trebuit să
fie o parte a acestui Univers. În consecinţă,
nu trebuie să căutăm răspunsuri la
lucrurile pe care nu le "vedem" în jur. (Ultima frază
arată că această premisă nu este independentă
de premisa (a)).
(d) Din cauză că noi ne aflăm în interiorul
Universului (ca sistem), acţiunile şi alegerile pe care
le putem face pot afecta însuşi sistemul şi
pot, de asemenea, afecta chiar şi "înţelegerea"
lui (introducerea gradului de "relativitate" de care vorbeam
anterior).
(e) Dacă există vreo "logică" aplicabilă
în Astrofizică, aceasta trebuie să fie construită
astfel încât determinarea adevărului unei afirmaţii
să depindă de "observator" (consecinţă
a premisei (d)). Deci, spre deosebire de logica "clasică",
care presupune că toţi observatorii pot decide asupra
adevărului unei afirmaţii, noua logică trebuie
să fie dependentă de observator.
(f) Fiecare observator (din Univers) deţine informaţii
limitate şi parţiale, obţinute din ceea ce
poate "vedea" în jurul său. Rezultă
că afirmaţiile pot fi nu numai adevărate sau
false; ele pot intra în categoria "nu putem spune acum (în
momentul în care se face o afirmaţie) dacă
ea e adevărată sau falsă, dar am putea spune
în viitor (când vom deţine - ca persoană
sau grup - mai multe informaţii)". Aceasta echivalează
cu admiterea "terţului inclus" din "Logica intuiţionistă"
al cărei precursor este matematicianul Brouwer - întemeietorul
Intuiţionismului - şi Heyting, de asemenea matematician
- cel care a pus-o la punct sub aspect "formal" (şi
care va fi dezvoltată ulterior cu toate subtilităţile
ei în cadrul "Teoriei toposurilor", despre care, evident,
nu voi vorbi pentru a nu complica inutil lucrurile). "Terţ
inclus" care spune că, la un anumit moment, o afirmaţie
este "indecidabilă" (i.e. nici adevărată
şi nici falsă). Spre deosebire de "Logica fuzzy"
(a "vagului") în care "terţul inclus"
înseamnă că o anumită propoziţie
poate avea un anumit "grad" de "adevăr" sau
"fals" în momentul emiterii ei şi, prin urmare,
o astfel de propoziţie poate fi, simultan, "şi
adevărată şi falsă".
Dacă sunt privite cu atenţie, premisele de mai sus par
a fi atât de "naturale" încât "evidenţa"
lor se impune de la sine.
În paranteză fie spus, povestea "evidenţei"
în matematică este încurcat de interesantă.
Astfel, în cursul unor demonstraţii extrem de laborioase
şi sofisticate, un matematician îţi trânteşte
un 'este evident că....' şi trece, cu nonşalanţă,
mai departe continuând demonstraţia. Dar, atunci când
încerci să pătrunzi (demonstrativ) o astfel
de "evidenţă", îţi dai seama
că ea este - dacă nu imposibil - în orice caz
extrem de greu de dovedit. Închei paranteza şi revin
la premisele Astrofizicii.
Aşa cum se va putea constata mai departe, cel puţin
unele dintre ele sunt contrazise puternic chiar de unele rezultate ale
unor experienţe "obiective" din Astrofizică.
Mai mult, se va mai putea nota că, departe de a fi complet independente
unele faţă de altele (cum ar cere o bună axiomatizare)
- lucru semnalat în treacăt şi atunci când
am încercat să le pun în evidenţă
- mai există şi anumite contradicţii în
interiorul setului respectiv (i.e. unele premise sunt contrazise de altele)
- ceea ce face şi mai discutabilă axiomatizarea.
Un prim atac la premise - rezolvarea ecuaţiilor cosmologiei cuantice
Astrofizicienii s-au întrebat dacă unele lucruri care
se întâmplă la nivelul particulelor elementare
(micro particule) nu se întâmplă cumva şi
la nivel macrocosmic (cu pământul, sistemul solar, galaxiile).
De exemplu, aplicarea principiului "incertitudinii" (Heinserberg)
atunci când se doreşte stabilirea cu precizie atât
a vitezei de expansiune a Universului cât şi întinderea
"ariei" sale la un moment dat (dar exemplele se pot înmulţi).
În acest mod s-a născut aşa numita "Cosmologie
cuantică". Şi au apărut şi ecuaţii
asociate unei astfel de "cosmologii". Acestea se numesc ecuaţiile
Wheeler-DeWitt. Soluţiile unor astfel de ecuaţii ar
trebui să definească "stările cuantice"
(caracterizate, în exemplul nostru, de cei doi parametri: "viteza
de expansiune" şi "aria" Universului la un moment
dat).
Iată ce relatează Lee Smolin [3], unul dintre susţinătorii
cei mai fervenţi ai "Empirismului pozitivist" în
Astrofizică, dar şi unul dintre cercetătorii
care au găsit (în echipă cu alţii)
soluţiile acestor ecuaţii.
'Lucrând la început cu un prieten, Ted Jacobson, apoi
cu altul, Carlo Roveli, am găsit pe la sfârşitul
anilor 1980 un număr infinit de soluţii ale acestor
ecuaţii. Era un fapt extrem de surprinzător, cu atât
mai mult cu cât puţine dintre ecuaţiile fizicii
teoretice pot fi rezolvate exact. Într-o zi de februarie 1986,
Ted şi cu mine, lucrând în Santa Barbara, ne-am
apucat să căutăm soluţii aproximative
la ecuaţiile cosmologiei, pe care le-am putut simplifica folosind
rezultatele frumoase obţinute de doi prieteni, Amitaba Sen şi
Abhay Ashtekar. Ne-am dat brusc seama că cea de a doua sau a
treia încercare din cele pe care le-am scris pe tabla din faţa
noastră satisface exact ecuaţia. Am încercat
să calculăm un termen care să măsoare
eroarea rezultatului nostru, dar nu era nici o eroare. La început
am căutat o greşeală, apoi dintr-o dată
am văzut către ce tinde expresia pe care am scris-o
pe tablă: o soluţie exactă a ecuaţiilor
complete ale Cosmologiei cuantice, ecuaţii care implicau şi
aşa numita "gravitaţie cuantică"...
dintr-o dată am obţinut un număr infinit de
soluţii absolut corecte şi exacte ale ecuaţiilor
reale ale Cosmologiei şi gravitaţiei cuantice'. Astfel,
cu toate eforturile ulterioare de interpretare ale lui Lee Smolin (expuse
în [4]) de a se menţine în perimetrul "Empirismului
pozitivist" (al Astrofizicii) şi de a evita inevitabilul,
şi anume existenţa unor universuri multiple, chiar într-un
număr infinit (eforturi pe care le veţi regăsi
în opera citată şi care nu mie, ci "specialiştilor"
li se par simple sofisme), este contrazisă premisa (c) "
Nu există nimic în afara Universului nostru".
Bine, bine, veţi spune, dar aici nu este vorba de o experienţă
"fizică", "obiectivă", care să
certifice, cu aparate de măsură adecvate, rezultatele
obţinute de Smolin şi colaboratorii (cum afirmă
premisa (b)), ci de una "mentală", deci "interioară",
şi care poate fi considerată "subiectivă"
cu toate că este confirmată de un grup (mai mare sau
mai mic) de subiecţi umani.
Aici intervine o "subtilitate" pe care nu o pot evita şi
pentru care vă solicit un grad sporit de atenţie. Şi
anume că, odată ce în cadrul premisei (f) se
admite că "Logica intuiţionistă"
este "Logica potrivită Astrofizicii" (cum afirmă
chiar Smolin [5]), atunci trebuie să acceptăm toate
implicaţiile acestei logici şi nu numai pe cele care
ne convin (i.e. că o afirmaţie rămâne
"indecidabilă" până în momentul
în care vor exista informaţii suficiente care să
o confirme sau nu; iar astfel de "informaţii" provin
numai din rezultatele unor experienţe "fizice" obiective).
Altfel, premisele (a) şi (e) devin contradictorii. Deci sunt
obligat să expun - cât de scurt şi clar îmi
va sta în putinţă - cam ce spune, fără
un reducţionism păgubos, "Logica intuiţionistă"
.
Premisele de la care pleacă "Logica intuiţionistă"
sunt [6]:
(I.i.) Matematica este o funcţie naturală a minţii
noastre, deci "obiectivă".
(I.ii.) 'Limbajul în care ea (Matematica) se exprimă,
fie cel obişnuit, fie cel formalizat, nu serveşte decât
la comunicarea rezultatelor şi oferă numai o "imagine"
(aproximativă) a Matematicii; dar Matematica nu este această
"imagine" şi cu atât mai puţin limbajul
în care o exprimăm' [7]. Mai mult, Logica (în
general) fiind o disciplină matematică şi prin
care matematica pură se comunică (relativ deformat),
ea nu va putea să fundamenteze niciodată matematica
(pură), aşa cum au pretenţie logicienii.
Consecinţele adoptării premiselor de la (I).
(II.i) Matematica fiind "obiectivă", se pot efectua,
în cadrul ei şi în anumite condiţii,
"experimente mentale obiective".
(II.ii.) Condiţiile care pot discerne dacă un "experiment
(mental)" matematic este sau nu "obiectiv" (i.e. "existenţial")
sunt: (a) fie ca rezultatul său să fie confirmat de
un "experiment" fizic "obiectiv", (b) fie să
putem oferi, odată cu rezultatul matematic obţinut şi
"construcţia" matematică completă
care a condus la realizarea experimentului respectiv. (Folosind o analogie,
putem spune că un arhitect nu-şi poate considera lucrul
său terminat până în momentul în
care "construcţia" edificiului conceput nu devine "palpabilă";
cu deosebirea că - şi aici analogia încetează
- "construcţia" matematică devine "palpabilă"
doar prin perceperea ei de către funcţia naturală
(de natură matematică) a minţii noastre. Mai
precis, o astfel de "construcţie" devine viabilă
(existenţială) doar în momentul în
care este terminată "demonstrarea" ei în interiorul
unor premise iniţiale care constituie un fel de "concept"
arhitectural).
(II.iii.) Până în momentul în care
una dintre condiţiile ((a) sau (b) sau ambele în cel
mai fericit caz) enunţate anterior nu a fost îndeplinită,
orice afirmaţie este "indecidabilă" (cum orice
concept "arhitectural" este îndoielnic până
în momentul în care nu este "materializat").
*
Cineva vorbea tot timpul. Când nu avea cu cine, vorbea singur.
Şi îl apuca durerea de cap. Într-o zi, aflându-se
într-o astfel de stare mizerabilă, s-a dus la un cunoscut.
După ore de vorbărie neîncetată, în
timp ce interlocutorul îl asculta cu răbdare, constată
surprins: 'Mi-a trecut durerea de cap!'. Răspunsul celui care
numai a ascultat: 'Da, dar m-a apucat pe mine!'.
Sper că, totuşi, pe eventualii cititori care m-au urmărit
până aici să nu-i fi apucat durerea de cap
şi să citească şi paragrafele următoare.
*
Revenind acum la rezultatul matematic obţinut de Smolin şi
colaboratorii, cred că el îndeplineşte condiţia
de "obiectivitate" a unei "construcţii" matematice
terminate în măsura în care s-au identificat,
fără dubiu, soluţiile ecuaţiei "Cosmologiei
cuantice". Şi orice interpretare a acestor soluţii,
în afara celei a existenţei unei "pluralităţi"
de universuri, devine superfluă. Chiar dacă fizic experimental
nu este confirmată sută la sută. Deoarece trebuie
spus că şi astfel de confirmări (e drept, încă
indirecte) au apărut deja.
În încheiere şi în acord cu cele expuse
anterior, mai rezultă şi faptul că premisa
(a) trebuie reformulată astfel: (a') 'Singura "realitate"
acceptată ca atare este cea perceptibilă prin "simţurile"
comune prelungite prin aparate de măsură din ce în
ce mai sofisticate şi/sau cea percepută printr-un "simţ"
mental de natură matematică'. Altfel, premisele (a)
şi (e) se dovedesc a fi contradictorii (i.e. inconsistente).
Un al doilea atac la premise - pluralitatea istoriilor Universului
O altă întâmplare povestită tot
de Smolin [8] pune la îndoială, de data asta, nu numai
existenţa unui unic Univers, ci chiar determinarea cu precizie
a "istoriei" unui astfel de univers. Ea pune în discuţie
"predictibilitatea" "empirico-pozitivistă"
a Astrofizicii (premisa (b)). Pentru că, dacă nu suntem
în măsură să determinăm cu
precizie cum a evoluat Universul nostru de la "Big-Bang" şi
până în prezent, nu vom putea prevedea nici
evoluţia sa ulterioară. O astfel de îndoială
a apărut în legătură cu ceea ce, în
Astrofizică, se numeşte "Formularea istoriilor
consistente". Abordarea permite să se specifice o serie
de întrebări despre istoria Universului. Presupunând
însă că este îndeplinită
restricţia ca întrebările să fie "consistente"
(unele cu altele). În sensul că răspunsul la
una dintre ele va face inutilă punerea altei întrebări.
În acest mod se pot calcula probabilităţile
diferitelor răspunsuri posibile şi se poate alege răspunsul
cu probabilitate maximă. Observăm că, în
acest caz, deşi nu mai este vorba de o predicţie "tare",
ci de una "relaxată" pe baza "probabilităţii",
ea este, totuşi, o predicţie care poate fi luată
în considerare (iar astfel de predicţii sunt frecvent
utilizate în cadrul ştiinţei contemporane de
speţă "empiric-pozitivistă").
Să vedem relatarea, de către autorul citat, şi
a acestei întâmplări.
'Unul dintre cele mai dramatice momente pe care le-am trăit în
cariera mea ştiinţifică a fost prezentarea
unei lucrări la conferinţa asupra gravitaţiei
cuantice de la Duhram, Anglia, în vara anului 1995. Atunci când
Fay Dowker a început prezentarea formulării istoriilor
consistente, această abordare a fost, în general, privită
drept cea mai bună speranţă pentru rezolvarea
unor probleme de bază ale cosmologiei cuantice (i.e. "predictibilitatea"
ei). Ea (Fay) lucra într-un stagiu post-doctoral cu James Hartle,
unul dintre pionierii dezvoltării abordării istoriilor
consistente, iar în cuvântul ei de introducere nu existau
prea multe indicii despre ce avea să urmeze. Într-o
prezentare strălucită ea a construit teoria, lămurind,
de-a lungul expunerii, unele dintre cele mai încurcate aspecte
ale acesteia. Teoria părea pe un drum mai bun decât
oricând. Apoi Fay a început să demonstreze
două teoreme care arătau că interpretarea prezentă
nu coincidea cu ceea ce gândeam noi că va spune. În
timp ce lumea "clasică" pe care o observăm,
în care particulele au poziţii definite, poate fi una
dintre lumile consistente, rezultatele lui Dowker au arătat că
trebuie să existe, de asemenea, un număr infinit de
alte lumi consistente. (Cu alte cuvinte, ducând la limită
raţionamentul, lumea noastră este "pluriconsistentă'
n.m., G.M.). Mai mult decât atât, ar fi un număr
infinit de lumi consistente care au fost "clasice" până
în acest moment, dar care nu vor mai semăna deloc cu
lumea noastră în următoarele cinci minute (şi
cu asta, orice "predictibilitate" se duce de râpă
şi, odată cu ea, şi premisa (b) n.m., G.M.)...
În final, Dowker a tras concluzia că, dacă
interpretarea istoriilor consistente este corectă, noi nu avem
dreptul să deducem, de exemplu, din existenţa fosilelor
că dinozaurii au colindat planeta noastră acum o sută
de milioane de ani'.
Închei această "poveste" constatând
din nou că un "experiment" matematic, "obiectiv"
- conform Intuiţionismului cu toate consecinţele sale
- zdruncină serios premisele "Empirismului pozitivist"
al Astrofizicii. Şi este inutil să redau, în
continuare, argumentaţia superfluă prin care Smolin,
ca şi în cazul precedent, încearcă
să salveze situaţia. Dar, totuşi, nu pot să
nu mă întreb dacă postmodernistul Baudrillard
[9] nu are dreptate când afirmă: 'Nu avem de-a face
cu un sfârşit al istoriei, nu în sensul lui
Fukuyama, prin rezolvarea tuturor contradicţiilor ridicate de
ea, ci cu o diluare a istoriei ca înlănţuire
de evenimente (citeşte: ca evanescenţă, până
la dispariţie, a "înlănţuirii"
de evenimente aşa cum această "istorie" este
considerată azi, n.m., G.M.)....'.
Un al treilea atac la premise - cele "şase numere"
ale lui Rees
După Rees [10]: 'teoreticienii urmăresc să
concentreze esenţa legilor fizicii într-un set unificat
de ecuaţii şi în câteva numere'. Lăsăm
deocamdată la o parte 'legicile fizicii într-un set
unificat de ecuaţii'. Şi rămânem la
cele şase "numere" ale lui Rees. Aici nu mai este vorba
despre "istoria" Universului (nostru - este ultima dată
când menţionez acest lucru; de acum încolo,
când voi vorbi despre "Univers" mă voi referi
la cel în care "existăm"). Ci despre nişte
numere stabilite pe baza unor măsurători cu aparate
"fizice", deci în mod "empiric" şi
implicit "obiectiv", aşa cum ne apar ele astăzi
în cadrul unei corelaţii, independent de orice istorie,
consistentă sau nu, a acestui Univers . Ca o "fotografie"
a situaţiei de fapt din momentul "ACUM". Veţi
spune că ne întoarcem la Pitagora. Aşa pare.
Căci: 'Pitagora a considerat că principiile matematicii
sunt principiile tuturor lucrurilor existente. Şi cum în
studiile matematice numerele ocupă primul loc' [11], rezultă
că 'totul este număr' [12]. Deci, iată cele
"şase numere" ale lui Rees.
(i). Universul este atât de extins pentru că există
un număr, Ò, de o importanţă crucială,
egal cu 10 la puterea 35. Acest număr măsoară
intensitatea forţelor electrice care menţin împreună
atomii, împărţită la forţa
gravitaţiei dintre ei. Dacă Ò ar avea câteva
zerouri mai puţin, Universul n-ar fi decât unul miniatural.
(ii) Un alt număr, ?, a cărui valoare este 7*10 la -3,
arată cât de puternic sunt legate între ele
nucleele atomilor. Valoarea sa "regleză" energia emisă
de Soare. Dacă ? ar fi de 6*10 la -3 sau de 8*10 la -3, nu am
exista.
(iii) Numărul ? măsoară cantitatea de "materie"
din univers (inclusiv materia "neagră" - cea "cuprinsă"
în "găurile negre"). Dacă acest număr
ar fi mai mare, universul s-ar prăbuşi; dacă
ar fi mai mic, galaxiile şi stelele nu ar exista.
(iv) Măsurarea celui de al patrulea număr, ?, a fost
una dintre cele mai mari noutăţi ştiinţifice
ale anului 1998. El reprezintă "antigravitaţia"
şi "guvernează" expansiunea universului. ?
este un număr foarte mic. Altfel, stelele şi galaxiile
nu ar exista.
(v) "Structura" universului depinde de un alt număr,
Q, care reprezintă raportul a două energii fundamentale
şi are valoarea aproximativă de 10 la -4. Dacă
Q ar fi mai mic, universul ar fi inert şi fără
structură; dacă Q ar fi mai mare, universul ar fi un
"spaţiu" violet, dominat de mari "găuri
negre", în care nu ar putea "supravieţui"
nimic.
(vi) Al şaselea şi ultimul număr, D, este cunoscut
de secole. El reprezintă numărul de dimensiuni "spaţiale"
ale lumii noastre şi este egal cu 3. Viaţa nu ar putea
exista dacă D ar fi egal cu 2 sau 4. "Timpul" constituie
cea dea a patra dimensiune. Dar el este diferit de celelalte. El are o
"săgeată" proprie: ne "mişcăm"
numai spre viitor. În aproprierea "găurilor negre"
spaţiul este atât de deformat încât
lumina se propagă în cerc, iar timpul "încremeneşte".
Acestea sunt cele "şase numere" (fundamentale) ale
lui Rees. Dar numărul lor mie nu-mi place. Prea este aproape
de "Cifra Fiarei": 66. Din anumite motive, unii par a prefera
"69" (amintindu-ne, pentru descreţirea frunţilor,
de 'Kama Sutra'). Dar nu e după mine şi nici după
ei. Totuşi, nu pot să nu mă gândesc
la alte numere "magice". În primul rând la
7 ( "şapte culori" ale spectrului luminii; "şapte
vaci slabe şi şapte vaci grase" din Biblie; cele
"Şapte culori ale Luminii" din Sufism:[13]: "Lumină
albastră - Sufletul carnal", "Lumina galbenă
- Sufletul admontiv", "Lumina roşie - Sufletul inspirat",
"Lumina albă - Sufletul împăcat",
"Lumina verde - Sufletul mulţumit", "Lumina neagră
- Sufletul bine împăcat", "Lumina incoloră
- Sufletul realizat"; cele "şapte păcate capitale";
şapte cuvinte, şapte propoziţii şi
cel mult şapte fraze pe care omul le poate înţelege
"dintr-o dată" etc.). Sau "media şi extrema
raţie", cunoscută şi sub numele de "numărul
de aur" reprodus în arhitectură [14], sculptură,
pictură, muzică [15] etc., care reprezintă
o serie de proporţii ce se regăsesc în alcătuirea
corpului uman. Ce să mai amintesc de numărul 3,14...(fracţie
neperiodică-mixtă), sau de numărul lui Euler,
"e", care stă la baza logaritmilor naturali, sau de
constanta Plank! Dar să nu uit viteza limită a Universului,
viteza luminii (300.000 Km/sec). Şi aşa mai departe.
Întrebarea insidioasă care nu ne poate da pace este:
'Cine a stabilit aceste numere fatidice (şi altele asemenea)
pe care noi le-am descoperit şi, probabil, vom mai descoperi
şi altele?' Aici s-ar putea răspunde cu inegalabilele
stanţe din Rig Veda: 'Only that god who sees in highest heaven:
he only knows whence came this univers, and whether it was made or uncreated.
He only knows, or perhaps he knows not' [16]. Dar, evident, răspunsul
nu ne mulţumeşte şi căutăm.
Şi tot vom căuta...Cum tot vom căuta şi
'setul unificat de ecuaţii care să descrie legile fizicii'
. Fără să ştim dacă acest
lucru va fi posibil.
Dar ceea ce ne interesează în textul de faţă
este că astfel de "numere", împreună
cu tot soiul de corelaţii care pot fi făcute între
ele, contrazic fără echivoc cea de a treia premisă
a "Empirismului pozitivist astrofizic": (c) Prin "definiţie"
nu există nimic în afara Universului nostru. Şi,
de asemenea, prin "definiţie", n-ar fi putut exista
nimic înaintea Universului care să-l fi creat, căci
orice ar fi existat ar fi trebuit să fie o parte a acestui Univers.
Prin urmare nu trebuie să căutăm răspunsuri
la lucrurile pe care nu le "vedem" în jur.
Încheiere
Să încercăm, în final, să
ne limpezim puţin minţile. Trăgând
nişte concluzii - deşi provizorii - pe baza celor prezentate
până acum în legătură cu
Fizica cuantică şi Astrofizica (empirico-pozitivistă).
Şi aceasta, deoarece, aşa cum am mai spus, ele par a
fi "disciplinele pilot" care au condus Empirismul pozitivist
- şi, odată cu el, şi Postmodernismul - spre
o limită ce pare greu de depăşit dacă
nu adoptăm altă perspectivă. Menţionez
încă o dată: concluziile pe care voi încerca
să vi le propun sunt provizorii.
Iată aceste concluzii.
Despre Fizica cuantică şi Astrofizica empirico-pozitivistă
din zilele noastre ar mai fi multe de spus. Dar cred că din cele
expuse anterior rezultă destul de clar un lucru (poate esenţial):
ele, ca şi "Empirismul pozitivist" (în general),
se cantonează - spuneam la început (în primul
text al acestei serii) - într-un nivel al "realităţii"
aparţinând unei "suprafeţe plane (ptolemeice)".
Am greşit atunci. Sau, vorbind mai diplomatic (i.e. eufemistic),
am simplificat nepermis de mult lucrurile. Ele (ca şi "Empirismul
pozitivist") se cantonează de fapt într-un nivel
(spaţiu) al Realităţii care, deşi
nu este "plan" (şi euclidian), rămâne
totuşi superficial. Dorind a fi (acum) un spaţiu tridimensional
(dar neeuclidian) strict limitat la cele ce pot fi percepute numai cu
cele cinci simţuri comune, chiar dacă acestea sunt prelungite
de tot soiul de proteze mai mult sau mai puţin artificiale (i.e.
tot felul de aparate de măsură din ce în ce
mai sofisticate). Acesta pare a fi şi nivelul în care
bâjbâie şi Postmodernismul, ajungând,
fără să-şi dea seama, la un fel de
circularitate "labirintică" - dacă o putem
numi astfel - deoarece ne conduce, orice am face, la o ieşire
care este identică de fapt cu intrarea. O circularitate chiar
modern-spaţială. Dar, se pare că un astfel
de spaţiu este practic "înfăşurat"
de unul "n" dimensional (nu se ştie încă
ce valoare ar avea acest "n" - ultimele date din fizica cuantică
spun că ar fi egal cu 11 sau 12) care, de fapt, generează
şi "peştera" noastră (vorba lui Platon
din dialogul "Republica" [17]). Fie că o considerăm
a fi pământul (sau altă planetă),
sistemul/sistemele solar/solare sau galaxia/galaxiile.
Al doilea lucru important pe care pare a-l sugera de data aceasta Astrofizica
"empiric-pozitivistă", tocmai prin contradicţiile
sale interne (pe care am încercat să le pun în
evidenţă), este legat de posibilitatea "evadării"
noastre într-un spaţiu cu mai mult de trei sau patru
dimensiuni (dacă luăm în considerare şi
"dimensiunea timp"), din actuala noastră "închisoare"
(conceptuală). Spaţiu cu mai mult de trei (sau patru)
dimensiuni ce pare a "genera" pe cel atât de familiar
nouă (euclidian sau nu). Şi acest lucru este facilitat
tocmai de admiterea Intuiţionismului, dacă luăm
în considerare toate consecinţele sale. Care, în
final, ne conduc spre admiterea unor experienţe "interne",
de natură "matematică". La fel de "obiective"
ca şi cele realizate în mod "fizic". Ceea
ce ne facem să admitem şi existenţa unui "simţ
intern", poate la fel de precis (sau de înşelător)
ca şi cele cinci simţuri comune. Dar care, atunci când
este de natură "matematică", pare a fi ceea
ce se numeşte o "imaginatio vera", spre deosebire de
un delir patologic care nu are - şi nu poate avea - nimic în
comun cu nici un fel de realitate. Dar şi Intuiţionismul
lui Brouwer şi Heyting pare a avea unele carenţe pe
care voi încerca să le discut cu altă ocazie.
Cel mai important lucru: se conturează acum o primă
diferenţiere între o atitudine "postmodernistă"
şi una "postmodernă". Această diferenţiere
constă în faptul că Postmodernismul rămâne
cantonat în "realitatea empiric-pozitivistă"
ajungând la un fel de labirint "circular", în
schimb Postmodernul - prin intermediul "simţului intern"
(să-i zicem, deocamdată, de natură "matematică",
în acord cu Intuiţionismul) - deschide calea spre evadarea
noastră din "realitatea empiric pozitivistă"
spre profunzimile înălţimilor, dar şi
spre cele ale adâncurilor.
Închei aceste rânduri exprimându-mi gratitudinea
faţă de cei care au avut răbdarea să
mă urmărească până acum.
Şi cu speranţa că mă vor urmări
şi în continuare în încercarea de
a transforma ariditatea uneori seacă a diverselor teorii ştiinţifice
într-un adevărat "experiment interior", plin
de viaţă, imagini şi arome atrăgătoare.
Bibliografie
[1] Martin Rees, ' Doar şase numere', Ed. Humanitas, 2000; Lee
Smolin, 'Spaţiu, timp, univers', Ed. Humanitas, 2002.
[2] Lee Smolin, op. cit.
[3] Lee Smolin, op. cit.
[4] Lee Smolin, op. cit.
[5] Lee Smolin, op. cit.
[6] Anton Dumitriu, 'Istoria logicii', Ed. Didactică şi
pedagogică, 1969; Marin Ţurlea, 'Filosofia şi
fundamentele matematicii', Ed. Academiei, 1982;
[7] Arend Heyting, 'Mathematische Grundlagenforschungen. Intuitionismus
Beweistheorie' - traducere:'Cercetări fundamentale ale matematicilor.
Intuiţionism şi teoria demonstraţiei', Berlin,
1934.
[8] Lee Smolin, op. cit.
[9] Jean Baudrillard, 'Paroxismul indiferent', Ed. Idea Design & Print,
2001.
[10] Martin Rees, op. cit.
[11] Aristotel, 'Metafizica (I(A), 5, 985 b 23)', Ed. Academiei, 1965.
[12] Adelina Piatkowski & Ion Banu, 'Filosofia greacă până
la Platon', vol I, Partea a 1-a, Ed. Ştiinţifică
şi enciclopedică, 1979.
[13] Eva de Vitray-Meyrovitch, 'Rûmi et le Soufisme', Ed. Seuil, 1977;
Henry corbin, 'L'Historie de la Philosophie Islamique', Ed. Gallimard,
1986.
[14] Vitruvius, 'The ten books on Architecture', Ed. Dover Pub., Inc.,
1960.
[15] Matila C. Ghyka, 'Estetică şi teoria artei', Ed.
Ştiinţifică şi enciclopedică,
1981.
[16] Rig Veda (x, 129), http://www.hindunet.org/saraswati/rigveda/rvbook1.htm
[17] Platon, 'Opere', vol. V, Ed. Ştiinţifică
şi enciclopedică, 1986.
|
