|
Ionuţ Chiva
-născut: 24 septembrie 1978
-membru al grupului "Fracturi"
-se zvoneşte c-ar fi introdus fracturismul în proză
-dintre scriitorii români i-a citit cu plăcere pe
C. Fîntîneru ("Interior") şi M. Blecher ("Întîmplări din irealitatea imediată")
-a publicat în: Vatra, Fracturi, Ziua literară, România literară,
Paradigma, Luceafărul, Ziarul de duminică, Suplimentul de cultură,
Prezent
-lucrează la săptămânalul Prezent
-a ţinut pentru scurt timp o rubrică săptămânală în Suplimentul de cultură
-a publicat în 2004 romanul "69" la Editura Polirom în cadrul colecţiei "Ego. Proza"
|
 |
|
Interviu cu Ionuţ Chiva
întrebările au fost selectate dintre cele sosite la redacţie
|
|
1. Cu care dintre douămiişti eşti prieten?
Atât de prieten încât să-i zici în
particular c-a scris o carte proastă, dar în public
să-l aperi de atacurile altora. (Victor R.)
Sunt atît de prieten cu Ruxandra Novac, Adrian Schiop, Ciprian
Şiulea, Silviu Gherman. Din fericire pentru nervii mei şi
pentru conştiinţa mea, care imediat dezvoltă
complexe de vinovăţie, nu am fost încă
pus în situaţia de care zici. L-aş apăra
în public şi pe Marius Ianuş dacă
aş simţi că are nevoie de asta şi
uneori pe Răzvan Ţupa şi cu asta, gata, am
încheiat lista sentimentală.
2. Îţi spune cineva "Muiuţ" sau
ai inventat porecla asta? (Victor R.)
După apariţia cărţii îmi
mai spune uneori aşa un prieten. El şi cu alt prieten
îi spuneau aşa unui amic de-al lor şi atunci
mi-a plăcut mult porecla asta, deşi acum o consider
cam metafizică. Ca să nu lăsăm lucrurile
nelămurite, pe amicul lor (de-i spuneau Muiuţ) îl
chema Nae.
[desen de Voica Andrei]
3. Lucrezi la vreun roman? Când îţi va apărea
următoarea carte? (Ioana)
Lucrez... scriu uneori cîte puţin. Nu ştiu,
o să apară cînd o să fie gata, asta,
desigur, dacă o să mai vrea cineva să mi-l
scoată pînă atunci.
4. Tu chiar te ocupi de corectură la "Prezent"? Am
găsit în fiecare număr greşeli. (Sorin)
Sorin, ştii cum e, aia e muncă şi nu merită
să te dai peste cap pentru ea. Şi oricum, ca să
fie clar, VINA SE-MPARTE! 
5. Ce s-a întâmplat cu rubrica ta din "Suplimentul
de cultură"? (Sorin)
Am renunţat la ea. Nu puteam scrie tot ce vroiam şi,
oricum, Supli' mi se pare tot mai mult a fi o revistă pentru tineri
frumoşi şi deştepţi şi superludici
care mai bine ar face un supertrust împreună cu Republik
şi Omagiu şi în care nu aş avea ce
să caut.
6. Unde poţi fi citit în afară de Club Literar
şi "Prezent"? (Sorin)
În mod periodic, doar acolo. Altfel mai apar, aşa ca
acum. Dar, în legătură cu "Prezent",
îţi spun din nou, aia-i muncă.
7. Ce a-nsemnat pentru tine experienţa Fracturi, şi
cu ce ai rămas astăzi după acea perioadă?
(Ioana L.)
Nu aş putea răspunde la asta vreodată în
aşa fel încît să mă simt
satisfăcut cu ce zic. Prietenii f.f. speciale pe care le-am şi
enumerat mai sus, în afară de Cip şi Adi, pe
care i-am cunoscut mai tîrziu, de toţi m-am legat în
perioada respectivă. Cărţi la care nu aş
fi ajuns decît prea tîrziu pentru mine. Scoatere dintr-un
fel de marasm în care tot stăteam. Scoatere din coşmarul
de a fi în primul an la litere, să mergi la seminar
la ora 8 într-o grupă plină de gagici agresive
(aşa ţi se par) şi să faci numai lit.
veche şi slavă şi tot aşa. Atitudine
- fără cenaclu şi revistă şi
Marius şi Ruxandra şi Alex Matei, Cristi şi
alţii aş fi ajuns poate un intelectual spălat
şi activ cultural. E complicat. Mai întreabă-mă
peste ceva timp şi tot prostii aş spune pe tema asta.
8. Îţi place cum scrie Cărtărescu?
Dar Burroughs? Zi-mi nişte scriitori contemporani pe care să-i
citesc. Mersi! (Matei Jeru)
În afară de "Nostalgia", care e o carte excelentă
şi posibil formatoare pentru un adolescent îmbibat de
high-culture, Cărtărescu mi se pare o teribilă,
lungă plictiseală. Are deseori versuri mişto
în cîte o poezie. Nu pot înghiţi delirul
supra-psihedelic-hipiot-antropo al lui Burroughs, cum îţi
place ţie să-i zici. Nu cuplez deloc cu aşa
ceva. Cînd merge pe pactul "realist" se mai poate.
"Junkie" mi se pare citibilă şi "Pederast"
e chiar f. frumoasă.
Nu pot să-ţi zic eu. Mie îmi plac Houellebecq,
Ian McEwan, nu ştiu... nu ţi-aş recomanda cărţi
de astea, contraculturale, gen "Fight Club". Şi pe
cei de care am zis mai sus, cred că se merită. Dar în
nici cel mai rău caz, te implor, în nici cel mai rău
caz să nu ajungem la Agopian, Ioan T. Morar şi compania.
Dacă ai chef să te joci cu greaţa ta, mergi
la Ada Milea sau freac-o prin Green. Mersi şi eu.
9. Domnule Chiva, cât din "69" e autobiografic? V-a
murit vreo iubită? Aveţi un prieten închis
la ospiciu? Vă ocupaţi cu pornografii? (Denisa C.)
Dragă Denisa, totul e autobiografic şi mai mult decît
atît.
10. Vă place cum scrie Jelinek? Merita premiul Nobel? (Jackalu')
Jelinek mi se pare o feministă retardă (viscerală
"hard") destul de de căcat. O castratoare bitchie de
ultimă speţă. Desigur că merita premiul
Nobel. Premiul Nobel nu e un premiu literar, e o chestie aşa,
pe care nu ştiu de ce a făcut o fixaţie intelectualitatea
autohtonă.
11. Animalul preferat? Cloarea preferată? Echipa de fotbal preferată?
Muzica preferată (Larisa Popa)
Cele mai mişto întrebări de pînă
acum, după părerea mea. Cîinele, de departe
şi, cu ocazia asta, moarte pisicilor! După cum am citit
în Konrad Lorenz, cred că şi o raţă
ar fi mişto, dacă aş sta la ţară
şi aş avea timp. Sau o gîscă, nu mai
ştiu care era. Ideea e că se ţine după
tine şi te iubeşte şi tu trebuie să
o strigi uneori ca să vină. Dar nu pe nume, ci să
faci ca ea.
Culoarea ar fi gri, deşi am o puternică chestie pt.
albastru, dar nu am tupeu să am haine albastre, mai mult gri.
Steaua, mai mult din nostalgie, pentru că acum nu mai sunt microbist,
dar cînd eram mic şi eram (microbist, dacă
m-ai pierdut), adică în jurul lui '86, ţineam
cu Steaua, ca orice om normal la cap.
Nirvana forever, dar altfel nu-mi prea place muzica - cînd fac
judecăţi de valoare, o iau la pachet - atitudine, filozofie
etc. Să ascult nu-mi prea place, nu mă pricep.
[desen de Voica Andrei]
12. Băi Chiva, când ieşim la o bere? (Marius)
Bă, Marius, n-aş şti ce să-ţi
răspund la întrebarea asta.
13. Tu eşti ăla care şi-a trimis cartea la
Polirom mai mult pentru sfaturi şi s-a pomenit cu ea publicată?
(Grig)
Bă, Grig, nu-s eu acela. Scuză-mă pt. "acela",
dar mă tot corectează calcu'. De altfel, nu ştiu
cui aş fi putut să cer sfaturi acolo.
14. Am citit ceva texte de-ale tale despre ceva unguroaice. Una am înţeles
că ţi-ar fi fiică, iar cealaltă nevastă.
Ai şi tu-n tine naţionalismul lui Florin Piersic de-a
fi ca român deasupra poporului vecin? (Adi Chivu)
Eşti un imbecil puturos.
15. Am găsit pe net o cronică a cărţii
tale în limba maghiară. Tu ştii de ea? Vorbeşti
ungureşte?
(Adi Chivu)
Nu vorbesc cu imbecilii puturoşi.
16. Ştii că ai pagină pe wikipedia? (L.)
Exagerezi. E un ciot. Rog pe fraţii mei să-l completeze.
17. Cine te-a pus să-i dai cărţii titlul "69"?
E de la tine sau de la editură? (Ovi)
A fost de la mine şi după aia mă gîndeam
să-l schimb în "Inimă de chelner"
sau "De mînă cu dracu*" şi ei trăgeau
pe 69 şi am rămas pe 69. Nu-s deloc bun la titluri.
Şi acum mă gîndesc dacă să
se cheme următoarea "Cum stau lucrurile" sau "Pe
sec".
18. Tu chiar ai doar 48 de kile??? (Marius Bledea)
Marius, aveam odată. Dar toate trec şi se degradează.
M-am cîntărit săptămîna trecută
şi am 51, mai bine nu m-ai fi întrebat dracului!
19. Eşti comunist? (Marius Bledea)
Vorbesc f. serios cînd spun că nu înţeleg
ce mă tot face să rîd cînd văd
întrebarea asta. Probabil mi-am făcut o imagine cum
că ai fi un tip, aşa, f.f. serios şi ingenuu
şi mă întrebi, cu o cută între
sprîncene, din senin: "Auzi tu, eşti comunist?".
Deci mă sparge, e absurd, dar mă sparge expresia ta
cînd mă întrebi asta, nu pot să explic.
Nu sunt comunist, bănuiesc că în ce cred şi
în declaraţii aş fi liberal, ceea ce-i ciudat
pt. că, pe de altă parte, am faze superstîngiste
în mine, de nu mai înţeleg nimic. Şi
totuşi îi urăsc pe talibani, Marius.
20. Vei mai continua "69"? (Marius Bledea)
Te asigur că nu.
21. Te uiţi la filme porno? (Lică Sămădăul)
Cînd pot, dar prea rar. Mi-e tîrşeală
să mă duc la ăştia de la cablu şi
să cer pachetul în care e şi program porno,
vreau mereu s-o fac şi mereu mă lasă inima.
Dar aş vrea, e un domeniu care mă interesează.
22. Care-i cea mai tâmpită întrebare care
ţi s-a pus în vreun interviu? (1900 toamna)
Imbecilul puturos şi bou mi-a pus cea mai tîmpită
întrebare ever.
23. Ce-i place cel mai mult să facă lui Ionuţ
Chiva? (Marina)
Nu ştiu ce-i place lui Ionuţ Chiva. Mie cel mai mult
îmi place să mă fut, să dorm, să
beau bere şi să mă tachinez drăgăstos
cu tovarăşii mei şi îmi mai plăcea
să interacţionez cu cîinele meu, Saşa,
care însă a murit, şi îmi mai place
să citesc. Îmi mai place să vin iarna acasă
cînd nu e nimeni nervos şi să beau vin roşu
sec cît mai stau de vorbă cu o fată despre
cum a fost la grădiniţă şi pe cine
mai batem.
24. Ce-ai de spus despre caricaturile cu Mohammed, integrarea europeană,
avalanşa de concerte importante din vara asta din România,
generaţia 2000 şi preţul cartofilor? (iQ666)
Aşa îmi plac glumele astea cu alăturarea post-postmodernă
a chestiunilor "grave" cu chestiuni "frivole"... Mai
făceam şi eu acum 1000 de ani, în liceu, cînd
termina diriga de predat Cantemir şi zicea: "aveţi
întrebări?" şi eu ziceam: "da, nu
ştiţi cît costă o cartelă
de metrou?". Ştii cum ne rîdeam, tu, la faza asta?
Colosal ne rîdeam.
Şi pt. că sunt un om bun. La caricaturi aş
putea să încep cu cum noi, europenii, avem după
iluminism o tradiţie în a lua la pulă chestiile
sfinte, pe cînd ei nu, şi de aia ei reacţionează
şi noi zicem că-s de căcat cînd reacţionează
fără să încercăm să
pricepem că, în logica lor misticoidă, ei reacţionează
firesc. Şi cînd aş spune asta aş putea
să-mi pun şi lavaliera. Cînd de fapt e un truism
că talibanii sunt nişte dogmatici stupizi şi
că, oricum, tot ce-i misticoid pute. Ca să nu mai vorbim
de cum îşi tratează femeile. Sunt varză
şi împuţiţi.
La integrarea europeană nu mă pricep. Mă fute
doar că se scumpesc ţigările şi sper
că se va crea o alternativă la locul ei, de genul tutun
ieftin din care să-ţi faci ţigară
cu foaie de ziar, ca-n "Moromeţii".
Care concerte? Depeche a ajuns ceva "de oraş", sinteza
perfectă între nostalgie, elitism şi civilitate.
O prostie, dacă mă întrebi. Placebo e mai mult
pentru gagici.
Generaţia 2000 e deja ceva atît de larg ca generaţia
'80, cu o faună extrem de diversă. Păcat. Speram
că vom fi mai exclusivişti. Cred că-i o chestie
terminată, ca şi conceptul.
Îmi pare rău că mă pui într-o
situaţie în care să fiu macho şi să-ţi
spun că nu ştiu care-i preţul cartofilor pentru
că nu eu fac piaţa la noi în casă.
Eu doar car sacoşele.
|
|
Sânge şi vopsea
Andrei Terian
|
|
"...vă implor, nu faceţi artă, dis-tra-ţi-ne"
[Ochi]
Dacă aspiraţia multor prozatori din generaţia
'60 era să scrie "romanul comunismului", obsesia prozatorilor
debutaţi de curând pare să fie aceea de a da
"romanul generaţiei". Un scop firesc, compromis însă
în bună măsură de intruziunea jenantă
a unui tezism provenit din clişee mediatice şi lecturi
"subversive". Parcurgând romanele "generaţioniste"
scrise de Alexandru Vakulovski, Adrian Schiop sau Dan Ţăranu,
observăm că defectul nu provine din transpunerea prea
frustă a dramei "generaţioniste" într-un
cadru narativ, ci din sufocarea acesteia în chingile unei banale
ideologii a revoltei, afişată sau doar subsecventă.
Altfel spus, atunci când aceşti "rebeli fără
cauză" se îmbată, citesc, ascultă
muzică, înjură sau fac sex, ei de fapt nu se
îmbată ş.cl., ci protestează împotriva
"sistemului". Intensitatea şi formele de manifestare
diferă, dar sensul rămâne acelaşi,
iar strigătul de revoltă sfârşeşte
astfel în convenţia cea mai banalizată. Dacă
romanul "obsedantului deceniu" şi-a instituit un "cod"
ca urmare a presiunii cenzurii, în cazul "romanului generaţionist"
"codul" pare să se fi născut odată
cu forma însăşi, făcând astfel
din ce în ce mai neverosimilă o reuşită
estetică pe această filieră.
Până la un punct, romanul "69" de Ionuţ
Chiva* are o desfăşurare asemănătoare
textelor amintite. Muiuţ, protagonistul cărţii,
este un adolescent care îşi trăieşte
viaţa sub semnul unui atotcuprinzător "mişto".
În ambele sensuri ale termenului: plăcut, interesant,
incitant, pe de o parte, şi zeflemist, jemenfichist, pe de altă
parte. Adolescentul e o combinaţie de hedonism şi băşcălie,
de vreme ce viaţa însăşi se cuprinde
între aceşti doi poli: lumea, gaşca, şcoala,
marea, berea, tipele, totul e "mişto". Astfel, nu e
de mirare că, împreună cu alţi doi
"crai" (Lazy şi Vladimir), Muiuţ se lasă
racolat de un personaj enigmatic (Ochi) care le aranjează o suită
de spectacole sexuale - în doi, în trei, apoi în
câte-câţi vrei - pentru uzul voyeurilor din
"lumea bună" a Capitalei. Fireşte, pe parcurs
se mai produc şi câteva bătăi, certuri,
beţii, rupturi şi împăcări.
Însă viaţa se scurge, cum ar veni, fără
conflicte mari. Cel puţin până la un punct.
Până atunci însă, Muiuţ trăieşte
o stare de mulţumire deplină: "Când lucrurile
îţi merg atât de bine, viaţa
ţi se pare ceva leneş şi confortabil. Super."
Cu toate că, din când în când, iubita
sa R. încearcă să-l convingă să
ia lucrurile în serios ("Pierzi toate prostiile pe care
nu dai acum doi bani, da' care fac totul [...] în loc să
fii puternic, tu preferi să fii mişto şi să
te laşi aşa, dus de tot ce e mişto."),
eroul nu-şi complică existenţa cu asemenea
fleacuri. De altfel, trăirea neproblematizantă ar putea
fi considerată chiar tema romanului: personajele manifestă
o adevărată joie de vivre în
paradisul inocenţei morale. Naratorul însuşi
rezumă la un moment dat subiectul cărţii astfel:
"Lazy, eu, Vladimir, R., e vorba despre noi şi lipsa de
întrebări." În prefaţa romanului,
Mircea Martin vorbeşte despre "de-motivarea
încrâncenată" a eroilor. Observaţia
este însă doar parţial adevărată:
"de-motivarea" caracterizează într-adevăr
personajele, dar e una indiferentă, apatică, lipsită
de "încrâncenare" - cel puţin până
la moartea lui Ochi. Momentul echivalează cu o dureroasă
prise de conscience care pune capăt stării
"edenice". Totul se tulbură atunci: "craii"
suferă o severă corecţie din partea Ciclopului
(care le plăteşte astfel o mai veche poliţă),
Lazy înnebuneşte, iar Muiuţ îşi
pierde urma, retrăgându-se "într-o deprimare
stabilă şi solidă ca piatra", tulburată
doar de o altă iubire ratată. Când Vladimir
şi R. îl caută pentru a relua împreună
afacerea, refuză, pentru ca moartea fetei să-l împingă
în final la sinucidere. Prin urmare, la o primă vedere,
"69" pare a avea structura clasică a unui Bildungsroman:
romanul inconştienţei benefice, dar şi al conştiinţei
tragice.
Numai că textul lui Ionuţ Chiva nu se rezumă
la atât. O asemenea încadrare e respinsă ferm
de prozator, care are conştiinţa convenţionalizării
formulei: "Am vrut să fiu un scriitor român de
succes. Să vorbesc despre dramele şi mâniile
şi debusolarea generaţiei mele, generaţia prezervativ,
"generaţia de sacrificiu", despre revoluţie
şi mineriade & stuff... Numai că toate astea îmi
sunt la fel de străine ca oboseala unui lucrător chinez
după ce a mai pus enşpe şine de tren în
America secolului..." Prin urmare, autorul va acţiona împotriva
structurii "romanului generaţionist", măcinând-o
parodic şi dezvăluindu-i caracterul artificial. Pe de
o parte, Ionuţ Chiva accentuează, în construcţia
romanului, trăirea faptelor în raport cu comentarea
lor. Există, de altfel, un amănunt semnificativ în
profilul personajului: dacă eroul "romanului generaţionist"
este student sau militar, configurându-se ca o instanţă
morală (sau amorală, dar de o amoralitate asumată),
Muiuţ este un licean căruia asemenea probleme îi
sunt indiferente. Autenticitatea e subminată prin ea însăşi:
"efectul de real" e îngroşat până
în punctul în care devine complet neverosimil, iar îndărătul
său transpar procedeele literaturii de consum, în special
senzaţionalul, hiperbola şi aliajul dintre sex, violenţă
şi umor. Iată cum îşi descrie autorul
propriul roman: "Ce va urma este povestea viselor noastre de măreţie
şi a drumului însângerat spre aceasta. Nu e
vorba de furie sau sex, drugs & rock'n'roll, nici pe departe, nici
de vreo metafizică întunecată... Doar viaţa
noastră "amoroasă şi criminală",
aşa cum a fost". "Autenticitatea" romanului devine
astfel mult prea ostentativă pentru a fi şi credibilă,
căci alungând "literatura" ("înaltă"
sau "joasă") pe uşa din faţă,
autorul o recheamă înapoi pe uşa din dos. Personajele
par împrumutate din paginile unui roman de consum: "Lazy
- de pildă - era de departe Marylin fucking Monroe, cel cu care
adormeam în gând şi care am fi vrut probabil
să fim, "amurgul amurgului educaţiei", cea
mai spurcată frumuseţe din câte mi-a fost dat
să văd", "cea mai talentată găoază
din Parcul Operei", "frumos de pica şi nenorocit până
în măduva oaselor". Pe alocuri, desfăşurarea
romanului tinde să concureze cărţile lui Gérard
de Villiers: un limbaj cât mai condimentat, violenţă
pe măsură (sticle sparte-n cap, tăieri cu lama,
pumni şi picioare) şi, fireşte, sex - în
toate variantele sale, implicând curcani, "copii, babe,
cercopiteci (e o chestie şi cu astea), o vacă odată,
lanţuri, căluş, aruncări de cuţite
(...) şi alte treburi".
Pe de altă parte, "efectul de real" este spulberat
de vocea autorului (nu real, ci implicat, prezent în ficţiune)
care intervine mereu în discursul naratorului-personaj. Pe acest
mixaj al celor două voci se construieşte, de fapt, romanul,
şi efectul său este unul savuros. O asemenea situaţie
este pusă în abis într-un episod semnificativ:
fascinat de cartea lui Heinrich Böll "Opiniile unui clovn",
Muiuţ vrea să facă "un fel de one man
show" pornind de la text. Efectul e însă ratat:
"Aşa e, n-am fost bine deloc. Am exagerat.
Textul n-a fost de vină cu nimic. Eu l-am
trădat. (...) Am plusat deseori aiurea, încercând
să conving ş.a.m.d." Procedeul se repetă
(de data aceasta voit) chiar în cuprinsul romanului: dacă
personajul Muiuţ moare într-o baltă de sânge,
autorul Ionuţ vine şi ne arată imediat găleata
cu vopsea de culoare roşie. Mircea Martin remarca, pe bună
dreptate, că densitatea cărţii stă
"nu numai şi nu atât în acţiunea
fictivă, cât în înscenarea ei".
O bună parte din suspansul volumului se datorează acestor
intervenţii ale autorului, care este actor şi regizor
al unui imens performance, căci, dacă
nu este neapărat un bun povestitor, Ionuţ Chiva are
un incontestabil simţ al teatralităţii. De
altfel, structura romanului seamănă cu derularea unui
film: "povestea" începe abrupt, cu punctul de criză
(moartea lui R.), pentru ca naratorul să se întoarcă
la cauzele evenimentului şi lanseze apoi epilogul. Instalat comod
în faţa monitorului, autorul taie şi montează
secvenţele acestui puzzle după bunul său plac,
amestecând planurile temporale şi procesând
sensurile printr-un filtru ironic. Ba chiar îl atrage şi
pe cititor în aceste "înscenări",
afectând familiaritatea ("pregătiţi-vă,
o să vă uimesc") sau simulând complicitatea
("Ceea ce s-a întâmplat mai departe ştiţi
deja"). Mai mult, întreaga intrigă este proiectată
pe un fundal metaromanesc: autorul face literatură şi,
fără îndoială, el ştie asta.
De aceea, referinţele la actul scrierii sau la alţi
scriitori sunt mereu prezente; povestitorul îşi arată
plictisit prerogativele narative ("E, şi cum mergeam eu
aşa (ca să narăm) peste cine mai dau pe la
intersecţie?"), ridiculizează convenţiile
psihologismului ("când scrii trebuie să spui că
în cutare moment te simţeai nu-ştiu-cum, deşi
rareori se întâmplă asta, vreau să
zic că eu rareori mă simt cumva")
sau, neputând găsi cuvinte pentru a descrie frumuseţea
unei femei, iese din impas astfel: "Semăna cu Nicoleta Sălcudeanu
de la revista "Vatra" din Târgu Mureş".
Cu siguranţă că nu personajul, ci autorul vorbeşte
în aceste cazuri, relevând turnura ludică a
fabulei. În sfârşit, ca şi cum toate
acestea nu ar fi de ajuns, Ionuţ Chiva încadrează
evenimentele într-o ramă metatextuală ce poate
fi citită ca o parodie crasă a teleologiei realiste
bazată pe principiul "verosimilului şi al necesarului".
Dacă în capitolul 2 al cărţii e descrisă
sumar, dar tacticos, trezirea unei cucoane venerabile, în "Closure"
sinucigaşul Muiuţ devine un asasin involuntar, de vreme
ce, aruncându-se de la etaj, o striveşte pe bătrână
în cădere: "de la etajul nouă al blocului
pe lângă care treceau, ceva ce ar fi putut părea
iniţial o ţigară şi apoi o coală
de hârtie neagră îi căzu direct în
cap cu toată greutatea unui bărbat tânăr."
După ce a prezentat cu lux de amănunte viaţa
"amoroasă şi criminală" a unui adolescent,
autorul ne dezvăluie că evenimentele narate au fost
un simplu pretext pentru demontarea mecanismelor ficţiunii.
Două lucruri i se pot reproşa acestui roman scris, de
altfel, excelent. Mai întâi, există o serie
de episoade care nu se justifică în economia textului:
povestea erotică din triunghiul Muiuţ-Adina-Alex, prima
escapadă la mare sau vizita la grădina zoologică
sunt nuclee insuficient dezvoltate care complică inutil intriga.
Apoi, deşi prozatorul îşi controlează
bine tehnica narativă, există o ezitare semnificativă
în precizarea naratorului, identificat succesiv cu Vladimir (Ilici),
cu R. sau cu lectorul virtual al cărţii. În
ciuda acestor inconsecvenţe, "69" rămâne
un debut concludent a cărui reuşită ţine
de capacitatea unui histrion limbut şi versatil de a recicla
cele mai diverse limbaje şi convenţii literare. Bun
cunoscător al regulilor jocului, Ionuţ Chiva e un autor
prea serios pentru a se lua în serios.
* Ionuţ Chiva, "69", prefaţă de
Mircea Martin, Editura Polirom, Iaşi, 2004, 192 p.
|
|
Mamuka
[fragment din romanul în lucru "Cum stau lucrurile" ("Pe sec")]
Ionuţ Chiva
|
|
Azi m-am mutat înapoi cu mama. Sau poate ieri, nu ştiu.
Era după doişpe sau nu, de aia zic că nu ştiu.
Mi-am adus lucrurile în rucsacul Svetlanei, care nici nu era
foarte greu. Asta ar trebui poate să mă deprime. Nu
se întîmplă aşa.
M-a lăsat Ciprian cu maşina deşi băuse
ceva. În faţa scării mi-a zis că pot
să trec pe la el cînd am chef, să stăm
sau...în fine. Încurajat de duioşia lui i-am
cerut o sută împrumut. Mi-a dat două, zicînd
bonom: "ce-i o sută în ziua de azi...". Am
zîmbit amîndoi, eu trebuind probabil să fi
zis "asta cam aşa e" sau, mă rog, ceva de
genul acesta, care să continue gluma pe aceeaşi notă.
Dar n-am avut prezenţă de spirit, mereu mi-a lipsit
asta. L-am aşteptat să plece şi apoi am intrat
în scară. Eram destul de beat. Undeva în fundul
minţii mele apăruse totuşi informaţia
că nu am cheile apartamentului. Dacă maică-mea
dormea era posibil să nu mă audă sunînd.
Dar eram liniştit din punctul acesta de vedere. De la băutură.
Eram, oricum, atît de nenorocit cît să pot
sta fără probleme în faţa uşii
cu o sticlă mică de coniac pe care s-o fi luat de la
non-stop. Ideea cu suta se dovedea deja bună.
Mi-a deschis, totuşi. Nu adormise încă, deşi
era cam tîrziu. A dat să mă sărute
dar nu ajunge la faţa mea şi eu, nefiind atent, nu m-am
aplecat deloc. Aşa că a sărutat reverul hainei
doar. Mi-am mai revenit după duş. Am observat că
nu reparase garnitura de la chiuvetă şi un firicel de
apă caldă curgea într-una. M-am gîndit
cît se consumă pe chestia asta. Era destul de aiurea.
Mi-a dat o pijama faină şi mi-a zis că era
pentru taică-meu. Asta în cazul în care ar
mai fi trebuit să se interneze, am dedus. Am ezitat dacă
s-o iau sau nu, dar asta necesită un mic ocol.
Taică-meu a murit de la un edem cerebral survenit după
un infarct. Am auzit că o problemă de felul acesta n-ar
fi aşa de gravă dacă se depistează
cumva. În plus, faptul că băuse mult nu i-a
ajutat deloc. Faza-i că după un edem cerebral îmbălsămarea
devine perfect inutilă. În ultimele zile ale priveghiului
nu puteam intra în casă fără să
vomit. O săptămînă după înmormîntare
mi se părea că port mirosul cu mine.
Aşa că nu-mi prea venea să iau pijamaua chiar
dacă, să zicem (şi-mi ziceam!), nu apucase
s-o poarte deloc. Pînă la urmă n-aveam de ales.
Îmi încălzise nişte sarmale. Chiar
mi-era foame. M-am dus să-mi iau pîine dar nu am găsit
decît două colţuri verzi de la mucegai. Am
întrebat-o dacă există alta şi nu
era, însă aceea i se părea foarte bună,
în pofida evidenţei, cumva. Asta m-a enervat, trebuind
însă să încerc să mă
stăpînesc, să nu o iau de la capăt
chiar din prima seară. Le-am mîncat goale, părîndu-mi-se
că dacă le mănînc extrem de încet
reuşesc să-mi stăpînesc greaţa.
A stat lîngă mine tot timpul. Mă privea prin
ochelarii cu o lentilă crăpată. De cînd
a slăbit i s-a micşorat foarte mult faţa, aşa
că ochelarii arată foarte caraghios, sunt foarte mari
şi aşa mai departe. Poate şi din cauza discrepanţei
dintre faţa cuminte şi dezastrul minţii, prin
care a trecut.
După ce mi-a mai pus nişte întrebări
şi mi-a arătat repartitoarele de căldură
(folosind exact expresia "am făcut îmbunătăţiri
în casă, a costat ceva... dar, ce poţi să
faci...", folosind totodată exact tonul care să
meargă cu expresia), s-a hotărît în
sfîrşit să se ducă la culcare. Mă
uitam pe VH1 la un documentar despre fraţii de la Oasis, care
aveau o relaţie foarte tensionată şi, mi se
părea mie, foarte britanică, cînd a intrat
Saşa la mine. A sărit în pat şi părea
că se hotărîse să dormim împreună.
Chestia asta m-a înmuiat cumva, nu mă aşteptam,
mai ales dacă ţinem cont de faptul că lipsisem
destul cît să apuce să-şi schimbe
obiceiurile. Şi nu să le reia de la punctul t. Slăbise
mult, mi-era milă de ea. M-am gîndit la cît
de fericită îi fusese viaţa de pui, cînd
o scoteam în fiecare zi în parc, cîte o oră
sau chiar două. După ce m-am plictisit o mai scoteam
totuşi din cînd în cînd, dar se alterase,
se făcuse fricoasă şi nu se mai juca cu alţi
căţei, avea ceva foarte bolnav în comportament
şi mi se făcea repede jenă de ea. Am scărpinat-o
între urechi şi a oftat uşor cînd
i-am făcut loc sub pătură. Lucrurile nu se
schimbă niciodată acasă, te aşteaptă
fixe, la fel.
M-am uitat la "Cheaters", nimic mişto. Am mai fumat
o ţigară şi apoi m-am întins în
pat ca şi cum m-aş fi culcat în propria-mi
groapă, de propria-mi mînă săpată.
Mi-a fost clar că nu scăpasem de fapt niciodată
şi nici nu o voi face cîndva. Şi dacă
în acea noapte şi poate pentru încă
două zile lucrurile aveau să fie relativ o.k., era pentru
că teribilul verdict mi se oferea în trepte. Pentru
ca totul să fie relativ suportabil. Cel puţin în
ce mă priveşte, dragostea a început mereu cu
un soi de milă, pe care a conţinut-o apoi în
permanenţă. De aceea sunt mai mereu dispus să
plîng, mai ales dacă sunt beat. Poate doar fiindcă
o puteam face, am început să plîng uşor.
Lîngă mine, Saşa răsufla sistolic.
|
|
Acasă
[fragment din romanul în lucru "Cum stau lucrurile" ("Pe sec")]
Ionuţ Chiva
|
|
Ştiu că nu-i elegant să-ţi povesteşti
visurile, înţeleg chiar şi de ce. Şi
totuşi: într-un roman nu prea ai de ce să te
încurci cu chestii din astea. Stăteam toţi
trei (eu, mama, fratele meu) prin centrul oraşului, ocupînd
o mică mansardă dintr-o clădire veche, cu bulină.
Nu mai aveam curent, de unde lumina lumînării. Se făcea
că nu plătisem chiria sau aşa ceva, oricum,
aveam un scandal cu proprietarul (unul din acei bătrîni
beţivi şi jegoşi care ar face mai bine, mă
rog...) pe hol. Din buda comună se auzeau rugăciuni.
Într-un astfel de loc, nu ştiu cum se face, dai mereu
de un maniac religios care să bage groaza-n tine. Da, apare un
echipaj de poliţie, care nu avea însă treabă
cu cearta noastră. Se părea că frate-miu omorîse
pe cineva sau doar furase de la persoana respectivă (ambele?).
El apare de după pătura ruptă care separa camera
şi (avea o faţă mai galbenă decît
de obicei) pare că se va preda. De fapt îl ajut să
deschidă o gaură-n podea şi el fuge pe acordurile
din "Clanul sicilienilor" pe care îl confund în
vis cu "A fost cîndva hoţ", care se numeşte
de fapt "A fost cîndva un hoţ". Emit cîteva
consideraţii asupra vieţii aspre, de cîine
fugărit, care îl aşteaptă. Apoi mestec
ceva tare şi-mi dau seama că e colţul unei
măsele. Treptat mi se fărîmiţează
toţi dinţii şi eu tot scuip îngrozit
atît de ce mi se-ntîmplă, cît şi
pentru că mi se pare că mă pot îneca
cu resturile acelea. Ţip tragic la mama, dar ea e cu tata în
bucătărie şi-mi zice "nu-i nimic, o să-ţi
treacă". Mi se pare că n-a înţeles
ce zic, însă nu am ce face.
M-am trezit transpirat şi, în mod ciudat, doar puţin
mahmur dacă mă gîndeam că băusem
mult. Am mai stat o vreme în pat, apoi m-am întins după
ţigări şi mi-am aprins una. În sufragerie
mirosea ca şi cum Saşa apucase deja să-şi
facă treaba. M-am dus să mănînc dar
tot nu era pîine. Maică-mea a zis că se îmbracă
şi se duce imediat. Asta însemna că mai vine
peste o oră. Oricît mă enervează să
fac asta, am zis că mai bine cobor eu. E chestia cu ticurile
mele, urăsc să-mi fie date peste cap, în cazul
de faţă: ţigară - mănînc
- cafea + ţigară. În fine...Cînd a
văzut că mă îmbrac, Saşa
a început să sară pe mine şi să
scîncească. Mi s-a făcut milă şi
am luat-o cu mine.
Ploua mărunt şi rece. Mi-am ridicat gulerul. Am lăsat-o
pe Saşa în faţa magazinului şi am
cerut pîinea. Un maidanez chior a ţîşnit
de sub o maşină şi a dat s-o muşte
pe Saşa. N-a apucat, ea a fugit disperată, aproape sub
roţile unei Dacii. Am ieşit calm, cu pîinea-n
mînă. Maidanezul se întorcea mîndru.
Venea chiar spre mine. Am încercat să merg cît
mai liniştit, să nu-l sperii. Cînd a ajuns
lîngă mine l-am lovit puternic în burtă.
L-am prins perfect. Nefiind prea mare, a fost chiar puţin proiectat
de lovitură. A început să scheaune asurzitor
şi s-a tîrît înapoi sub maşină.
Am putut auzi pe cineva ţipînd la mine, dar am continuat
să merg încordat. Saşa mă aştepta
speriată-n faţa scării. Mi-era frică
să nu fugă de mine, vinovată că a
făcut ceva rău. M-am oprit şi m-am lăsat
uşor pe vine. Am strigat-o. A venit repede, cu capul plecat şi
ochii pe jumătate închişi de frică,
dînd din coadă nervos. Am mîngîiat-o
puţin spunîndu-i cuvinte blînde şi
am urcat amîndoi în relativa siguranţă
a propriei case.
La a doua ţigară de după cafea mi-am luat o
coală de hîrtie şi un pix. Mă gîndeam
să-mi fac o "listă a priorităţilor".
Arăta astfel:
" 1. Să mai scriu un roman.
2. Să fac curat în casă.
3. De la cine împrumut bani? (e umilitor să n-ai bani,
e naşpa).
4. Să-mi mai caut de muncă. (?)
5. Să-mi dau licenţa? "
Aici aproape că mi se făcea rău. Ar fi însemnat
să găsesc pe cineva care să mai aibă
cursuri. În studenţia mea ratată într-un
mod atît de banal (n-am citit mai nimic în afară
de literatură, îngrozitor fiind faptul că asta
nu mă împiedica să fiu deseori un fel de golden-boy
al anului meu de căcat şi să am parte de simpatia
blazată a desturor profi) cunoscusem tot felul. E destul să
bei şi să vrei să faci asta cu cineva pentru
a avea o grămadă de prieteni. În ce-i priveşte
pe profi, au ajuns în aşa hal încît
exultă cînd descoperă inteligenţă
la un student. Faptul că am fost mereu un tip simpatic şi
că eram scriitor nu mi-a stricat deloc. Pe
măsură ce transpiram de la alcool şi stress,
mi se făcea tot mai rău amintindu-mi. Ştiţi
voi, e vorba de străina gură care-ţi povesteşte
viaţa şi tu nu te recunoşti (că-i
străină, de aia) şi ai dorinţa romantică
de a o lua de la început, eronat convins fiind că de
data asta ai face lucrurile atît de mai bine...
Te gîndeşti la vremea aia şi e cumva greţos.
Îţi pare că e mereu seară (au fost
atîtea), frig, lumina de spital vechi lovindu-se de pereţii
din piatră groasă şi rece, un pastelat apus
spectral pe care îl priveşti singur sau cu oameni cu
care nu ai vrea să fii (nu cu Ovidiu şi Ruxandra, cu
care ai vrea, dar nu sunt, cine ştie pe unde sunt, ei au ştiut
să-şi facă o viaţă mult mai
frumoasă decît a ta), în fine, cobori în
hol sperînd că o să apară totuşi
cineva care uneori chiar apare şi aşa stai acolo, pe
banca de marmură, lîngă bustul lui Densuşianu,
aşa trece încet un sfert de oră, o ţigară,
soarele portocaliu în geamurile de la Arhitectură, aşa
trec trei zile şi tu nu-ţi dai seama cînd s-a
terminat totul, te trezeşti doar că aşa stau
lucrurile, între teama fizică de a avea treabă
la Secretariat şi plăcerea confecţionată
abil de a-ţi face conspecte pentru un seminar de T.l. Şi
apoi, ca-n liceu, sunt tot felul de prezenţe fizice în
preajma ta, oamenii cu care ai stat, în ceaţă
acum, ai început deja să-i confunzi sau pur şi
simplu să nu-i recunoşti dacă vă întîlniţi
întîmplător pe stradă.
Lipsa continuităţii este una dintre cele mai importante
drame umane.
Mama ieşise să-şi facă plimbarea.
Ca să mai ies din faza asta de moş care-şi
pipăie memoria mi-am luat o bere şi mi-am pus c.d.-ul
de la Ovidiu, ştiţi voi, cel pe care-l ascult mereu.
Nu în întregime, ca să fiu corect. De pildă,
azi nu aveam să mă bag în Interpol şi
nici Grandaddy nu mă inspira. Mi-am desfăcut berea şi
am început cu Gorillaz, "Feel good". Îmi plăcea
de ăla mic, anemic (cîntă "foarte conţinut",
vorba lui Adi; şi eu cînt la fel), mergea foarte bine
cu starea mea de las' că-i bine, las' că-i bine, sau
"6, 7, 9, 10 - pula mea, armata trece". Mergea atît
de bine că am continuat cu "Dare", ceea ce nu fac de
obicei. Am uitat să zic că la "Feel good"
îmi imaginez mereu că eu cînt: în
spate, pe scenă, e aparatura şi negrii şi nişte
ecrane, totul pare f. tehnic, aşaa... şi în
faţa scenei, pe marginea ei sau pe un scaun de bar stau eu cu
retarda de chitară rece şi bag acolo fără
să mă uit la publicul în delir, mă
uit în jos sau într-o parte şi sunt îmbrăcat
foarte mişto. Aşa... Mi-am stins ţigara şi,
ca s-o duc un pic spre ludic, am băgat Electric six cu "Gay
Bar", din care cel mai mult îmi plac versurile:
"Let's start a war, start a nuclear war,
At the Gay Bar, Gay Bar"
Pe asta am început chiar să mă mişc
şi atunci s-a trezit şi Saşa şi a
început să sară cu picioarele din faţă
pe mine, cum mai face ea. S-ar zice că am continuat cu Jay-Jay
Johansson, "So, tell the girls that I am back in town", dar
obosisem. Aşa că am făcut o cotitură
drastică şi am preferat "Buenos tardes, amigo",
Ween. Mi-am aprins o ţigară şi am început
să cînt cu tipul care-şi ia un autentic accent
mexican aici, ceea ce mie nu-mi prea ieşea. E vorba de o tragică
baladă western. Cu foarte multă tristeţe, tipul
zice "buenos tardes, amigo, hola, my good friend" şi
la strofa a doua, cînd zice: "you killed my brother last
winter, shot him three times in the back (pronunţă "bac"),
in the night I still hear mamma wheeping, o, mamma still dresses in black
("blac")", înţelegi tonul răzbunător
şi aşa mai departe. În fine, apoi insistă
pe tragica moarte şi cum a promis mamei că o s-o răzbune,
promite asta în faţa satului, şi apoi pleacă
şi vine un pasaj de chitară gen Morricone care simbolizează
epica urmărire a criminalului, pentru ca în sfîrşit,
fratele răzbunător şi ucigaşul să
se afle faţă în faţă. Numai
că vocea fratelui răzbunător devine tot mai
slabă şi neagră şi tot restul... După
şapte minute de cîntat afli că de fapt chiar
"răzbunătorul" şi-a ucis mişeleşte
fratele pentru că acesta era mai frumos şi mai îndemînatic
cu fetele şi, deloc neglijabil, se bucura de o dragoste preferenţială
din partea mamei (cf. "mamma loved him the best"). Da, şi
acum o să-l omoare şi pe presupusul ucigaş
şi "the truth I'll never have to say" şi asta-i
tot. E foarte faină, sunt convins că Tarantino ar băga-o
într-un film.
|
|
Apuka
Ionuţ Chiva
|
|
Ştiu şi ştiu şi ştiu
că nimic de la tine şi ştiu că, mă
rog,
nu am fost acolo
ştiu că nimic de la tine
mi-e dor, te visez, am ajuns să ştiu şi ştiu
şi ştiu
să fiu un bou care trage
vîrsta, redundanţele, supersuferinţele care
nu există pt că munceşti
şi cînd nu munceşti bei bere cu adi sau mai
mult singur
bei lapte negru
inconsecvenţele, băutura, şi nu ai ce-i face
- vorbeşte şi bagă şi bagă
şi bagă
pt că nimic n-a fost bine, tata, nimic n-a fost cum am vrut noi
n-au fost uniformele, tata, sau au fost
dar acum
viaţa-i o stea satanică de iubire nemăsurată,
în şase colţuri
(eszter judit ovidiu ruxandra ciprian adrian),
e luptă de clasă
e gin tonic poziţii asumate, într-un cuvînt
- atitudine
o să vină iarna, tata, şi eu tot n-o să
am timp, e greu,
dar ţie ţi-e cald acolo, iată, am ajuns şi
la asta: tu eşti de ceva timp, acum,
chimie
şi eu te fac
mi-e greu să adorm uneori, alteori te visez şi-mi pare
foarte rău
şi tu eşti mort ai murit
muriseşi.
|
|
