Livia Roşca |
|
Claudiu Komartin |
|
Oana Cătălina Ninu |
|
Bogdan Perdivară |
|
Bogdan Perdivară |
|
Bogdan Perdivară |
|
Bogdan Perdivară |
Bogdan Perdivară
S-a născut în Botoşani. A terminat un liceu
pedagogic şi Facultatea de Filosofie la Iaşi. Este
poet şi lucrează ca jurnalist la 
un cotidian central.
Cu primul său volum a câştigat marele premiu
"Ion Vinea" şi premiul pentru debut "M. Eminescu"
-2005. Citeşte întotdeauna cu plăcere pe
Dan Sociu, la fel pe Elena Vlădăreanu, Adi Schiop
şi Silviu Gherman. În ultima vreme, Marius Ianuş,
ca poet, i se pare neconvingător. Ne-a spus, mai în
glumă, mai în serios, că ar avea în
plan un proiect muzical ce presupune versuri de Eminescu, Coşbuc
şi Alecsandri pe muzică de manea. Din primăvara
acestui an, se ocupă de cenaclul "Prometheus".
În EgoPHobia este acum pentru a doua oară; anterior
a realizat pentru voi interviul cu Răzvan Ţupa.
Probabil aţi intuit, este vorba despre Bogdan Perdivară.
Un poet bun este, pâna la urmă foarte subiectiv vorbind, poetul care îmi place mie
"Kilometri de pivniţă" şi valsul meu printre toate aceste frustrări"
EgoPHobia: Ai publicat anul trecut la editura Vinea volumul tău de debut "Kilometri de pivniţă". De ce ai scris acest volum?
Bogdan Perdivară: Am scris volumul ăsta din trei
motive importante: primul: mă părăsise
iubita mea de atunci; volumul meu a început iniţial
cu un fel de dialog imaginar cu ea, cea care nu mai era prin zonă;
al doilea motiv este că am fost dat afară din casă,
dintr-un bloc din cartierul ieşean Nicolina, ajungând
să locuiesc cu alţi prieteni de-ai mei într-o
casă pe Dealul Copoului ; ne adunaserăm o boemă
artistică având ca ocupaţie principală
consumul [râde] .O parte din poemele de acolo (n.r. "Kilometri
de pivniţă") sunt rezultatul lipsei apei curente,
lipsei curentului electric, lipsei lemnelor pentru foc... ştiu
şi eu? a nenumărator lipsuri. Mai sunt rezultatul
dimineţilor când mergeam cu toţii până
în Universitatea "Al. I Cuza" cu prosopul atârnat
pe umăr, ca să ne putem spăla pe faţa
şi pe dinţi, rezultatul dimineţilor când
găseam apa din paharul de la capul nostru îngheţată,
noi înveliţi în paltoane fiind şi
dormind câte 4 într-un pat ca să ne încălzim
oarecum... nu ştiu... Rezultatul nenumăratelor frustrări,
ca să zic aşa, sunt aceşti "Kilometri
de pivniţă" şi valsul meu printre
toate aceste frustrări, izbitul meu de pereţii de
care vorbesc eu acolo, trei albi şi unul galben, ca un fluture
de noapte care ajunge ziua într-un loc pe care nu-l cunoaşte
şi nu-i rămâne decât să
se izbească la nesfârşit. Aşa
m-am izbit eu în toate poemele alea, unul după altul.
"Cum" am scris poemele este şi "de ce "
am scris, pentru că în cazul meu "procesul
de creaţie" ca să-i zic aşa foarte
pompos, şi motivaţia scriiturii sunt cam acelaşi
lucru. Am scris pentru ca trebuia să scap cumva, a fost un
proces de eliberare.
EPH: Ce înseamnă pentru tine un poet bun şi o poezie bună?
B.P.: Un poet bun este un poet pe care îl recunosc; este un poet care nu plictiseşte, este un poet care nu abuzeaza de sintagme obtuze şi sterile; este un poet care nu face exces, sau dacă face exces ştie să-l facă cu măiestrie.O poezie bună este o poezie care reuşeşte să-ţi dea un suflu proaspăt; este o poezie în care deşi recunoşti generaţiile de oase îngropate în cavourile literaturii din spatele textului, textul reuşeşte să fie viu şi nu la randul lui, o gramadă de oase într-un alt cavou, aşezat puţin mai deasupra. Un poet bun este, pana la urma foarte subiectiv vorbind, poetul care îmi place mie, cu universul căruia reuşesc să rezonez suficient de mult. Nu-mi place poezia metafizică, nu-mi place poezia alambicată, nu-mi place poezia înflorită. Vreau să văd, pentru că asta e scoala mea de poezie dacă o pot numi aşa, poezia jurnal, poezia faptului de viaţa, o poezie nu neapărat lipsita de "viziuni", de poveşti fantaste, ci mai degrabă poezia în care să se recunoască sâmburele de autenticitate, care ar trebui să fie miza ei.
EPH: Consideri că miza în poezia ta şi a a altora trebuie să fie autenticitatea?
B.P.: Mie de fapt, nu-mi place cuvântul "autenticitate". Sună foarte heideggerian. I-aş spune mai degrabă, veridicitate, sau, dacă vrei tu, corespondenţă cu lumea aşa cum o văd eu. Vreau să găsesc în textele altora un soi de "captatio" care să mă ducă până la urmă într-o lume aşa cum o văd eu.
EPH: Vorbeşte-mi despre cenaclul Prometheus, cel mai recent proiect al tău.
B.P.: Prometheus este deocamdată suspendat "sine die". Nu ştiu cand o să reînceapă. Deocamdată am luat vacanţă şi eu.
EPH: Ca şi alţi colegi ai tăi prozatori şi poeţi, eşti jurnalist. Ce înseamnă pentru tine să fii jurnalist?
B.P.: Zilele mele de jurnalist care lucrează pe pagina de cultură sunt aşa şi aşa. Sunt zile în care îmi place ce scriu şi atunci o fac repede şi cred eu, cât de cât bine, şi sunt zile în care trebuie să mă chinui să fac lucruri, care poate sunt pe undeva importante, dar care mie nu îmi spun foarte mult. O pagină de cultură nu înseamnă să scriu despre lucrurile care îmi plac mie, exclusiv, o pagină de cultură înseamnă şi o bună reflectare a lucrurilor care interesează un grup ţintă de cititori; între gusturile grupului ăstuia ţintă şi propriile mele gusturi există uneori divergenţe. Dacă vreau să tratez profesionist un subiect trebuie să ţin cont de lucrul ăsta şi să funcţionez ca atare.
EPH: Legat de "divergenţe". Îmi aduc aminte clar de un moment în care directorul Humanitas a avut un "drept la replică" în ziarul vostru; făcea referire la tine şi la colega ta Elena Vlădăreanu. Poţi să comentezi respectivul moment?
B.P.: O să-ţi comentez în câteva cuvinte... Acolo nu era un "drept la replică" ci o punere la punct din partea unui director de editură, care în acelaşi timp, scriitor şi filosof cu orgolii fiind, nu s-a regăsit în conţinutul materialului aşa cum ar fi dorit el. Trecând peste faptul că ziarul "Cotidianul" a promovat în repetate rânduri editura lui ca fiind o editură importantă de la noi, şi-a manifestat mai degrabă orgoliul decât abilităţile manageriale şi o atitudine potrivită pentru un director de editură. Acolo nu mai era vorba de Gabriel Liiceanu directorul Humanitas, ci de Gabriel Liiceanu scriitorul care a considerat că nu i se dă destulă atenţie, iar genul ăsta de comportament megaloman mie mi se pare extrem de supărător.
EPH: Pregăteşti vreun volum?
B.P.: Am o propunere de la Polirom-Cartea Românească să scot o carte, un al doilea volum, nu ştiu exact cand o să iasă, încă îl lucrez, fiind foarte pretenţios cu textele proprii, şi sper să fie gata pâna în toamnă, septembrie-octombrie, să pot să-l prezint editurii atunci. Nu m-am gândit încă la un titlu dacă asta vrei să mă întrebi [râde].
EPH: Te-ai gândit să scrii proză?
B.P.: Deja fac ceva proză, am şi un roman la care m-am blocat pe undeva pe la capitolul doi. Se pare că respiraţia largă, romanescă, îmi lipseşte în perioada asta; poate cândva, undeva, o să am mai mult timp liber şi o să pot să mă concentrez mai mult şi o să pot să scriu mai mult decât ar trebui să tai; atunci poate o sa iasă ceva şi din proiectul ăsta. Subiectul nu ţi-l povestesc, pentru că nu ştiu foarte sigur cum o să evolueze.
EPH: Ai fost de curând în Grecia. Cum a fost acolo?
B.P.: Foarte multă mâncare gătită cu ulei de măsline.
Prostia şi impostura sunt foarte des întâlnite la aceleaşi persoane; şi în zona literară şi în afara ei
EPH: Zi-mi dacă ai prejudecaţi, şi dacă
da, haide să începem cu cele literare.
B.P.: Da, normal... Dacă mă întrebi de astea literare, ele sunt un caz particular al prejudecăţilor mele mai generale. Chestiile care miros a prost mă fac să simt stomacul cum mi se întoarce pe dos. Senzaţia asta e foarte percutantă când intru pe poezie.ro. Acolo sunt oameni care probabil în timpul liber, când simt că tristeţea îi apasă, versifică şchiop şi penibil la nivelul poeziei pe care au citit-o şi ei în liceu; asta nu este enervant, enervantă este pretenţia lor de a se numi artişti şi aerele pe care şi le asumă. Nu-mi plac impostorii. Şi, de multe ori, prostia şi impostura convieţuiesc în aceleaşi persoane; şi în zona literară şi în afara ei.
EPH: Ai prieteni în "zona" literară?
B.P.: Nu ştiu ce să zic... nu cred în prieteniile astea literare ci mai degrabă în zicala lui Bukovski, ceva de genul "cea mai proastă companie pentru un scriitor este alt scriitor" . Fiecare tre' să-şi poarte sacul cu nisip artistic în spate. Nu ştiu în ce măsură prietenia literară te poate ajuta în sensul ăsta, poate prietenia "in general". Literatura... ţi-o confecţionezi singur.
EPH: Ce lucruri te reprezintă? Când tu te gândeşti la Bogdan Perdivară, ce îţi vine în minte?
B.P.: Băi, în primul rând acest "BĂI"
cu care tot mai des am tendinţa să-mi încep
frazele şi pe care mi l-au tot reproşat prietenii
mei.Pare oarecum insultător în anumite contexte;
e un tic verbal care începe să se contureze la mine
şi se pare că începe să mă
reprezinte. În al doilea rând, când deschid
ochii, mă trezesc cu o uşoară durere de
cap în fiecare dimineaţă şi durerea
asta care nu-i deloc artistică, se pare ca începe,
şi ea, să mă reprezinte, ca şi
unele probleme cu stomacul.
Îmi plac tricourile fără reclama firmei
care a produs respectivele tricouri. Mi se pare o aberaţie
să continui să faci reclamă după
ce ai cumpărat un produs al unei firme. Mă mai reprezintă
ţigările Luky Strike Lights pe care le fumez de
ceva vreme, asta nu e reclamă, de când am reuşit
să mă conving pe mine însumi că
sunt un fumător adevărat cumparându-mi
ţigări.
Mult timp, tot cerşeam ţigări pentru că
nu eram pregătit să recunosc chestia asta. Mi-am
descoperit ţigara, ţigara mea de suflet (râde).
Continuu să rămân fară ţigari
şi să fumez ce ţigara se găseşte
daca e cazul. În ultima vreme mă reprezintă
nişte jocuri pe calculator de care nu mă pot dezlipi
si pe care le tot joc, care îmi consumă destul de
mult timp pe care, nu-i aşa, ar trebui să-l aloc
odihnei sau gânditului creativ, sau în fine, scrisului,
că vorba aceea, în mine încet-încet
moare un artist şi nu se mai maturizează odată.
Mă mai reprezintă idiosincraziile mele, reacţiile
mele alergice la lume şi la viaţă, senzaţia
mea foarte neplacută când urc într-un tramvai
sau troleibuz foarte aglomerat, senzaţia că sunt
agresat, vizual, olfactiv, tactil, de semenii mei, prietenii mei,
concetăţenii mei românii, senzaţie
de care nu reuşesc să mă dispensez decât
în cazuri cu totul şi cu totul particulare şi
numai când sunt între prieteni buni. O chestie de
mică paranoia de-a mea, nu sunt foarte mulţumit
de oamenii ăştia, cred că trăim
într-o ţară în care rişti
foarte uşor să fii agresat şi unde agresiunea
vizibilă sau subliminală e la ordinea zilei.
Se pare că eu sunt mai sensibil decât alţii
cu piele de rinocer la chestia asta. Poate că de aici se
şi hrăneste literatura pe care o fac. Dacă
n-ai nici o reacţie la nimic, atunci nu scrii nimic; eşti
un dobitoc satisfăcut. Te duci la mare la Mamaia, tragi la
cârciuma cu manele, râgâi satisfăcut
în farfuria cu cartofi prăjiţi şi
şnitel şi totul este bine. Pentru mine foarte puţine
lucruri sunt bune. În masura în care pot, încerc
să-mi ordonez lumea din jurul meu, nu să o fac mai
bună, ci să o fac mai suportabilă.
EPH: Care-i lumea suportabilă pentru tine?
B.P.: Lumea suportabilă e lumea cu responsabilităţi cât mai puţine în ceea ce mă priveşte şi cu spaţii largi în care să mă pot manifesta. E o lume prietenoasă în care să nu mă lovesc de prostia şi de agresivitatea altora şi să nu mă pun în situaţia de a le răspunde şi eu cu prostie şi agresivitate. Pentru că aşa se întâmplă, sunt la rândul meu agresiv şi prost, pentru că asta-i lumea în care trebuie să traiesc. Lumea suportabilă e o lume în care oamenii creează fară să o facă cu tot dinadinsul. Lumea suportabilă nu e în nici un caz, lumea boemilor veleitari care cred că dacă versifica şchiop şi beau până cad sub masă sunt nişte artişti adevăraţi. Am cunoscut zeci de asemenea oameni şi nu cred că viaţa mea cu ei ar fi suportabilă. De fapt, nu reuşesc să conving pe nimeni că viaţa mea cu respectiva persoană ar fi suportabilă. Suportabil înseamnă cer albastru şi apă care susură lin [râde].
EPH: Ai zis că îţi plac şatenele, de ce îţi plac şatenele?
B.P.: Îmi plac şatenele pentru incertitudine. Nu sunt într-o categorie definită şi definibilă; nici intelectuala brunetă, nici stupizenia blondă. De fapt o combinaţie din amândouă. Cum zicea Leopardi, pentru mine este "copia perfectă a unui ideal irealizabil". Nu este nici aia, nici aia, e toate chestiile la un loc. Bineînţeles, pe lângă culoarea părului, mai există nişte atribute asupra cărora nu voi insista.
EPH: Ce vrei să se ştie despre tine?
B.P. : Băi, vreau să se ştie despre mine că am suferit la viaţa mea ( râde în hohote).
EPH: Din ce motive suferi tu?
B.P.: Probabil din prostie, nu ştiu... Păi am suferit când mi-am dat seama că nu ştiu să joc fotbal şi de-aia ceilalţi copii mă puneau întotdeauna în poartă. Din cauza asta a trebuit să mă apuc de citit pentru că simţeam nevoia să compensez cumva. Am şi un poem despre asta, vezi tu, toate poemele astea îşi găsesc cumva o cheie dacă mă întrebi nişte chestii de genul ăsta. Cu fotbalul ajungeam tot timpul, cu necesitate, să fiu în poartă şi din cauza asta, plictisindu-mă să tot stau în poartă şi văzând că ierarhiile se făceau în funcţie de talentele fotbalistice mi-am dat seama că nu am ce căuta în ierarhiile alea şi după aceea m-am sustras conştient sau inconştient ierarhiilor de tot felul. N-am fost un bun coleg în gimnaziu, mă purtam urât cu colegele mele care croşetau în pauze la liceul pedagogic din Botoşani; după aceea pe la facultate dădeam din an în paşti şi răspundeam neobrăzat profesorilor. Am avut şi o perioadă bahică să-i zic aşa... dionisiacă, haide să-i spunem, plină de căutari. Când nu te simţi bine în pielea ta încerci să o schimbi cu diferite piei pe care le găseşti pe drum. Până la urmă le laşi tot pe drum şi mergi mai departe în pielea goală, sau fără piele.
EPH: La tine cum se întâmplă, ţi-ai gasit "drumul"?
B.P.: Băi, sunt încă departe de găsitul drumului... Sunt mai sceptic acum şi nu mă mai agit atât de tare, o parte din speranţele mele s-au terminat înainte de vârsta de 30 de ani. Mai aştept foarte puţine lucruri de la mine şi de la oameni în general. Se pare că totuşi, mai pot fi zgândărit de diferite lucruri din jurul meu şi atâta vreme cât încă mai pot fi zgândărit şi nu sunt opac şi amorf şi total blazat, mai este posibilitatea ca lucrurile să se aşeze cumva.
EPH: Cum te priveşte familia ta?
B.P.: Cum să mă privească, aşa cum privim pe oamenii care ne sunt apropiaţi fără să-i cunoaştem foarte bine. Parinţii mei sau surorile mele, am două surori, au în minte o imagine a mea de fiu şi frate, cu nişte ciudăţenii, dar în pricipiu o imagine familiară, ştii cum se întâmplă cu oamenii care ţin la tine condescendent. Ai mei mă iubesc, dar eu nu am ce să fac în mare măsură cu chestia asta în care nu mă regăsesc. Nu pot să le cer să mă cunoască, să ştie cine sunt. Vezi ce pretenţios sunt, pretenţios ca dracu' - aş vrea nişte oameni cărora să nu trebuiască să le explic. Eu am mania explicaţiilor, vorbesc foarte mult când mă pornesc pentru că am impresia că nu sunt înţeles bine. Chestia asta mă oboseşte, aş vrea să nu o fac. Aşa, ca în filmele alea de arta în care oamenii se întâlnesc, vorbesc foarte puţin, dar e o comunicare dincolo de cuvinte între ei; eu încă nu am gasit chestia asta; o caut şi eu sau poate mi-am îndopat eu creierii cu excesiv de multe filme de artă?
EPH: Spune-mi trei lucrui pe care vrei să le faci neapărat până la 30 de ani.
B.P.: Vreau şi eu, cum spunea Sociu într-un poem
foarte reuşit, să mi se trezească super-puterile,
adică: trecutul prin zid, invizibilitatea, zburatul etc.
N-am luat încă hotărârea dacă
vreau să fiu Batman sau Superman, în fine, ce să
mă mai ascund, vreau să fiu stăpanul lumii.
Asta ar fi prima [râde]. Celelalte două ar fi să
ies dintr-un oarecare blocaj în care mă aflu în
ultima vreme şi să reuşesc să
mă comunic mai bine cu ceilalţi; să-mi
găsesc o interfaţă mai bună ca
să pot comunica. Ultimul: aş vrea să slăbesc
10 kg şi să fiu foarte, foarte frumos, să
mă placă femeile.
Claudiu Komartin
Cel mai puternic debut poetic al anului 2004, volumul Kilometri de
pivniţă al lui Bogdan Perdivară, scos,
aşa cum ne-am obişnuit cu majoritatea debuturilor
valoroase din ultima vreme, la editura Vinea, marchează o
apariţie notabilă în peisajul şi
aşa foarte eterogen (foarte "colorat", ar spune
unii...) din poezia anilor 2000. Născut în 1978
în judeţul Botoşani, Bogdan Perdivară
(recompensat de curând pentru Kilometrii... săi
cu cel mai prestigios premiu de poezie din România, Premiul
Naţional "Mihai Eminescu" pentru debut - alături
de câmpineanul Sebastian Sifft - chiar la Botoşani)
aparţine atât geografic, cât şi
afectiv unui spaţiu ale cărui particularităţi
nu vor fi niciodată îndeajuns de bine trasate, un
fel de loc geometric al prospeţimii şi vitalităţii
moldovene, răsfăţate cu plictisul şi
sentimentalismul locvace, oscilând tocmai de aceea între
forţă şi moleşeală contemplativă,
între jelania patetică sau brutalitatea virilă
şi cântecele cele mai languroase, mai savante în
invenţia şi cultivarea plăcerilor mărunte
ale "traiului tihnit", în care stă sădit
un decadentism de o curioasă rafinare. Această "faţetă"
decadentă a spiritului moldav reprezintă, s-ar spune,
expresia domesticită a unei robusteţi primitive,
a unui suflu demn (şi capabil) în egală
măsură de măreţ şi grotesc.
Manifestările vehemente şi "crude" ale
acestei robusteţi în care nu s-a activat încă
motorul secret al oboselii contemplative şi al "domesticităţii",
îşi găsesc astăzi, în
plină epocă a autenticismului dezlănţuit
- prea curând examinat de către unii şi
etichetat ca "mizerabilist" sau "pornografic",
de la Marius Ianuş şi Elena Vlădăreanu
până la Ruxandra Novac şi Dan Sociu - expresia
cea mai realizată şi, pentru a respecta dezideratul
generaţiei - fluturat ca stindard de douămiişti
-, mai autentică.
La Perdivară, ca şi la Sociu, mizerabilismul nu
este o chestiune de tehnică literară, vitalitatea
eului din lungul poem cu care se deschide cartea (şi care
împrumută titlul întregului volum) este
cea a unei conştiinţe captive din mişcarea
de expansiune între limitele severe impuse de o biografie
traumatizantă ("de câteva zile încerc
să ies din cameră (...) / pipăind cu vârful
pielii pereţii"; "pentru toată melancolia
mea de oricând / pentru barăcile auschwitzurilor
noastre şi / ale zăpezilor de altădată
şi de acum"). Imaginile dure, stilul colocvial şi
brutalitatea cu care este introdus cititorul, încă
de la primele versuri ale acestui excelent poem, în existenţa
dureroasă a eroilor săi, dau seamă despre
o nevoie care e dincolo de orice modă poetică, aceea
a eliberării de trăit prin rostire. Nu de sinceritatea
"dezmăţată" (căci mai
pomeneşte vulve şi acuplări stângace,
pline de duioşie) sau de vulgaritate (în vreo variantă
proprie a vaginei dentata: "buzele cleioase crănţănind
vârful sexului") este legat în primul rând
Perdivară, ci de exorcizarea, prin spunere, a unui timp de
lacrimi, căci "lumea s-a terminat hăt în
adolescenţă", sentiment pe care îl
întâlneam aproape identic la Sociu. Diferenţa
dintre cei doi este de timbru, Perdivară fiind mai rebarbativ
şi mai neşlefuit decât Sociu când
e exasperat şi cuprins de deznădejde, dar şi
mai plicticos, molatec şi previzibil în "chestiile"
casnice: "vino şi fii a mea / până
când ne vom plictisi din nou / şi vom suferi din
nou / de data asta altfel" (în dunga albă din
creier).
Până la urmă, drama se converteşte
într-o senzaţie intensă de puritate, ceea
ce ne poate îndemna să vorbim cu încredere
despre finalul reuşit - care încununează
întregul poem - al Kilometri-lor de pivniţă,
în care nu e de ocolit observaţia katharsis-ului
eliberator: "suntem atât de prieteni încât
/ precum cei căsătoriţi de mult timp /
am ajuns să ne asemănăm / ca nişte
femei închise într-o cameră cărora
menstruaţia / le vine la aceleaşi soroace friguroase
/ de o vreme / pereţii ruginesc şi se strâng
/ poate vom ajunge să ne iubim."
Acestui poem îi urmează două secţiuni
în care mişcarea lui Perdivară este una
domolită până la somnolenţă,
nu puţine sunt poemele frumoase de aici (precum cel ce începe
cu versul "mi-e dor de tine de câţiva ani"),
însă mereu ritmul este acela de blues (a doua secţiune
a cărţii intitulându-se cu tâlc
old rockin' chair), iar dramatismul din Kilometri de pivniţă
se reduce acum la o ipostază sentimentală minoră,
melancolia transformând ultimele rămăşiţe
de forţă într-un discurs fără
suflu, hârjoanele amoroase, refuzurile, oboseala existenţială
lăsând efectiv impresia unor dâre ("mă
aşez să te-aştept cu mişcări
diluate cu gesturi / obosite slabe") ce se scurg cu încetineală
extremă din rămăşiţele
pivniţelor înţesate de şobolani
cu care de-abia ne obişnuisem ochii şi urechile
(şi, da, iată un vers cu adevărat remarcabil:
"urechile-mi ţiuie de greaţă").
Iar la finalul acestei cărţi nu-ţi mai
rămâne decât să spui, ca şi
Perdivară, cu zâmbetul larg şi plin de
speranţă al naufragiatului, "poate vom ajunge
să ne iubim".
# acest articol a apărut iniţial în "Adevărul literar şi artistic"
Oana Cătălina Ninu
"Si-atâtea oraşe de oameni/ şi-atâţia
kilometri de pivniţă şi/ kilometri de şobolani
sabotându-ne/ rozându-ne ţevile urcându-se
pe pieptul nostru/ când dormim". Este imaginea infernului
foarte uman, construit, care se perpetuează la infinit asemenea
celulelor canceroase. Imaginea unui altfel de "Ieud fără
ieşire", altul decât cel al lui Ioan Es. Pop,
un Ieud foarte personal şi, în acelaşi
timp, foarte general ca viziune asupra lumii, acela al lui Bogdan
Perdivară (Kilometri de pivniţă, Editura
Vinea, Bucureşti, 2004). Pentru că spaţiul
care circumscrie poezia lui Perdivară este spaţiul
închis tipic, spaţiul restrâns, limitat,
provocând inevitabilul sentiment de claustrofobie. Nu poate
fi vorba de spaţiul intim, de cercul perfect autosuficient,
loc al recluziunii voite şi revitalizante. Ceea ce ar fi
putut fi cândva un univers compensatoriu, se transformă
în poezia lui Bogdan Perdivară într-o alveolă
coşmarescă, un mediu gelatinos care pare că
ia forma fiinţelor închise într-însul,
pentru a le bloca definitiv orice posibilitate a evadării:
" de câteva zile încerc să ies din
cameră încetul cu-/ -ncetul pipăind cu
vârful pielii pereţii i-am numărat/ pe
toţi de nenumărate ori".
În mijlocul infernului, în mijlocul mizeriei cronice,
fiinţele care populează acest spaţiu se
zbat, se contorsionează, caută permanent o ieşire:
"încet-încet o să ies de aici/ boţit
ca un tricou furat din second-hand şi îmbrăcat/
pe sub haine o să-ntorc spatele la tot frigul şi
la toate/ neajunsurile plapumei o să mă strâmb
de-afară/ o să le strig cuvinte urâte apoi
o să fug înăuntru/ triumfător
şi-ngrozit/ (lângă peretele galben ştefan
azvârle câte o carte în sobă/
se-ntoarce spre noi şi spune "v-o recomand cu căldură")".
Însă ieşirea nu poate fi decât
una temporară, urmată în mod necesar de
întoarcerea printre semenii din "pivniţă".
Câteva portrete (dan, naciu, diana, ştefan) se desprind
şi se conturează cu ajutorul detaliilor semnificative
- fiecare are povestea lui şi fiecare deţine o altă
perspectivă asupra infernului comun. Portretele sunt flash-uri
în corpusul textului, momente de respiro, insule tragi-comice
de care poţi să te agăţi în
ultimă instanţă pentru a suporta întreaga
mizerie revărsându-se continuu, descrisă
în cele mai mici amănunte.
În acest sens, recuzita nu poate fi decât una de
excepţie, de la fermoarul care "îmi zâmbeşte
cu gura de chinoroz/ a unei păpuşi" la "buzele
cleioase crănţănind vârful sexului",
de la "firul de zeamă verzuie rodul muncii isterice/
a unui stomac" la "colegienele obeze în treninguri
de supraelastic/ cu maldăre de vase murdare în drum/
spre spălător", de la soarele "dispărut
prăbuşindu-se ca o raţă-mpuşcată"
şi până la "pumnii de romparkin şi
diazepam". Toate, imagini ale disperării, ale unei vieţi
în care greaţa, deznădejdea, revolta au
şters şi au înlocuit orice urmă
de linişte sau seninătate. Singura realitate foarte
concretă rămâne perioada anterioară
adolescenţei, încărcată de o puritate
abia ghicită dar, în orice caz, irecuperabilă:
"lumea s-a terminat hăt în adolescenţă/
o dată cu mine trăim în tristeţea
mea postcoitală".
Kilometri de pivniţă se acumulează treptat,
din ce în ce mai ameninţător, pe măsură
ce fiinţa înaintează în timp,
şi, aproape paradoxal, pe măsură ce căutarea
unei ieşiri devine tot mai evidentă, tot mai apăsătoare.
Apar substitute ale realităţii, mici refugii, tentative
de evadare, de fapt eşecuri şi ratări,
care în loc să ciopârţească
distanţa dintre înăuntrul sufocant şi
un "afară" doar presupus sau imaginat, augmentează
tensiunea şi delirul fiinţelor captive. Într-un
poem publicat după volumul de debut, se spune: "fetiţă
eu întotdeauna am fugit să m-ascund după
fustele sticlei/ într-un loc întunecat răcoros/
din care n-am putut niciodată pleca prea departe/ poate doar
ca să năpârlesc puţin să
mă trezesc/ brusc în altă beţie
ca într-o piele mai mare/ doar/ e şi ăsta
un fel de "ieşim noi cumva la lumină"
". Asemenea păpuşilor ruseşti Matrioska
sau asemenea burţilor de peşte din Iona, lumile
se încapsulează unele într-altele la infinit,
până când inexistenţa unui dincolo
devine, la un moment dat, certitudine.
Kilometri de pivniţă e poemul unui strigăt
de disperare şi, totodată, poemul unei resemnări
din ce în ce mai fireşti şi mai calde (sic!)
în faţa exteriorului coroziv. Aproape ca într-o
melodie de hip-hop, versurile se înlănţuie
gradat, descriptiv, în încercarea tot mai deznădăjduită
de a acoperi toate elementele realului: "pentru aerul gros ca
respirat prin şosete/ (...)/pentru palmele pline de transpiraţie
şi bucile/ cuminţi dându-şi întâlniri
zilnice/ în autobuzele patriei/ (...)/pentru bărăcile
auschwitzurilor noastre/ (...)/pentru oasele ce ne vor spinteca/ burduful
pieptului tăioase şi precise precum/ cuţitele
electrice din abator şi pentru/ oamenii izbiţi de
camioane şi creierii lor căzând uimiţi/
pe asfalt şi băltind ca nişte melci putrezi".
Un exces de autenticitate, o percepţie exacerbată
a lumii şi a propriilor stări, ca pentru a extirpa
tot răul, toată greaţa, prin simpla numire
a lor.Şi avem dovada, de ce nu, a unui fel de naivitate -
ipostaza demiurgică a creatorului, care, prin cuvânt,
creează şi distruge lumi, un orgliu pe care Bogdan
Perdivară şi-l asumă.
Dincolo de toată mizeria unei existenţe la limitele
supravieţuirii, se întrevede, în final,
altceva: "atât de liniştiţi mai ales
seara/ ne aşezăm împreună să
ascultăm cum cade/
zăpada de pe acoperiş// cu bufnet greu de găleată
scăpată-n fântână/ (...)/şi
totuşi nimeni nu vine să ne salveze/ să
ne deszăpezească gardul cu plugul/ şi totuşi
nimeni deşi zilnic strigăm hai odată//
(...)/pereţii ruginesc şi se strâng poate/
vom ajunge să ne iubim". Deşi doar o posibilitate,
o soluţie incertă, dragostea pare să transgreseze
infernul cotidian sau, cel puţin, să-l sublimeze,
să-l purifice în esenţă. Poezia
lui Bogdan Perdivară se salvează, astfel, de la
simpla descriere a răului generalizat. Un fir (chiar dacă
foarte subţire) pare să ne conducă spre
ieşirea din labirintul kilometrilor de pivniţă...
Bogdan Perdivară
("cînd am plecat de acasă cel mai mult îmi
doream un cd player
o bicicletă şi să văd un capăt
de lume".)
cu ceva trebuie să te umpli
a venit o vreme cînd toate te storc
nefericirea vine cumpărînd îndopîndu-te
stomacul se aşează greoi peste tine
se întinde ca o dîră de unt peste ochii
tăi
încercănaţi bizantini
(mi-am golit buzunarele tot
aerul meu l-am dat demult prietenilor nefericirea prietenilor a
respirat şi-a plecat)
nefericirea sexului meu se scurge în dîre mici de
lumină murdară
într-o la fel de înceată şi de
tăcută tristeţe
precum cea a unui lampion destrămat
dus de ape la vale
Bogdan Perdivară
la 60 de ani capul bine fixat să nu tremure lingura vîrîtă
cu de-a sila în gură
ura din ochii lor tineri decuplarea cu un suspin ultim mecanic
la 50 de ani criza-ntr-o garsonieră cu pereţii uzi
nasul şi urechile roase (pisica mieunind disperata-n fereastra)
trupul găsit într-un tîrziu de vecini mirosul
consistent aproape gălbui strecurat pe sub usi
la 40 disperarea ochii injectaţi alcoolul foşnind
prin toti porii frica de şef de nevastă de impotenţă
chelie
"frica de căţelul pămîntului
frica de bob din twin peaks"
şi rece amorţirea izbăvitoare a inimii
la treizeci de ani corpul spînzurat cu nadejde de lustră
atîrnând flasc
cu amărăciune ca un linţoliu mucegăit
la douăzeci de ani limba amară infiptă
în vomă
degetele albite pe flacon şi-n toată casa nimeni
nimeni şi multă linişte
coborînd in vinişoare subţiri din tavan
la zece urmele de bocanci impregnate în oase stomacul supt
fugitul de-acasă un zîmbet cu dinte de aur în
ochii
deschisi larg sub gheaţa lacului
ceva mai devreme andreaua înfiptă adînc
apoi paşii împleticiţi dîra de
sînge golitul ligheanului
şi bine-nţeles plînsul
plînsul zile intregi
Bogdan Perdivară
Despre unele lucruri
nu ţi-aş putea niciodată vorbi
despre ele
poate va trebui cândva să-ţi dansez
(imaginează-ţi
picioarele mele
labele mele mari agitându-se în sunet de flaut)
între noi au rămas acum doar poduri subţiri
de greaţă
pe care de frică nici unul
nu îndrăzneşte să calce
şi-oricum
umbrele noastre stau nemişcate la pândă
mult mai înalte
mult mai hotărâte ca noi
dincolo e capătul străzii
ne-aşteaptă
o zi care n-o să ne-aducă o ridicare din morţi
poate cel mult o ridicare din umeri
dincoace ochii noştri galbeni sleiţi
altădată zglobii peştişori de
aur
care însă acum
n-ar mai putea nimănui
îndeplini o dorinţă.
Bogdan Perdivară
« Aici e ieudul fără ieşire
»
Ioan Es. Pop
plămânii mi se izbesc de fumul îngheţat
şi tresaltă speriaţi ca o inimă
în
braţe îmi ţin
geanta de cârpă şi-i cânt un cântec
de leagăn
şi parcă fermoarul îmi zâmbeşte
cu gura de
chinoroz
a unei păpuşi (lasă zic ei eşti
cu noi
dar de atâtea ori m-au minţit încât
nici asta nu
pot s-o mai cred)
vă rog nu mă mai iubiţi din preaplinul
plămânilor
voştri
şi din preaplinul stomacului vostru
de câteva zile încerc să ies din cameră
încetul cu-
-ncetul pipăind cu vârful pielii pereţii
i-am
numărat
pe toţi de nenumărate ori sunt trei
pereţi albi şi-unul galben
(lângă pereţii albi în faţa
mesei pătrate
devin şi ei pătraţi albi şi negri
întocmai ca pe o tablă
de şah şi-n jocul ăla mută cu
grijă
paharele şi sticlele unul spre altul)
încet-încet o să ies de aici
boţit ca un tricou furat din second-hand şi
îmbrăcat
pe sub haine o să-ntorc spatele la tot frigul şi
la toate
nejunsurile plapumei o să mă strâmb de-afară
o să le strig cuvinte urâte apoi o să fug
înăuntru
triumfător şi-ngrozit
(lângă peretele galben ştefan azvârle
câte o
carte în sobă
se-ntoarce spre noi şi spune "v-o recomand cu
căldură").
(spune dan
băi ce frig mi s-a făcut într-o zi
or să zică şi despre noi
a fost odată ca niciodată un frig
de crăpau cardurile ei au stat pe lângă
bancomate şi n-au putut să scoată banii
au murit de foame până la adânci
bătrâneţi
băi n-ai 50 ţi-i dau înapoi primesc mâine)
pentru aerul gros ca respirat prin şosete
vulvele pline de păr în care am avut
încredere apoi m-au trădat toate la fel
schimonosindu-se tâmp ca nişte copii traşi
de urechi
pentru palmele pline de transpiraţie şi
bucile
cuminţi dându-şi întâlniri
zilnice
în autobuzele patriei şi
buzele cleioase crănţănind vârful
sexului
omleta mustind de ulei şi bomboanele îndesate în
gură,
firul de zeamă verzuie rodul muncii isterice
a unui stomac căruia nimeni nu-i spune
că gata s-a terminat pentru
teribilele zile când îmi întind gâtul
ca pe un elastic de praştie şi-mi
împroşc
înainte capul când vreau
să mă ridic şi muşchii mi se ridică
împotrivă ştiind că am să-i
obosesc
până la saţietate şi azi şi
tot
aşa anul va trece
până la revelion şi n-am să ştiu
unde mă duc dar mă voi duce şi va fi ca
la orice
revelion
dimineaţa coşurile noastre ridurile până
atunci bine
ascunse de lumina difuză vor ieşi
la iveală ne vom îngrozi
în zorii cenuşii ne vom înşfăca
hainele
cu umerii strânşi vom pleca ruşinaţi
clătinându-ne cu un fel de mânie
cu ochii mijiţi şi pentru
poveştile lor de fete violate de taţi
vitregi şi care
mai simt şi-acum ceva-n ele şi vor
ca noi să ştim şi să compătimim
şi
să le sfâşiem şi să ne-nghită
în pizdele lor
ca-n nişte pâlnii bulimice
şi tampoanele roşu-rubin şi
căcaţii din duşuri
produsul autentic al minţii şi vieţii
de facultate
şi colegienele obeze în treninguri de
supraelastic
cu maldăre de vase murdare în drum
spre spălător şi desigur pentru
toată melancolia şi frumuseţea mea de la
paişpe ani când
am invitat prima fată la dans
şi m-a refuzat m-am dus
acasă şi-am plâns şi-am jurat
că niciodată de fapt
pentru toată melancolia mea de oricând
pentru bărăcile auschwitzurilor noastre şi
ale zăpezilor de altădată şi de
acum
şi pentru câinii înciotaţi luaţi
la
şuturi de
gunoieri pumnii de romparkin şi diazepam şi
braţele de iarbă proaspătă şi
daimonul
creţ
încălţat în ciocate cu care-mi
consumam
delirurile
(spune dan
pe vremea când osemintele îmi erau încă
oase
în strada tălpălăriei nr.5 bl.m7
ap. 6
stam şi-mi auscultam bătăile minţii
uimit
ca în faţa unuia ce desface capace cu
dinţii)
pentru oasele ce ne vor spinteca
burduful pieptului tăioase şi precise precum
cuţitele electrice din abator şi pentru
oamenii izbiţi de camioane şi creierii lor
căzând uimiţi
pe asfalt şi băltind ca nişte melci putrezi
şi-atâtea oraşe de oameni
şi-atâţia kilometri de pivniţă
şi
kilometri de şobolani sabotându-ne
rozându-ne ţevile urcându-se pe pieptul
nostru
când dormim şi apăsând din răsputeri
şi care după aceea vor fi încă
aici
privindu-ne hoiturile cu ochişori veseli
ar trebui să fiu mai violent
chiar dacă nu-i atât de uşor cu toată
nemâncarea şi jegul şi prietenii beţi
care-mi scrâşnesc în urechi şi
vinul
care mai fermentează în mine
cu plapumele care nu ne ajung cu picioarele
îngropate încet în cimentul frigului
acestui început de iarnă
cu femeile pe care le futem îmbrăcate sau
le sfătuim părinteşte înghite
fiindcă e
poate singura masă caldă pe ziua de azi
(spune naciu
te aşezi cu capul pe masă ca să
ţi-l mai odihneşti şi deodată
te
ia cu rău şi cu frig îţi duci
mâna spre piept şi faci gesturi
de liniştire spre cutia toracică spui
cu voce tare "engage"
apoi îţi aşezi din nou capul pe masă
cu siguranţă ai să te trezeşti
brusc
în camera ta. din cauza
greţii n-ai să poţi să zâmbeşti)
iau autobuzul iaşi-botoşani mi se face
groaznic de rău şi totuşi
călătoria e un pretext pentru a nu mai cunoaşte
iarăşi pe nimeni decât poate
câţiva indivizi boşcăiţi
de ratare ar
putea fi
chiar propriii părinţi disperaţi
legănându-se de detalii
de genul ce-i pe la iaşi ţi-a crescut părul
ai slăbit etc.
vorbind prea mult prea tare
rămaşi în urmă în adolescenţa
mea ca
nişte
pensionari îngheţati în staţie
nu
nu mai cunosc pe nimeni e doar
senzaţia de familiaritate cu locurile
care şi asta dispare cu timpul pentru că locurile
sunt oameni
şi dacă nu-i vezi nu-i mai iubeşti doar
atunci când mori
ai să regreţi botoşaniul şi ţi-ai
dori
orice conversaţie stupidă
sau să stai pe toate
băncile pe care vreodată ai stat sau să
te mai plimbi
cu puştoaica şatenă cu şapcă
pe care
la 17 ani n-o puteai suporta
oraşul-tău-de-atunci-perdivară
atunci când mori ai vrea să te laşi
moştenire
cuiva drag fiindcă nu ştii ce vieţuitoare
jilavă se va strecura prin scorburile sfincterelor
va întinde picioarele solzoase se va lungi
peste măruntaiele tale într-o toropeală
călduţă
urechile-mi ţiuie de greaţă precum alarmele
de probă
care pe vremuri trezeau din somn un oraş
de mult soarele a dispărut prăbuşindu-se
ca o
raţă-mpuşcată
poate am să adorm şi n-am să mai fiu cine
ştie
spălat împrospătat stors hidratat îndopat
cu vitamine şi steroizi n-or să mai fie nici
speranţele mele
că unele lucruri s-ar putea cu timpul îmbunătăţi
adică lungí din cauza gravitaţiei nici zâmbetele
bebeluşilor lor pe bancheta din spate vorba lui
radiohead
nici maşinile lor de spălat automate aş
vrea
o eră a revoluţiei un rage against the washing
machine
şi lângă scaunul prea mic am să
mă trezesc cu
autobuzul
hohotind triumfător la turaţie maximă
vocile lor de mult ciucite la pândă zvâcnindu-mi
în
cap
cu mişcări din ce în ce mai agile duhoarea
de benzină boţindu-mi gura ca pe un ambalaj de
biscuiţi
strâns în pumn mintea mea pâlpâind
încetişor ca o
lanternă
veche cu baterie pătrăţoasă numai
bună de
încercat
cu limba frica adunându-mi în ochi chiuvete întregi
de
sânge
curs în dimineaţa asta şi în altele
sângele din pasta de dinţi sângele din
gingiile
fără fund
umplând scrumierele ataşate de spatele scaunului
monumente
ale Ţigării Necunoscute îmbălsămate
cu capace de
cola şi
omuleţi de gumă şi niciodată n-o
să se
oprească de tot
voi privi din ce în ce mai aproape
podeaua tremurătoare izbindu-se în buzele mele
ca nişte airbaguri schiloade umflate în pripă
(spune diana
în seara aia voi nu eraţi şi
s-au terminat lumânările naciu
să stau cu el dar n-aveam chef
i-am spus mă duc în curte să mă
piş
dar el a ieşit să mă supravegheze
bănuia ceva a zis didi să nu fugi
când nu era el atent am sărit gardul
am luat-o la goană spre păcurari)
(de locul cald de picioarele amorţite de
băutura falsificată după metoda
din cognac te vei plictisi în cele din urmă
şi-atunci
vei ieşi în grădină îţi
vei îngropa
faţa
în zăpada proaspătă ca într-o
pâine
tăiată în două)
pleoapele îmi sfârâie opaiţe slinoase
din care uleiul s-a terminat
de mult. cu buzele vinete îngân oglindă-oglinjoară
cu limbă de moarte îmi îmbrăţişez
dinţii unul câte unul
corpul mi se adună din colţuri
şi de data asta mai neclar mai aproximativ (până
când
se va holba lunganul cu pielea aspră cu trăsături
obosite).
lumea s-a terminat hăt în adolescenţă
odată cu mine trăim în tristeţea
mea postcoitală
şi nu ştiţi cum
mă urcam pe blocuri cu zece etaje şi mă
întorceam
cu spatele nu mă aruncam din reflex
rămâneam doar eu şi smoala acoperişului
caldă ca o mână abia scoasă iarna
din buzunar ţi-o lipeşti pe obraz şi se
prinde
spaţiu virtual în care îmi cântam
bluesurile
şi-mi jucau horele
mă împiedicam de elemenţii antenelor
urlam din bojoci sunt în emisie sunt în
emisie
hămesit aşteptam aprinderea beculeţului
roşu
(ei vor vedea cum te prelingi transparent în
vieţile lor
te vor privi deformat ca prin funduri verzui de
borcane).
spune ştefan
toată viaţa mi-au spus ăştia viţél
şi la armată viţél culcat eu nimic
ştii viţél culcat znap una peste cap
nu-i nici un viţél pe-aici mă cheamă
vitel pe la 8
vine maică-mea să vă dea afară
nu
spuneţi nimic aşa-i maică-mea
vă întoarceţi diseară)
atât de liniştiţi mai ales seara
ne aşezăm împreună să
ascultăm cum cade
zăpada de pe acoperiş
cu bufnet greu de găleată scăpată-n
fântână
atât de disperaţi aruncăm pe geam sticle
cu mesaje pe care am încetat să le înţelegem
chiar noi departe în largul grădinii
şi totuşi nimeni nu vine să ne salveze
să ne deszăpezească gardul cu plugul
şi totuşi nimeni deşi zilnic strigăm
hai odată
suntem atât de prieteni încât
precum cei căsătoriţi de mult timp
am ajuns să ne asemănăm ca nişte
femei închise într-o cameră cărora
menstruaţia
le vine la aceleaşi soroace friguroase de o vreme
pereţii ruginesc şi se strâng poate
vom ajunge să ne iubim.
