Daniel Sur

Când am deschis ochii, m-am gândit: "trebuie să fie dimineaţă." Cerul nu părea să obosească ca să lumineze spaţiul înconjurător, iar durerea, care-şi făcu apariţia o fracţiune de secundă mai târziu, era tipică pentru fiecare dimineaţă. Ah, durerea asta de cap, ea este unică, nu poate fi confundată cu nimic altceva. Durere provocată de vise.
Am vrut să mă mişc şi durerea mi s-a intensificat. Au apărut o serie de forme duble, dar şi aşa am înţeles mai departe că dublurile cu pricina nu erau de la lumină, ci urmări ale viselor.
"Si-a revenit", l-am auzit pe Viezure. Calci acum cu ambele picioare portretul Căpitanului, profită cât poţi.
Nu, nu era cu putinţă, glasul acesta nu era o amăgire. Nu eram acasă, fiindcă îmi era foarte frig şi am observat că din gură şi din nas îmi ieşea un lichid vâscos. Unul din ele, cel care-mi ieşea din nas, îmi producea o uşoară senzaţie de sufocare.
Am vrut să mă mişc ca să-mi scot obrazul drept din aceste bale, dar nişte braţe mă ţintuiau de podea.
"Glumesc, nu e poertretul Căpitanului", continuă Viezure. "Este şi mai rău, stai cu şliţul peste faţa lu' nevastă-sa. Bine ai revenit la Secţia 66.
În ciuda durerii şi a senzaţiei de sufocare, într-o fracţiune de secundă, am priceput ce mi se întâmplase. Încercând să îmi stăpânesc emoţiile şi să nu mă dau de gol, am încercat să par cât mai degajat. Căpitanul oricum mă chemase pentru altceva. Nici nu am ieşit bine din biroul lui, că am avut probleme cu respiraţia şi apoi am leşinat. Noroc că nu am leşinat în biroul lui. Putea să fie un dezastru, o catastrofă care să-mi fi hotărât pe neanunţate destinul, ceva care să abată bănuielile asupra mea. Faptul e că am supravieţuit şi că mă aflu la Secţie.
Secţia 66, faimoasa şi temuta Secţie 66, unde am aterizat în 1993, anul când am absolvit şcoala de la Câmpina. Curând după aceea, au izbucnit războaiele. Mai întâi în Croaţia, apoi în Bosnia. Pe atunci, credeam că dezmembrarea fostei Iugoslavii avea să ne creeze mai ales nouă poliţiştilor multe probleme. Imigranţi, infracţiuni cu violenţă, traficanţi de petrol şi falsificatori de valută. Însă m-am înşelat. Un grup de oameni de afaceri ne-au vizitat la secţie ca să ne anunţe târgul la care s-a ajuns la nivel de ţară. Benzină pentru linişte. Nu trebuia decât să închidem ochii la transporturile de combustibil peste graniţă şi ei promit să ţină refugiaţii departe de România. Europenii şi americanii să-şi vadă de treburile lor, că tranziţia ne omoară din pricina costurilor noastre de întreţinere prea ridicate. Oamenii de afaceri erau îngrijoraţi: banii pe care îi vor investi în benzină au venit de la capitalişti risipiţi prin toată ţara, ale căror nume nici nu le ştiau, aşa încât era cu neputinţă să apară în faţa lor, să se justifice, să le ceară să aibă înţelegere în cazul în care, din greşeală, vreun lucrător de poliţie de la Secţia 66 ar descoperi transporturi de benzină ilegale. Dinspre Bucureşti, spre graniţă. S-a rezolvat problema, recurgându-se la practici deloc recomandabile pentru un poliţist şi Secţia 66 a ajuns în plin capitalism sălbatic. Compromisul a ajuns să simbolizeze, pentru tânărul care abia ieşea de pe băncile şcolii de poliţişti şi dintr-un comunism aberant, tot ce era mai lesnicios în capitalism: era suficient să plăteşti ca să obţii tot ceea ce vrei.
Multe persoane, când voiau să scape de vreo pedeapsă, cheltuiau o avere şi obţineau un certificat medico-medical care le permitea să scape de puşcării sau de alte bătai de cap. Alţii, ca să scape sau ca să-şi justifice anumite atitudini ce puteau duce la ani mulţi de închisoare, petreceau o vreme în arest până se inventa un viciu de procedură şi ieşeau eliberaţi de orice urmărire financiară sau judiciară.
Secţia 66 sau locul unde nimeni nu intra fără speranţă. Unde se amestecau adevăraţii nebuni, infractori, cu cei acuzaţi pe nedrept. Rezultatul era o adevărată confuzie. Presa mai publica din când în când istorii despre proaste tratamente şi abuzuri ale poliţiei, de muşamalizări ruşinoase, dar niciodată nu i se îngăduise să intre şi să vadă ce se petrecea cu adevărat acolo. Guvernul cerceta denunţurile presei, nu găsea dovezi, iar Secţia izbutea să rămână în picioare, de fiecare dată mai puternică.
"Bunicul meu a murit tot în urma unui leşin. S-a înecat în propria-i vomă şi a murit", a continuat încurajator Viezure. "Ultimii zece ani i-a petrecut doar în pat. Mânca, fuma, lua calmante, îşi făcea treburile şi dormea numai întins pe spate. Nu aveam voie să-l mişcăm din această poziţie. Un adevărat chin".
Am încercat din nou să mă ridic, dar era imposibil.
"L-am văzut o singură dată revoltat de situaţia în care se află: chiar cu o săptămână înainte de a muri. Atunci a făcut scandal, a spart paharul în care avea apă de băut, ţipete şi, ca tacâmul să fie complet, a dat plapuma la o parte şi a făcut pipi sub ochii noştri consternaţi. Jetul acela gălbui parcă era pompat de o ţâşnitoare. Hahahaha. Făcea pipi ca o ţâşnitoare. Poate vi se pare absurd, dar eu cred că a fost clipa lui de glorie: măcar se lupta cu boala, era vie şi capabilă să facă prostioare."
"Ce plăcere macabră are Viezure!?", mă gândeam, încă incapabil să mă ridic. "Nu sunt bunicul lui şi nu am murit înecat în propria vomă!"
"Încetul cu încetul, a revenit la pasivitatea lui obişnuită", continuă Viezure. "În aceeaşi săptămână, după ce a mărit numărul de calmante şi de ţigări, ne-a surprins pe toţi şi a murit. Eu nu cred că a murit fericit, dar nici nefericit şi că moartea i s-a părut suportabilă."
Nu simţeam nici o compasiune pentru bătrân şi povestea lui. Eram convins că Viezure nu a înţeles nimic din moartea lui. Cum să înţelegi moartea, într-o lume unde oamenilor le e frică de moarte.
Nimeni nu reuşeşte să înţeleagă nimic. Fiecare cunoaşte doar dimensiunea propriei suferinţe sau a lipsei de sens a vieţii lui. Nici nu trebuie să mai explici aserţiunea asta. Am reuşit în cele din urmă să mă ridic şi să mă instalez la biroul meu.
Am încetat să mă mai zbucium, dar fotografia mă ardea în buzunarul de la piept. Apoi am intrat într-o lume ciudată, care nu era vis, unde singurul lucru de care îmi mai amintesc erau ochii întunecoşi, părul blond şi un aer total distant, aerul cuiva care face lucrurile pentru că e obligat să le facă. Iar în spatele ei, Căpitanul se contorsiona de plăcere.

Căpitanul îmi spune: "Dacă trebuie să iei o decizie, e mai bine să o faci şi să te comporţi ca atare. Nu poţi să anticipezi chiar toate consecinţele. Arta turnătorului a fost dezvoltată pentru a ajuta oamenii, pentru a le prezice viitorul. Oferă informaţii bune, cât mai detaliate, pentru a obţine profeţii cât mai exacte. Când "obiectivul" provoacă o problemă, noi vom fi în stare să oferim soluţia. Într-una din rugăciunile învăţate de mine în copilărie, se spune: "Eu sunt mic, tu fă-mă mare". Turnătoria te poate face mare. Dacă arta turnătoriei ar fi atât de infectă pe cât se spune, atunci turnătorii nu ar fi sănătoşi, căsătoriţi şi fericiţi."

M-am apropiat de căpitanul meu: "De un an de zile aştepţi să fii promovat", mi-a spus. " Simt că eşti foarte aproape să-ţi vezi visul cu ochii. Am nevoie de un om de încredere". "Cum te întreţii ? " mă întrebă căpitanul. "Nu am reuşit încă să devin autonom; pe picioarele mele, mă ajută părinţii. Dar ăsta e doar un detaliu, un detaliu ruşinos, e adevărat, dar un detaliu." "Pasul următor pe care trebuie să-l faci e să mă ajuţi să încasez banii în siguranţă. Tu îmi vei colecta plicurile şi, pentru acest serviciu, te vei putea rupe şi tu de părinţi. Vei fi independent", spune căpitanul. I-am urmat sfatul, ascultător. După ce au trecut trei luni de zile, în care nu am încasat decât mărunţis, căpitanul mi-a cerut să-i descriu pe cei care îmi dau plicurile burduşite de bani. "Nu reuşesc să-mi dau seama ce fel de oameni sunt. Sunt orbit de strălucirea dinţilor lor," i-am spus. Comentariul căpitanului a fost: "Un om care caută doar să promoveze, încercând să sară toate etapele, nu va găsi niciodată independenţa.Şi unul care se uită fix în gura celui care-i dă bani nu va reuşi niciodată să-şi dea seama cu ce fel de om are de-a face."

Eram într-o misiune de patrulare şi mă plimbam pe o vreme caniculară, când am întâlnit un cerşetor bătrân. Mi-am împărţit sandvişurile cu el şi am stat împreună vreme destul de îndelungată, vorbind despre viaţă.
Nici nu m-am aşezat bine lângă bătrân, că a şi început să vorbească.
"Ce fac oamenii ăştia?"m-a întrebat el, arătând spre trecători.
"Muncesc", i-am răspuns eu sec. Dar bătrânul insistă. Mi-a spus că e obosit, că-i era sete şi mi-a cerut să-i cumpăr o sticlă de apă plată. După ce a băut apa, moşului i-a crescut cheful de a sta la taclale. M-a întrebat ce citesc, arătând spre colţul de carte care-mi ieşea din brâu. I-am întins bătrânului cartea.
"Hummm", zice bătrânul, sucind cartea pe toate părţile, ca şi cum ar verifica-o dacă era într-o stare acceptabilă. "Este o carte importantă, ai grijă de ea". Am rămas surprins.Şi moşul citea, ba chiar părea familiarizat cu Platon.
"Phaindon e o carte care vorbeşte despre ce altele doar încearcă", continuă cerşetorul. "O carte despre neputinţa omului de a fi mai mult decât este.Şi se termină în aşa fel încât toată lumea să creadă că a rezolvat cel mai mare mister"
"Si care este cel mai mare mister?" l-am întrebat.
"Păi, cel mai mare mister are legătură cu sufletul omului. Ce făcea sufletul pe vremea în care încă noi nu eram născuţi".
"Si ce făcea?"
"Se odihnea", mi-a răspuns surprins. "Ce era să facă? Se pregătea de călătorie. De aceea ne place, cât suntem oameni, să călătorim.
"Are dreptate", mi-am spus. În acest timp bătrânul răsfoia cartea cu cea mai mare atenţie. Am observat că citea unele pasaje şi se amuza.
"De unde eşti?" l-am întrebat
"De nicăieri."
"Nimeni nu poate fi de nicăieri. Trebuie să fii de undeva. Eu sunt poliţist şi umblu mult prin oraş, că asta mi-e meseria. Dar sunt născut într-o comună de lângă Bucureşti. Aici, aproape, în Voluntari."
"Atunci, să spunem că m-am născut într-o gaură neagră".
Nu ştiam atunci ce era o gaură neagră. Nu ştiam nici măcar dacă e sau nu o localitate din România. Dar nu am vrut să întreb, ca să nu mă simt umilit de incultura mea. Am rămas o vreme să-i privim pe mulţii trecători care treceau prin faţa noastră.
"Ce fac oamenii ăştia?" mă întrebă din nou bătrânul.
"Trăiesc". Nu reuşeam să scot din mine un răspuns mai bun.
"Si ce făceai acolo, în gaura neagră? Adică, cu ce te ocupai?", am trecut eu l-a atac.
"Cu ce mă ocupam eu în gaura neagră?!" Pentru prima dată, bătrînul a rîs cu poftă. "Cu nimic, cu asta mă ocupam. Mă odihneam"
"Cerşetorii au o manie de a spune numai lucruri stranii", mă gândeam eu.
"Eu sunt Dumnezeu.Şi Dumnezeu nu se ocupă cu nimic special. Se odihneşte", şi-a continuat bătrânul explicaţia.
"Si dacă eşti ceea ce pretinzi că eşti, cum se face că stai de vorbă cu un poliţist?" l-am întrebat eu, uimit peste măsură de tupeul bătrânului.
"Nu eu stau de vorbă cu tine, ci tu stai de vorbă cu mine. Tu te-ai oprit şi te-ai aşezat lângă mine. Aşa că te ascult şi mă odihnesc".
Nu mai ştiam ce să zic.
"Nu e ceea ce tu ai vrut dintodeauna? Toţi oamenii vor să vorbească cu Dumnezeu. Însă în momentul în care au această ocazie, când totul e posibil, oamenii se tem să creadă că li se întâmplă, de parcă le-ar fi teamă că li s-ar împlini visul arzător. O forţă, ceva încearcă, încet, încet, să le dovedească că este imposibil, de neacceptat, ceea ce li se întîmplă, că este de neimaginat. Aşa ai reacţionat şi tu. Ce dacă eşti poliţist?"
Ceea ce spunea cerşetorul nu avea nici un înţeles pentru mine. Cu un singur lucru eram de acord - nu puteam să cred că el e Dumnezeu. Voiam să aflu mai multe de la bătrân. Căpitanul va rămâne cu gura căscată cînd îi voi povesti despre el.
"Si ce caută Dumnezeu în Bucureşti? Ai venit pentru un scop anume?"
"Sunt mai multe motive. Dar hai să spunem că unul dintre ele este acela de a mă întâlni cu un poliţist. Pentru mine, oricum nu contează, mă interesează la fel de puţin cine eşti sau cu ce te ocupi."
"Chiar nu contează că sunt poliţist?"
"Mă interesează atât fericirea, cât şi nefericirea, invidia şi gelozia oamenilor.Ştii doar că sunt contabilizate. Totul e unul singur. Eu."
Am rămas o vreme în tăcere, privind maşinile şi oamenii.
"De ce te-ai făcut poliţist?"
"Pentru că îmi place să cunosc oamenii, mulţi oameni"
Dar bătrânul îmi arătă o covrigăreasă, care îşi vindea produsele dintr-o ladă jegoasă.
"Si covrigăresei îi place să cunoască oameni, mulţi oameni şi cu toate asta, nu s-a făcut poliţistă. Trebuie să fie altă explicaţie."
Am simţit o împunsătură în inimă. "De ce din tot oraşul ăsta mare, pe mine a căzut năpasta să vorbesc cu bătrânul ăsta nebun?" mă lamentam eu.
Cerşetorul răsfoia în continuu cartea. S-a oprit şi a citit o pagină întreagă.
"De ce te-ai apucat să vorbeşti toate astea cu mine?" l-am întrebat.
"Pentru că şi tu trăieşti."
"Întotdeauna apari în momente de-astea şi te iei de oameni pe care nu-i cunoşti?"
"Întotdeauna."
Bătrânul mi-a povestit cum săptămâna trecută a convins o fetişcană să vândă tot ce era de valoare din casă părinţilor pentru a răscumpăra un păcat.Şi că doar în astfel de momente îşi dă seama cât de greu îi este să accepte că nu e liber. Pentru că nu e niciodată liber din moment ce el, Dumnezeu, trebuie să aibă grijă de toţi oamenii.
L-am dus la secţie, unde puteam să-l ascult în linişte, iar sunetele lui nu aveau nici un ecou.
"Adevărul este strigătul pe care fiecare din noi îl scoate atunci când e lovit cu bulanul", i-am spus cerşetorului. "Exact asta aştept eu de la tine - adevărul mărturisit. Iar adevărul doare, aşa cum inima oamenilor suferă când acţiunile oamenilor nu au nici un ecou."Şi atâta l-am bătut până a recunoscut că nu e Dumnezeu şi şi-a cerut scuze că m-a necăjit. Abia atunci m-am liniştit.

Capitanul ne-a spus: "Când simţim că a venit momentul schimbării, ne vin inconştient în minte toate înfrângerile suferite pînă atunci, toate dosarele nesoluţionate.Şi, cu siguranţă, cu cât creşte numărul poliţiştilor, numărul dosarelor dificile creşte şi el. Dar, în acelaşi timp, experienţa ne dă soluţiile cele mai bune pentru a depăşi aceste înfrângeri şi pentru a găsi calea care ne permite să mergem înainte. Trebuie, de aceea, să restudiem toate fişele deţinuţilor pe care îi avem în arest, să derulăm filmul infracţiunilor pe care le-au săvârşit. Dacă privim doar pelicula simplă, fară nici o idee, vom rămâne în aceeaşi situaţie. Dacă vrem să avem succes, sfârşim prin a încerca să le băgam pe gâtul celor reţinuţi infracţiunile din dosarele nesoluţionate. Voi veţi hotărî ce veţi face, însă vă anunţ că mâine ne vine control."

I-am spus căpitanului meu: "Am petrecut mare parte a zilei gândind cînd nu ar fi trebuit să gândesc, dorindu-mi când nu ar fi trebuit să-mi doresc şi făcând planuri când nu ar fi trebuit făcute. Adică în timpul serviciului." Căpitanul m-a invitat să facem o plimbare prin Pantelimon. De-a lungul drumului, mi-a arătat un tânăr care se injecta şi mi-a cerut să-i spun numele dacă îl ştiu. "Nu-l ştiu", i-am spus. "Oricine ar fi, o doză atât de mare îl poate ucide pe loc." "Dar nu poate ucide pe cel care nu se droghează", spuse căpitanul. "La fel, un poliţist poate să fie răpus atâta timp cât îşi injectează o doză prea mare de speranţă. Secretul este să nu te laşi sedus de prea multe gânduri."

România este traversată de munţii Carpaţi. Într-unul din aceşti munţi, exista un sat care se cheama Arieşeni şi în sat este o colină care duce spre o vale. În fiecare după amaiză, un bătrân urcă şi coboară acea colină. Când am mers la Arieşeni pentru prima dată, nu l-am remarcat. La a doua mea vizită în sat, am observat că bătrânul se apropia de mine pe aceeaşi potecă.Şi de fiecare dată când mă întâlneam cu el, purta aceleaşi veşminte: pălărie roasă şi veche, cisme de gumă în picioare şi ochelari. De fiecare dată când mă gândesc la vacanţele mele în acest sat, mă gândesc la acel bătrân. O singură dată i-am vorbit bătrânului. În glumă l-am întrebat: "Crezi că se mai ascund tâlhari în munţii ăştia frumoşi care ne înconjoară?" "Doar Necuratul se mai ascunde în munţi", spuse bătrânul, "de ruşine că nu mai face faţă concurenţei."

---

Călugărul

Diana Todea

Prolog

Drumul se deschide asemenea unor vise. Cauţi o lumină în tine şi eşti dispus să călătoreşti ca să o vezi. In ochii altora, în ochii tăi. Drumul nu ţine cont de fire, de rasă, sau vârstă. In primul vis pe care îl ai, drumul te va călăuzi.

Capitolul 1.

Călugării din piaţă târguiau animale pentru sacrificiu. Negustorii le dădeau scump, pentru că era în prag de Crăciun ortodox. La un moment dat frigul devenise insuportabil, şi un zgomot îngrozitor se auzi.

*****

In anul 1760, Rusia era o ţară mizeră. Oamenii nu o duceau mai bine decât animalele, iar oraşele deveneau câmp deschis pentru iarnă. Mizeria era insuportabilă, iar răzmeriţele erau foarte dese. Praful de puşcă părea o invenţie nouă, însă cei care conduceau puteau să o folosească.Şi atunci, nimeni nu se dădea înapoi, nimeni nu se mai obosea să cârcnească.
Satele mici, cu suflete multe, erau locuri dezolante şi aspre. Guberniile care aveau să apară mai târziu, se năsteau în aceste sătucuri, sărace şi lipsite de mila Domnului. În cel mai bun caz, omul citea o rugăciune la lumânare, stând în genunchi, lângă icoană. Bisericile erau pline, însă inima suferea din pricina foamei.
In multe din aceste sate, mânăstirile erau singurul loc în care cineva, femeie sau bărbat, putea să crească ferit de sărăcia lumii. Ortodoxia avusese grijă să facă din religie o puternică armă împotriva nefericirii oamenilor. Călugării petreceau timp în sate, învăţând diferite meserii, ascultând la poveştile oamenilor, vorbind cu ei. Se întorceau să povestească, să discute între ei, şi să ţină slujbe. Incet, fiecare om ajungea să îndrăgească acel chip palid, uscat, cu barbă deasă, a căror ochi luminau ca razele de soare. Era singurul chip care le aducea aminte de rugăciuni, de Dumnezeu, atât de aspru în satele ruseşti.

Capitolul 2.

Satul era o adunătură de case şi vechi chilii. Oamenii se ocupau cu piaţa, iar negoţul cu animale şi diferite legume, era singurul venit din aşezare. Printre casele îngrămădite, horn lângă horn, turlele bisericilor, întortocheate şi grase, apăreau svelte în orizont.
In acea după-amiază, seminariştii se întorceau de la cursuri. Fusese o predică despre Naşterea Domnului, zi ce se apropia cu repeziciune. Unii îşi cumpărau mere, merele erau de post. Negustoresele, agitate de cumpărători, se îmbulzeau cu mâinile lor grase şi aspre, să le ofere cele mai frumoase exemplare.

Un călugăr, prins între o căruţă şi doi trecători, se chinuia să îşi croiască drum. Se grăbea să ajungă la duhovnicul său, ce-l aştepta de două ceasuri şi mai bine, în chilia de peste drum. Înroşit de necaz, dar mai mult de situaţia neconvenţională, îşi cerea iertare în gând lui Dumnezeu, rugându-se să iasă mai repede de acolo. Drumul nu părea să se desfunde, iar seminariştii forfoteau în piaţă, încurcând lumea. La un colţ de tarabă, călugărul a vrut să evite o negustoreasă ce venea cu un coş de fructe, şi împins în spate de un seminarist glumeţ, îşi pierdu echilibru şi căzu peste o găleată cu lapte, pusă acolo de lăptăresele din sat. Găleata se răsturnă cu zgomot puternic, laptele se vărsă peste roşii şi ceapă, udând două fete ce se uitau la marfă, ochii tuturor se aţintiră spre locul de unde se auzea zgomotul, iar călugărul căzu în genunchi în faţa unui băcan, ce se pregătea să vândă o oaie. De necaz, călugărul rupse un cuvânt greu, şi îşi înghiţi lacrimile ce-i apăruseră spontan pe faţă. Băcanul, uimit, se roti să vadă cine căzuse, iar, cumpărătorii, tot călugări, se uitară la tânarul lor confrate. Era Ajunul, iar legea ortodoxă interzicea înjurăturile în această perioadă. Piaţa încremeni o secundă, mâinile se opriră din gesturi, laptele vărsat începu să-şi croiască un pârâiaş, iar femeile duseră mâna la gură. Călugărul, întins de jos, se ridică cu greutate, ridică găleata grea de 40 de kilograme, şi se uită la călugări, nedumeriţi de fapt şi cu ochii aţintiţi asupra lui. Ochii călugărului spuneau mai multe decât era vădit, iar faţa deveni ca o cărămidă purpurie. Călugărul se aplecă spre un confrate al său, îi murmură nişte cuvinte, şi plecă. Lumea din piaţă, privind scena, îşi aduse aminte de mişcarea începută, iar vocile porniră din nou dialogul. Toate gesturile erau reluate, iar evenimentul fusese uitat în cinci minute. Călugării se mai rotiră prin piaţă, încheiară negocierea cu negustorii, şi se hotărără la 30 de oi pentru praznic.

Capitolul 3.

Călugărul porni pe străduţele ce şerpuiau afară din piaţă. Îngrozit, şi tremurând, plângea mergând repede, fiind atent să nu se lovească de nimeni. Se uită la mâna ce era julită. Se simţea păcătos, greu ca o piatră de moară, un idol. Firea lui era molcomă, uneori treceau ani până să se mânie cu adevărat. Acum însă inima îi bătea rapid, şi chiar uitase cu totul că era călugăr. Alergă la un moment dat pe o stradă, ocoli două gropi, şi se opri lângă biserica Sfântul Ion. Acolo trebuia să ajungă. Se ascunse lângă un copac, se uită în jur, şi îşi dădu două palme peste faţă. Inima lui mergea ca o locomotivă, şi nu putea să intre aşa într-o biserică.
Hainele erau prăfuite, le şterse cu o mânecă. Trebuia să se odihnească.
****
Ifrim era un băiat de 20 de ani, slab, cu ochii albaştrii, păr ca o coajă de alun. Părinţii fuseseră oameni destoinici, tatăl profesor, mama lucrase pentru bogătaşi. Avea trei fraţi şi o soră, plecaseră din oraş.
Când avea 15 ani, iubi o fată din satul său. Se plimbau de obicei într-un parc, pe lângă casele vechi, uitându-se la păsări, glumind. Deştept, fusese primul în şcoala din sat, frumos, avea ochi ca ai cerului toamna. Dar visele de copil dispărură repede, amintindu-i lui Ifrim că viaţa avea şi lucruri serioase.
La 18 ani, se înscrise la seminar, acolo putea să audă un glas fericit. Lumea era mai serioasă decât în sat, dar oamenii îi priveau altfel pe ceilalţi. Inimile lor încălzeau şi ţigla mănăstirii, iar acest lucru îl aprecia Ifrim.

Capitolul 4.

Ifrim intră pe poarta bisericii. Intră înăuntru, iar lumina dispăru brusc. Un semiîntuneric pătruns de două raze de soare era tot ce vedea. Curând, o icoană îi apăru în faţă. Un covor roşu se plia până în fund, iar luminiţe mici de candele atârnau pe pereţi. Mânia îi trecu.
Se duse la icoane şi pe rând le sărută. Ieşi din biserică, şi apucă pe un drum lăturalnic, unde era duhovnicul. Apăsând pe clanţă, se gândi la ce să spună.
*****
Părintele duhovnic, bătrân cu barbă albă, se uita smerit la o icoană. Părea că se gândeşte la trecut, la un lucru pierdut, însă barba îi murmura ceva. Două lumini pătrundeau în încăpere, şi nu se ridică când Ifrim intră în cameră. Se închină şi cu o faţă aspră se uită la Ifrim.

- Băiete, închină-te şi roagă-L să te ierte!

Ifrim stătea umil.

- Ce ai de zis? Duhovnicul se uită atent la el.
- Am venit cât am putut de repede. De aceea vreau să mă spovedesc.
- Aşa deci. Păi atunci stai jos.

Duhovnicul deschise un ceaslov, şi începu molifta.
****
Biserica Sfântul Ion fusese ridicată în secolul VI. Era mult de atunci. Totul se învechise, iar zidurile erau roase. Rezista totuşi la frigul năprasnic care era pe atunci, şi de două secole devenise adăpostul călugărilor. Fusese o biserică faimoasă cândva, ridicată pe vremuri când poporul rus începea să se impună. Se zicea că Sfântul Ion se oprise acolo să bea apă, iar o femeie fusese vindecată de el. Biserica era cunoscută pentru ritualurile sale deosebite şi viaţa dură a călugărilor.
Duhovnicul Atanasie era călugăr de 70 de ani, uscat şi lung ca o iederă, luminat ca o candelă. Era duhovnic de 50 de ani şi drumul său nu fusese uşor. În atâţia ani, îi murise nevasta, copiii, fraţii, şi unii dintre învăţăcei. Era simplu, dar cunoştea sufletul pe de rost, şi orice mişcare din biserică îi era cunoscută. Ifrim era pentru el o comoară, însă nu putea să-l ocrotească la nesfârşit. Băiatul trebuia să aleagă, să-şi urmeze drumul lui.

Capitolul 5.

-cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul....
-făcătorul cerului şi al pămânului.

Amin.

Duhovnicul Atanasie îi aşeză crucea pe cap, îi făcu cu ea încă o cruce, şi îl chemă lângă el.
- Citeşte din carte rugăciunea. Ce te învaţă?
- Să spun toate câte le am pe suflet ca să mi se ierte. Iar Domnul nostru Iisus Hristos ascultă spovedania mea.
- Foarte bine. Ce ai pe suflet?
- Am înjurat în post, faţă de toată lumea în piaţă. M-au auzit femeile, copii şi fraţii de la biserica Sfântul Petru. Am simţit o mare înfierbântare din cauza unui incident, în loc să fiu tare, am răfubnit ca un copil.

- Foarte rău.Şi altceva?
- Mai poate fi altceva? Am luat numele Domnului în deşert în Ajunul Naşterii Sale.Şi am fost mânios pe lume, dar mai ales pe mine. M-am tulburat în vârtejul întâmplării, şi dus de grabă am greşit.
- Să ierte Dumnezeu. Altceva?
- Altceva, îmi pare rău.
- Să ierte Dumnezeu. Atât?
- Da.
- Ifrim, e bine să vedem ce ne dă Dumnezeu, să nu judecăm numai cu ochii noştri. Poate a fost bine că ai lăsat un duh rău afară, poate e şi greşit ce ai făcut. Dar drumul tău contează şi ceea ce crezi. Dumnezeu te iartă de multe, îţi dă multe şi îţi şi ia înapoi ce-ţi dă. Dacă te-ai gândit că e rău, şi ştii lucrul ăsta, nu e păcat, e lucru bun. Dacă nu te înfierbântai, nu ştiai că ai greşit, şi toate merg aşa cum merg. Nu e nevoie să le îndrepţi tu, Dumnezeu are grijă de asta. Ce e mai important, ai grijă de sufletul tău, şi nu suferi mai mult decât îţi este dat. Fii drept pentru aşa te iubeşte Domnul. Mintea nu ne-o îndreaptă, ci numai sufletul. Sărută crucea.

Ifrim stătea în genunchi. Sărută crucea, şi se închină.

Ieşi din biserică uşor ca un fulg. Mergea liber fără să ştie de ce anume. Ochii îi erau calzi, şi inima era veselă. Se uită la cer, se uită în jur şi nu mai simţea mânie. Roşeaţa din obraji dispăru, şi lucrurile păreau mai frumoase decât fuseseră vreodată. "Mintea nu ne-o îndreaptă, ci numai sufletul". Era singur, mergând pe drumul lui, şi ochii îi luceau ca două candele.

---

Boanah

Patrick Călinescu

Pentru Mozer (1954-2005)

Prolegomene la Boanah

Urăsc pixul pentru că e un obiect inferior cuvântului pe care-l desemnează.
Urăsc pixul pentru că e pix.
Urăsc pixul pentru că rimează cu tixul pe care nu-l folosesc niciodată la vase şi cu fixul pe care nu-l iau niciodată la pescuit şi cu mixul pe care nu-l rostesc niciodată.
Urăsc pixul pentru că nu-l spăl cu tixul pe care nu-l folosesc la fixul pe care nu-l pronunţ ca mixul.
Urăsc pixul pentru că e plastifiat şi artificial şi inexistent.
Urăsc pixul pentru că i se termină pasta numai atunci când vreau să trec pe hârtie ura pe care i-o port.

Tautologii prologice

Un pix e totuna cu un pix.
Pixul nu e de vină că e pix.

Iar Boanah nu a fost de vină, atunci când s-a născut, că a venit pe lume nici foarte plastifiat, nici foarte superficial, nici foarte inexistent.
Asistenta medicală avea un pix dintre cele pe care le urăsc. Îl ţinea în buzunarul alb ca un pix descărcat de pastă al uniformei de spital. După ce ridica mâna la piept, în dreptul marsupiului medical birocratic, digitaliza (de la degete) pixul reflectat în lacul de unghii roşu-nchis şi-l punea cu botul pe hârtia formularului pe care se adunau datele pentru viitoarele certificate de naştere. Totul era atât de complicat, încât nimic nu-i rezista. Pe măsură ce rubricile piesei de hârtie se umpleau cu date, pixul devenea tot mai gol de el, iar Boanah tot mai plin de el. Tot mai proeminentul prunc se descărca de tot mai invizibilul fetus direct pe maculatura medicală însetată de amănuntele sale fundamentale. Femeia medicală completase abia jumătate din ce avea de completat, când pixul rămase fără pastă. Nu mai avea "de scris", materialul inscriptibil se dusese tot pe nu mai mult de jumătate de fetus pruncabil. Pruncabilitatea fetusului atârna de pixul momentan scos din scris. Managera pixelată (de la pasta de pix care reflecta verso lacul de unghii roşu-nchis) rugase o alta să-i dea fie un pix plin "de scris", fie o pastă nouă din vestiarul papetariabil. Cu mâinile jenate de excrementele pixelate, o rugă, dându-i cheia, să o scoată din starea de scoatere din scris pentru că şi altele aveau de pruncat fetuşii proprii.Şi, în plus, i se usca prea tare pasta şi nu dorea să rămână pixelată vreo săptămână şi mai bine. Colega ei medicală venise cu pixul nou la timp. Mulţumesc pentru pix, o congratulă, dar acum trebuie să pruncizez acest fetus până la ultima sa consecinţă. Cu plăcere, un feed back replicant (de la replică) reordonă aerul din salon, dar trebuie să mă ocup de ale mele. Bine, ne vedem atunci deseară la party sau la praxiolog, ajustă pentru ultima oară aerul salon din jurul pixului pus deja cu botul pe următoarea rubrică.
Boanah mai avea până la haşdoioizarea creştină o jumătate de fişă de completat şi mult mai multe după ea asistenta.
Pixul nou cam zgâria hârtia formulată (de la formular). Asistenta se mânia in crescendo. Fetusul risca să nu se mai pruncizeze. Ar fi fost nenorocire mare dacă nu s-ar fi putut prunciza până la capăt. Dar pixul aluneca bine pe documentul oficial. Iar asistenta dunga haotic ansamblul de rubrici tipărite pe care avea să le umple de amănunte nanografice la ieşirea pe verso prin faţă. Iar fetusul se prunciza în ritmul descris. Ar fi bucurie mare dacă s-ar prunciza până la capăt. Pixul, asistenta şi Boanah. Pixul era numai un pix. Asistenta nu era numai o asistentă. Boanah era numai Boanah. Dar pixul putea să rămână numai un pix. Iar asistenta nu putea să rămână numai o asistentă. Iar Boanah putea să rămână numai Boanah. Chiar în acest moment, intervine cu mai multe detalii. Asistenta este femeia care o joacă pe asistentă în fiecare zi de la primul minut al programului până la ultimul minut al programului. Precedată şi succedată de asistenta pe care o joacă, femeia rămâne femeie atât înaintea asistentei, cât şi după asistentă. Boanah vedea tot ce se întâmpla în salon, dar nu înţelegea nimic. Boanah nu era nici asistent ca pixul, nici pixelat ca asistenta. Boanah nu era nici precedat, nici succedat de Boanah pentru că înaintea lui Boanah şi după Boanah nu era decât Boanah, înainte de Boanah şi după Boanah.
Placenta cărnii se transforma în magenta pielii.
Fătul se transforma în prunc.
Instrumenta se reducea la instrumentum.
Data se transforma în datum.
Fetusizare desăvârşită.
Pruncizare împlinită.
Instrumentum fetusizat, placenta Boanah.
Datum pruncizat, magenta Boanah.
Pruncizarea şi fetusizarea până la capăt.
Asistenta era caligrafică în scris. Femeie şi înainte, şi după asistentă. Asistentă cu Boanah.
Pixul era ca Boanah.Şi asistenta de aceea completa cu atâta luare aminte rubricile sale pentru că, scriindu-le atât de conştiincios, Boanah avea senzaţia că devine ca pixul umplut de pastă.
Salon imens cu patru ferestre. Fiecare dădea în acelaşi loc. Pe oricare te uitai apăreau aceleaşi lucruri ca şi cum ar fi fost feliile unei singure ferestre.
Prima fereastră era făcută din tâmplărie de lemn. Era fereastra anilor dejişti.
A doua fereastră era făcută din tâmplărie de fier. Era fereastra anilor ceauşişti.
A treia fereastră era făcută din tâmplărie de aluminiu. Era fereastra anilor iliescieni.
A patra fereastră era făcută din tâmplărie de plastic. Era fereastra anilor constantinescieni.
Primele două ferestre dădeau spre anii pre decembrişti.
Ultimele două ferestre dădeau spre anii post decembrişti.
Dar ultimele două ferestre nu erau la fel de uniforme ca primele două ferestre. Feliile din fereastra originară erau ordonate strat peste strat în cazul primelor două ferestre, iar în cazul ultimelor două ferestre feliile din fereastra originară se suprapuneau unele peste altele în straturi precedate şi succedate.
Dar toate cele patru ferestre decupau din lume aceeaşi imagine spre care dădeau prin aceeaşi fereastră unică decupată de antreprenor în patru felii distincte.
Asistenta scria în dreptul ferestrei din tâmplărie de fier. În dreptul ferestrei din tâmplărie de lemn se ţineau măturile, făraşele, cârpele de spălat pe jos şi găleţile aferente. În dreptul ferestrei din tâmplărie de aluminiu era biroul computerizat al managerului ahtiat (de la ahturi). În dreptul ferestrei din tâmplărie de plastic se aflau incubatoarele placentale şi magentale. Boanah nu le cunoscuse niciodată interioarele. Se izolase complet în placenta cărnii şi aşteptase magenta pielii. La sfârşit toate amănuntele fundamentale indicau, scria în ultima rubrică asistenta, desăvârşirea fetusizării şi împlinirea pruncizării. Semnă de primire, asistentă de serviciu, astăzi, şi ţăcăni pixul cu amplitudine, Boanah, astăzi.