EgoPHobia #8

PROMO >> cărţile egofobilor

EgoPHobia

editor: Sorin-Mihai Grad | redactor-şef: Ştefan Bolea || EgoPHobia #8 | octombrie '05
e-revistă culturală fondată în iunie 2004 ..................................... apare în lunile pare din an

Ştefan Bolea	Kalifornia
Oana Cătălina Ninu	Povestiri indecente?!?
iQ666	The Dreamers vs. Larry Flynt
Oana Pulpă	The Sunshine Play - fragmente de viaţă
Sorin-Mihai Grad	"... odată cu părul adulţii îşi pierd şi simţul umorului...", Marius Dobrin - "Poveşti din... icq"
Irina Roxana Georgescu	O planşă de text într-un film mut

Kalifornia

Ştefan Bolea

#1. Motivaţie

Filozofia filmului este un domeniu relativ netratat în România, un topic ce aparţine mai mult criticilor de film. Singura problemă este că ei nu au limbajul necesar pentru a trata mentalitatea sau conceptul (şi uneori nici sub-textul şi hiper-textul) ce transpar în filme. În Occident filosofia filmului este o subdiviziune a filozofiei culturii, dacă nu clasicizată cel puţin cu identitate proprie. Inspirându-ne din diferitele lecţiuni ale criticilor de film şi ale filozofilor filmului care sunt accesibile pe internet, am decupat o operă de artă, care are ca miză deconstrucţia şi înscenarea figurii criminalului. Ca argument pentru alegerea morţii în locul tematizării vieţii, putem alege, din cele câteva posibile, expresia negativului folosită ca afirmare în filozofie (Angst, Sorge pentru Sein, e.g.). Este un loc comun faptul că cel care nu vorbeşte despre moarte, nu are dreptul să vorbească despre viaţă (T. Szasz).

Şi pentru a evita distincţia dintre filmul consumerist şi cel de artă, am ales un film comercial care profită de:

a) tehnicile de regie "revoluţionare" din anii '90;
b) post-modernismul, care merge de la Truffaut la Tarantino, în substanţă, dar este mai evident în tehnica de regie în anii '90
c) dinamitarea distincţiei dintre normă şi individ - mitul criminalului clasic ("superb") este şters cu buretele
d) dinamizarea unui brand, care seamănă cu mobilizarea imaginii lui Bogart din anii '30

Acestea şi restul care ţin mai degrabă de inserţii şi de detalii, le vom discuta în cazul filmului Kalifornia, pentru a evalua mai bine societatea contemporană, aşa cum transpare ea în arta infectată cu neorealism, absurd, pesimism (pe scurt determinative ale vieţii).

#2. Brand-ul sexist al lui Brad Pitt

Directorii de marketing ai lui Brad Pitt şi-au dat seama că nu trebuie să insiste prea mult pe hiperbolicul negativ, care irumpe aici din imaginea actorului american. Au încurajat trăsăturile care merită păstrate (corporalitatea, aerul sumbru de damnat, postura de "descurcăreţ") şi au diluat şi dinamitat negativul, dându-i o ambiguă conotaţie pozitivă. Această ultimă conotaţie se bazează pe principiul clasic de potenţare a negativului printr-o dimensiune afirmativă. Complexitatea este astfel sugerată şi rolurile care l-au consacrat pe Pitt ("vampirul cu suflet omenesc" din producţia lui Jordan sau anarhistul schizoid care schimbă lumea cu principii simple sau "the good bad cop" - din cele două filme ale lui lui Fincher). Insist asupra strategiei de marketing pentru că în "Kalifornia" ne situăm la antipodul acestei imagini dar şi în preliminariile ei.

Cum creezi o imagine? Cum o transformi? La fel cum un filozof creează o micrologie sau la fel cum un scriitor bun este obligat să scrie romane comerciale (de exemplu recenta decădere a lui Cărtărescu). Este un procedeu hollywoodian sau disneyan (ca să-l parafrez pe Baudrillard), care are ca borne acest prim film al lui Pitt şi ultimul (Ocean's Twelve), când deja mitologia este creată. Decuparea măştii, ajustarea ei în funcţie de cerinţele publicului este trademark-ul consumerist, pe care strategia de imagine l-a preluat de la scriitorii alterităţii. Mulţi critici literari şi câţiva filozofi au văzut în principiile rimbaldiene (Je est un autre) o tematizare a modernităţii: subiectul nu mai este unilateral, falocentrist-raţional, ci dimpotrivă diferenţial şi pluralist.

Minarea subiectului cartezian, care trebuia să se simtă bine excluzând nebunia în exterioritatea sa, este aruncată la coşul de gunoi de acest principiu pluralist al subiectului, care acceptă ca premisă a dezvoltării sale alterizarea, alienitatea şi autenticitatea diferenţială. Şi dacă o găsim în filozofie, o găsim şi în marketing, în tv shows şi în filme post-moderne în miză sau discurs. Astfel, brand-ul Brad Pitt corespunde unui principiu nietzschean: alles was tief ist, liebt die Maske.

#3. Kalifornia - Amerika

Deşi regia este neorealistă, titlul o situează deja în suprareal. Producţia sci-fi "Amerika", în care "the land of the free of the brave" sucomba sub dominaţia rusă, după câştigarea războiului rece de estici, propunea un anume tip de parodie, de fabulă moralizatoare care nu lipseşte nici în producţia lui Sena.

Penultima scenă a filmului are loc în deşertul Nevada, la graniţa cu California, într-un depozit nuclear. Early intră cu Carrie într-o casă abandonată, cu marionete ca singurii proprietari. Grayce îi ameninţă cu pistolul, parodiind încă o dată distincţia dintre realitate şi vis, pe care se spune că o transgresează criminalii. "Când visezi, ai impresia că totul este posibil.

Te trezeşti (imersezi în realitate) şi aceeaşi impresie te domină (subtext: deşi ca om normal şi moral, îţi dai seama că nu este aşa). In cuvintele naratorului / scriitorului (Brian), pentru că Grayce nu ar folosi acest aparat conceptual, criminalii trăiesc tocmai în acest no man's land dintre realitate şi vis. Cu alte cuvinte, ei aprehendează realitatea cu armele visului; înarmaţi, se angajează în real. De aceea totul este posibil şi totul este permis în cazul lor - ei citesc acelaşi text, dar cu un instrument de lucru pulsional.

#4. Death is on the TV

Fimul sugerează suprarealitatea, dar niciodată nu o postulează concret, decât în subtext. "K"-ul din Kalifornia, evacuarea distincţiei dintre spaţiu public şi privat (nu mai există nici unul, nici celălalt), absurdul din scenele violente, cât şi pseudonimul lui Early Grayce (la fel de resonant ca Joe Doe-ul din "Se7en" de Fincher). O idee preluată de Fincher în "Fight Club" pare a fi următoarea: doar în moarte subiectul primeşte un nume (scena în care o victimă a lui Grayce este anunţată la televizor). Limita, trasată de penultima scenă, este anunţată de trei scene-cheie: în prima personajul negativ îl violentează pe un "metalist" într-un bar de motociclişti, în a doua Carrie îl fotografiază (cu spaimă şi fascinaţie) pe Grayce făcând sex, iar în ultima (care provoacă ruptura) Grayce se priveşte (şi este privit) la televizor, atunci când este dat în urmărire generală. Lăsând la o parte impresia post-modernă pe care o dă ultima scenă (asemenea lucrătorului de la World Trade Center care şi-a luat o zi liberă pe bună dreptate şi acum deschide cu încredere televizorul), să notăm că "limita" este legată de public şi de publicitate (în toate aceste trei scene). Cu alte cuvinte, Grayce a făcut multe crime, dar până când nu este văzut în act, este un rulotist obişnuit sau un proletar împuţit (benign sau "harmless" dacă cităm). Justificările raţiunii (bazate pe o fenomenologie oculară, de la observaţie la supraveghere) sunt toate criticabile; pentru că doar intuiţia sau instinctele dau o teză care ar putea să se sustragă simţului comun. Carrie (un fel de Cassandra) are un "bad feeling" ca în Hitchcock, odată ce vede cuplul Grayce/Adele. Nu o poate argumenta conform normelor raţionale (societal impuse), de aceea nu o crede nimeni. Pentru că oamenii perferă să vorbească şi să creadă într-o imagine (de unde, ca într-un cerc succesul brand-ului şi al marketing-ului în general).

Un alt clişeu, suscitat de acet film: nimeni nu te ascultă cu adevărat, decât atunci când porţi o armă în mână (ca şi în "Falling Down" cu Douglas, celebra scenă a Mac Donalds-ului). In limitarea lui şi a psihanalizabilului comportament, Grayce are nişte principii morale primare ("nu am nimic cu Dumnezeu, mă enervează creaturile sale"), este sexist-limitat ("femeile nu trebuie să injure, să bea sau să fumeze") şi are un argument genial, care fracturează ireversibil linia dintre theoria şi praxis:

-Ai omorât vreodată pe cineva?
-Nu.
-Ai văzut un om omorât de cineva?
-Nu.
-Atunci cum poţi să scrii o carte despre criminali?

Dialectic, un om al practicii (sau o mână) îi demonstrează unui om contemplativ (sau unui creier), că nu există legătură între filozofia vieţii şi viaţă.
Bibliografie
www.movies.yahoowww.moviereviews.com
www.noir_movies.portal.org
www.miramax.com
http://www.imdb.com/title/tt0107302/www.oscar.com - brad pitt

Povestiri indecente?!?

Oana Cătălina Ninu

[Mădălin Roşioru - "Liber superbus", Cartea Românească, Bucureşti, 2003]

Povestiri indecente din Războiul Civil (1994-2002) se subintitulează cartea lui Mădălin Roşioru, Liber superbus. Indecente, licenţioase în sensul că "încalcă regulile bunei-cuviinţe şi ale moralei" (definiţia pe care o regăsim în DEX), povestirile lui Mădălin Roşioru subminează morala comună şi, în acelaşi timp, încalcă regulile obişnuite ale scrisului. De unde şi superba/suprema libertate (a trăirii şi a expresiei). Pe de altă parte, intervalul temporal al "Războiului Civil" plasează întâmplările în realitatea imediată, foarte actuală, şi ne face contemporani revoltei (pentru că, în definitiv, numai revolta, demistificarea, declişeizarea mai pot avea un efect asupra cititorului de azi, sfâşiat între o existenţă precară şi atacul mijloacelor media).
Mădălin Roşioru, licenţiat în Litere şi în Comunicare şi Relaţii Publice, redactor la Revista TOMIS din Constanţa, apare editorial în prestigioasa colecţie "noua generaţie" a editurii Cartea Românească, alături de Veronica A. Cara (Eny) sau Constantin Popescu (Mesteci şi respiri uşor). Povestirile lui se situează, de cele mai multe ori, la limita dintre narativ şi eseistic, conformându-se şi, în acelaşi timp, depăşind filonul textualist, după înseşi mărturisirile unui personaj feminin: "De ce nu rupi odată pisica aia nenorocită? De fiţe şi fonfleuri textualiste zău că-s arhisătulă..." Cu o maximă voluptate, naratorul practică amânarea evenimentelor (în mod special amânarea finalului), impactul lor devenind astfel cu mult mai puternic.
O bună parte din prozele scurte ale lui Mădălin Roşioru sunt povestiri despre cum se scrie un text de ficţiune, ca de exemplu English, Patient - an ideea - (pe marginea dorinţei (inexplicabile!?) a persoanelor reale din viaţa unui scriitor de a deveni personaje în cărţile acestuia) sau Elevator - claustrofobia, sau Cum să ratezi o povestire, povestind-o - o savuroasă relatare despre cum poţi seduce o femeie, atunci când o asimilezi unui personaj dintr-o proiectată nuvelă (sic!).
Pornind de la această latură demonstrativ-explicativă a tehnicilor scripturale, e important de remarcat faptul că există o dublă tendinţă în povestirile lui Mădălin Roşioru. Pe de o parte, accentul cade pe stil, pe procedeele expresive, pe deconspirarea sau revitalizarea lor (de unde apropierea de textualism), pe de altă parte esenţiale devin întâmplările, înlănţuirea evenimentelor, născocirea faptelor pe cât de reale, pe atât de şocante (ca în Lia Butelia, Experimentul, Simpatiile cernelii). Această ultimă direcţie este foarte actuală, îmbrăţişată, în general, de tinerii prozatori ai momentului (începând cu cei promovaţi în colecţia Ego. Proză a editurii Polirom). De exemplu, în Lia Butelia - an earthquake called love - avem de-a face cu incredibila poveste a buteliei cu gaz infinit, din casa cucoanei "fâţâindu-şi încoace şi încolo şuncile fâlfâitoare, văluroase şi monumentale ca spaţiul mioritic şi ca romanul balzacian". Suntem avertizaţi, încă de la început, că "festivitatea de deschidere a povestirii de faţă are loc din păcate şi din lipsa unei organizări mai riguroase exact în (ptiu!) mirosurile grele de cărnuri porcine ce tocmai impregnaseră cu destoinicie pereţii unei bucătării igrasioase de mahala, din ce în ce mai puţin suportabile de naratorul perplex şi extradiegetic, ca şi de bunul şi încercatul său tovarăş, cititorul". Din mijlocul acestei mizerii, butelia miraculoasă va alimenta întregul cartier, întregul oraş, apoi întreaga ţară, pentru ca, ulterior, să se pună problema exporturilor de gaz. Lia Butelia devine mascota Cupei Mondiale de fotbal, fiind cusută "cu fir de aur pe tricourile tricolorilor". Hitul lumii nu poate fi altul decât The Gas of Life. Povestea dobândeşte proporţii monstruoase, cuprinzând din ce în ce mai multe teritorii ale realului, până în momentul în care explozia este de-a dreptul iminentă...
Cu toate acestea, ingeniozitatea exprimării primează în volumul lui Mădălin Roşioru. Şi avem Bombonica TM - tsunami acum sau ja / vraja mării finistere: piesă de piesă în cinci acte (sexuale: give me five!) - o scurtă şi explozivă povestire bazată pe analogiile dintre actul erotic şi procesul emisiei de lumină sau impulsul electromagnetic nuclear, care "este generat de interacţiunea câmpurilor electromagnetice care induc intensităţi şi tensiuni electrice în conductoare şi sistemele de transmisiuni. Prăbuşită pe pat, ea simţi un impuls vârtos şi irezistibil drept în nucleul feminităţii ei, deoarece câmpurile lor electromagnetice şi bioenergetice se interacţionau deja sacadat, tensionat şi intens, transmiţându-şi sistematic şi fireşte reciproc germeni şi plăceri".
"Cititorul năzuros şi cult" nu poate fi decât impresionat de aceste scurte proze, adevărate "pietre preţioase roşcat violacee, muchii dure, ascuţite, revelând o origine comună, un bloc-univers care a explodat şi către care trimit, totul profilat pe o bucată de catifea neagră" (aşa cum remarcă Irina Mavrodin în recomandarea de pe coperta a patra). Pentru că, după cum mărturiseşte şi scriitorul, suntem confruntaţi cu o carte de "aberaţii/derapaje stilistice controlate", iar lectura nu este, în nici un caz, una facilă. Sau poate fi aşa, cu riscul de a pierde însăşi substanţa textelor. Preferabilă este distanţarea de text, deoarece, la fiecare pas, cititorul trebuie să recunoască, pe de o parte, clişeele sociale şi/sau scripturale, iar pe de altă parte, felul în care acestea sunt, rând pe rând şi sistematic, demontate. În aceste condiţii, delectarea nu poate fi decât maximă...

The Dreamers vs. Larry Flynt

iQ666

Poate că Hugh Hefner ar fi cel mai potrivit să conceapă un film purtând titlul acestui articol. Sau mai bine să nu-l implicăm aici spre a nu-i crea neplăceri tovarăşului Flynt, doar ştim din film că acesta deşi mai vrea nu mai are cum, pe când celălalt îşi afişează gemenele blonde? L-am numit tovarăş pentru că în dorinţa lui de-a oferi tuturor ceva ce nu găseau pe-altundeva putem sesiza nuanţe comuniste, iar dacă tot l-am alăturat visătorilor stângişti, chiar şi printr-un fals versus această etichetare începe să capteze aburi de concretitudine. Ar trebui poate să-l întrebăm pe Bolea ce părere are despre ipoteza noastră [plural de majestate a la Cristoiu], dar de ce să-i tulburăm viziunile post-satanice cu asemenea probleme existenţialofile? Iar după inexistentul său răspuns ne amintim brusc de steagul sovietic adus de personaj la tribunal.

Nu ne întrebăm ce-ar fi făcut cei trei visători dacă tatăl gemenilor era tovarăşul Flynt, nici cum ar arăta un pictorial cu cei trei în revista lui. Suntem generoşi şi-ţi lăsăm ţie aceste fantezii. Noi preferăm să călărim alte subiecte, fără a ne dezvălui totuşi personajele preferate din cele două filme. Am putea începe prin a-i bănui pe cei trei tineri de inocenţă sau alte păcate inutile, dar brusc ne-amintim cu vinovată plăcere de scena din bucătărie şi nu ne mai pasă de neatenta pornire, iar dacă-l proclamăm din start pe L.F. pervers ne va ajuta gelozia Isabellei să revenim pe drumul cel bun. Probabil că fanii Titanicului şi ai telenovelelor au rămas şocaţi şi scârbiţi după improbabila vizionare a poveştii lui Flynt şi cam tot pe acolo după ce le-a apărut în faţă genericul de final de la The Dreamers. Prima dilemă: care dintre aceste două filme ar trebui stârpit primul? Cel care ne descrie cum a luptat cu viaţa, concetăţeni şi prejudecăţile lor un om care-şi dorea ceva şi-a izbândit sau cel cu răzvrătirile unor tineri care vor să scape de închistările la care simt că-i împinge sistemul şi se revoltă? Cel cu bogate amănunte interzise minorilor legate de afacerea eroului sau cel cu fratele, sora şi oaspetele săvârşind împreună acte reprobabile nu doar conform coranului? Aşteptăm răspunsuri, noi am aruncat doar piatra, neavând nimic în comun cu cel cu pretenţii cam nefireşti din punct de vedere ro-uman asupra acestei acţiuni.

Revenim la scena din bucătărie, nu pentru a ne arunca în posibile dileme de genul e Althea mai sălbatică şi nebună decât Isabelle? sau mai liberă? sau mai adevărată? [mai experimentată ştim că e]... sunt sânii Evei Green mai apetisanţi decât ai lui Courtney Love?, ci pentru că sesizăm o posibilă încărcătură simbolistică a acţiunii lui Theo. Matthew şi Isabelle sunt pe podea preocupaţi să-i distrugă ei veţi afla ce vizionând filmul, iar Theo îşi prăjeşte ouă. Ouă, nu cartofi, nici cârnaţi! Simţiţi? Theo este învingătorul şi în turul următor îl va înfrunta poate pe Bruce Dickinson [în traducere liberă dacă vreţi], că doar şi el are, zic urechile noastre, desfătate de tovarăşul Flynt cu remarci de genul "Opinions are like assholes, everyone's got one". Amin!

Trecem dincolo şi ne minunăm de minunăţiile-ntre care editorul îşi duce zilele. E mai obscen ce vedem acolo decât războiul? Nu noi am întrebat primii asta, sărim peste răspuns şi ajungem la iubire. Despre ce altceva sunt ambele filme dacă nu despre dragoste? Larry o iubeşte pe Althea şi ea pe el, Theo pe Isabelle care-l pe Matthew care-i pe amândoi. Dragostea izbucneşte prin toţi porii personajelor, majoritatea la vedere pe ici-colo prin filme, cum să nu lăcrimăm satisfăcuţi la sfârşit? Nici spectatoarele n-au de ce să se plângă, au ocazia să vadă organe rar arătate pe ecranele cinematografelor şi nu e vorba de vene înţepate sau autopsii.

Unora le-ar fi necesare nişte concluzii. Noi ne vom mărgini la a vă şopti: viva la revolucion!

The Sunshine Play - fragmente de viaţă

Oana Pulpă

Spectacolul Anei Mărgineanu, The Sunshine Play, jucat de curând la Teatrul Luni de la Green Hours, completează cu succes programul teatrului de consum, (program iniţiat la începutul anului 2003 de către Mihaela Michailov, Florin Piersic Jr. şi Voicu Rădescu) al cărui principal scop este acela de a oferi publicului "o diversitate a spectrului de manifestări teatrale" . Surpriza oferită de acest spectacol a fost aceea de a-i auzi pe actori interpretând în limba engleză. Fluctuaţia tonalităţii şi a accentului cu care îşi pronunţă replicile, comicul pe care este construit întregul dialog, transformă, parcă, spectacolul într-o întâlnire amuzantă dintre trei tineri.
Textul scris de Ştefan Peca special pentru actorii Isabela Neamţu, Cosmin Seleşi, Daniel Popa, scanează câteva aspecte autobiografice ale celor trei, care vin în faţa spectatorului să şi le recunoască (suprapunerea celor două ipostaze -actor şi personaj- marcând, astfel, intenţia autorului de a reconcilia teatrul şi realitatea). Personajul feminin cu voce cristalină, despre care aflăm că anunţă sosirea călătorilor în staţiile de metrou, trădează un detaliu real din viaţa actriţei (vocea ei înregistrată în urmă cu patru ani într-un studio chiar este folosită în staţiile de metrou pentru a anunţa "Atenţie, se-nchid uşile!"); personajul Dan, care povesteşte despre o anume Camila, chiar a avut o prietenă cu numele acesta, iar experienţa de care s-a bucurat în Columbia (unde a jucat împreună cu actori de la Bulandra), este la fel de reală. Spectacolul, asemenea unui haiku, este nedevelopabil: totul este dat iar spectatorul trebuie doar să privească, nu să decodifice.
Preferinţa regizoarei pentru textele bazate pe fragmentarism, cu două sau trei personaje care aparent nu au nimic în comun dar care se dovedesc a fi aproape contrapunctice (vezi: Deşeuri, Cronici din toate zilele, cronici din toate nopţile) îşi găseşte şi de data aceasta concretizarea într-un spaţiu propice pentru astfel de piese: un café-theatre, ceea ce facilitează relaţia public-actor.
Scenografia minimalistă (realizată de Ina Isbăsescu) le condiţionează actorilor mişcarea scenică: gesturile sunt puţine dar foarte expresive, fără a fi teatrale. O dimensiune a cărei extensie este acoperişul (percepută cu destulă familiaritate de către spectator) defineşte scena pe care se desfăşoară spectacolul; un acoperiş simplu, de culoare roşie, lipsit de stilizare, dar completat de câteva accente care descriu atmosfera, surprind şi fac poftă: o sticlă de şampanie şi două pahare, un trandafir (confecţionat din...lenjerie intimă). Nici nu era nevoie de mai mult: în primul rând, pentru că nu permitea spaţiul Teatrului, în al doilea rând, pentru că scenografia trebuia gândită conform cerinţelor teatrului de consum, "uşor transportabil, uşor integrabil".
Un subiect banal -cererea în căsătorie- uneşte cele trei personaje într-o relaţie amuzantă şi aparent lipsită de consistenţă, dar care devine constructivă pentru fiecare personaj. Armonia cuplului pare a fi ameninţată de perspectiva căsătoriei: bărbatul vrea să oficializeze relaţia lor de iubire, dar ea nu este încă pregătită pentru acest pas. Reacţiile contradictorii ale celor doi: dorinţa bărbatului de a se căsători, nehotărârea femeii, entuziasmul lui, teama ei, nu fac decât să pregătească acel superb moment în care este pronunţat "da"-ul. Spectacolul pune, de fapt, în discuţie un act extrem de important din viaţa fiecăruia -căsătoria- în faţa căreia nu ştii cum să reacţionezi. Ce poate fi mai simplu pentru un bărbat căruia tocmai i-a fost refuzată cererea în căsătorie decât să-şi amorţească suferinţa cu o sticlă de tărie (aşa cum face personajul Cosminov) iar pentru o femeie să plângă în braţele altui bărbat. Al treilea personaj (Dan), care apare inopinat în această conjunctură matrimonială, şi care aparent accentuează distorsiunea vieţii de cuplu, este cel care îi va încuraja pe îndrăgostiţi să sfideze legile probabilului (eşecul în căsnicie) dar şi pe cele ale interesantului (aventura pe care Iza ar fi putut-o avea cu el) şi să îi reconecteze la viaţa de cuplu.
Singurul cadru existent, în care se petrec mai degrabă mutaţii psihologice decât fizice, este pus în valoare de o lumină discretă dar şi insistentă, în acelaşi timp, care demască, parcă, teama de a nu pierde nici o mişcare, nici un gest al personajelor. Inserturile muzicale lipsesc din spectacol, doar vocile actorilor sunt generatoare de sunet ceea ce potenţează trăirile personajelor, relaţia actor-spectator şi plasează piesa într-un "soi de normalitate" (Ana Mărgineanu).
După preview-ul prezentat la Green Hours, Teatrul Luni va participa cu acest spectacol la Fringe Festival, de la Dublin (unul dintre cele mai importante festivaluri independente de teatru din Europa), unde sperăm că va avea acelaşi succes ca anul trecut când a câştigat Fringe Award cu piesele semnate de Lia Bugnar ("Aici nu se simte" şi "Oase pentru Otto").

"... odată cu părul adulţii îşi pierd
şi simţul umorului..."

Sorin-Mihai Grad

[Cătălin Dorian Florescu - "Vremea minunilor", Polirom, Iaşi, 2005]

O carte pe care aş vrea-o mai lungă, un scriitor căruia abia aştept să-i fie tradus şi al doilea roman în româneşte. Pentru fiecare dintre noi s-ar încadra mai mulţi sau mai puţini în această schemă, eu vă spun că tocmai am terminat "Vremea minunilor" de Cătălin Dorian Florescu şi-mi urăsc, parcă mai mult decât oricând, superficialitatea de a mă complace-n paradoxul de a locui în Germania necunoscând limba locului decât la un nivel prea mediocru pentru a-mi permite să-l citesc în original. Pe Florescu, da, aţi înţeles bine, C.D.F. scrie în germană. A plecat din ţară în adolescenţă, acum locuieşte în Elveţia, este unul dintre scriitorii de limbă germană ai momentului, a fost multi-premiat pentru primele sale două cărţi, de ceva vreme a renunţat la slujbă şi trăieşte din scris şi activităţi conexe, însă îi lipseşte ceva. Iar această nevoie îl face să-şi lege personajele de ţara sa natală.

Citindu-i cartea m-am pomenit cu două întrebări la care nu am habar care-ar putea fi răspunsul. Prima: a citit versiunea românească a romanului său "Wunderzeit"? A doua: dacă-l scria în româneşte avea vreo şansă să fie tradus şi publicat în germană (sau engleză, italiană,...)? I-am urmărit interviurile şi cronicile cărţii disponibile pe internet şi n-am remarcat să fi fost tratate aceste teme aşa că profit de prilej să le ridic aici. Poate ne citeşte cine trebuie şi-mi va veni un răspuns direct de la sursă. Iar de-aş fi de la un site gen "moviemistakes.com" pentru literatură l-aş întreba de unde ştia copilul de autostrăzi deşi nu cred că văzuse vreuna în momentul în care le pomeneşte. Care copil? Cel care ştie că sărutările sunt grele, ele fac femeilor capul greu, că bicicletele de cameră n-au efect în privinţa rachiului, iar papa transmitea salutări în mai multe limbi şi asta unea popoarele ca lupta de clasă şi se-ntreba cum poate fi cineva dezamăgit în dragoste de vreme ce te pot dezamăgi doar notele proaste. Cel care citează din Pietro şi ştie multe despre frecare: când două lucruri se freacă ies scântei, aşa a învăţat omul să facă focul; dacă obiectele care se freacă sunt un bărbat şi o femeie apar copiii. Tot despre frecare, de data asta în acţiune: "a început să se frece de ea cum se freacă elefanţii de coaja copacilor când îi mănâncă pielea; pe el trebuie să-l fi mâncat între picioare... iar ea părea să fie de acord să-l scape de mâncărime". Aşa descrie copilul o scenă cu un el şi o ea crezându-se singuri într-o pădure.

"Vremea minunilor" e povestea unui copil care are o boală rară şi cu nume de oameni, care nu se lasă trimisă la dracu', aşa cum nici partidul n-o lua încolo deşi era trimis zilnic de către tatăl lui, care în costum arăta atât de bine că-i venea fiului său să-l... voteze. Povestea ar putea părea neinteresantă: un băiat ne spune despre viaţa lui în timpul comunismului. Din cauza bolii pleacă împreună cu tatăl său în Italia, apoi în S.U.A. unde e operat, revin în Timişoara şi de acolo fug în Europa occidentală. Important e însă cum povesteşte băiatul - narator şi personaj - cu farmec dublat de umor, presărându-şi amintirile cu observaţii amuzante, dar şi inteligente, uneori naive alteori de-a dreptul fantasmagorice. Un copil din vecini era element dificil, iar cel care ne povesteşte nu prea pricepea despre ce e vorba, pentru că la chimie ajunsese doar la al zecelea element, bărbaţii cu asemenea chelii sunt profesori, iar în preziua plecării din ţară era atât de cald că până şi ţiganilor le era lene să cerşească. Trei mostre care rupte din context pot să nu pară atractive, însă la locul lor în roman se potrivesc de minune. A şasea minune, pe lângă cele cinci din roman, pomenită de autor într-un interviu.

Am intrat şi pe www.florescu.ch, site-ul oficial al lui Cătălin Dorian Florescu, disponibil [deocamdată?] doar în germană şi am remarcat că în toate pozele el poartă o şapcă de baseball. O fi având vreo legătură cu remarca din "Vremea minunilor" cum că odată cu părul adulţii îşi pierd şi simţul umorului? Dacă e adevărat sper să nu-l părăsească vreodată podoaba capilară pe Florescu. Ar fi păcat, e un povestitor excelent şi abia aştept să-i fie tradus în limba maternă şi al doilea roman, "Der kurze Weg nach Hause". Aş vrea s-o facă el însuşi, dacă s-ar putea. Şi al treilea, despre care am citit că e gata...

O planşă de text într-un film mut

Irina Roxana Georgescu

[Kjell Westo - "Lang", Paralela 45, Piteşti, 2005, trad. Oana Carmen Nicolaescu]

Apărut la editura Paralela 45, romanul "Lang" al lui Kjell Westo (scriitor finlandez de limbă suedeză) în traducerea Oanei Carmen Nicolaescu exprimă radiografia unei crime din/pentru iubire, deşi noţiunile se amalgamează pe parcurs ("te-am rugat să scrii o poveste de dragoste, nu una despre o crimă! a ţipat [Lang], iar eu i-am răspuns: Îmi pare rău, dar pentru mine e acelaşi lucru").
Romanul are o structură aproape circulară - incipitul conţine indici temporali care plasează evenimentele într-un trecut familiar, de o banalitate care sâcâie (nişte personaje slab conturate se învârtesc într-o lume lipsită de vlagă), în vreme ce finalul apelează la atenţia distributivă a lectorului, când se face apel la unele amănunte despre aventurile amoroase ale personajelor, despre evoluţia în mass-media a lui Lang şi indeciziile acestuia, despre falsele procese de conştiinţă, pentru ca povestea să se închege, să capete consistenţa unui roman. Suntem într-un fel, amăgiţi încă de la început, duşi cu zăhărelul că în curând, poate la pagina următoare sau la cealaltă, dacă nu la aceasta, ceva se va întâmpla care ne va alimenta dorinţa de lectură, că vom găsi explicaţia telefonului bizar din toiul nopţii, a calmului aparent al personajelor, camuflat de voci tărăgănate şi cumva forţate (am nevoie de ajutor, sunt drept în mijlocul unei catastrofe şi trebuie să vorbesc cu cineva care e în stare să-şi păstreze sângele rece. De altfel, n-ai cumva o sapă? Una solidă, nu din aia de plastic care se rupe mereu...). Incipitul abrupt devine instrumentul de şantaj al naratorului: printr-o doză de mister, uneori alimentată, alteori dezvăluită, cititorul este îndemnat să caute explicaţii, să se edifice asupra vieţii bizare a lui Lang, scriitor şi om de televiziune totodată.
Amestecată cu o doză egală de gelozie, frica de Marko, fostul soţ al Saritei, face din Lang un cobai pe care se probează diverse sentimente. Amintirile, erotismul, experienţa devin elemente coercitive în exprimarea personalităţii lui Lang. Scabrosul constituie planul pe care se urzesc toate remuşcările eroului (înăuntru suntem încă animale sălbatice). Christian Lang ilustrează drama unui om care se agaţă de cei de lângă el şi este respins cu putere. Personajul se zbate între a strivi şi a fi strivit. De-asta încearcă să fugă de responsabilităţi şi să se refugieze într-o dragoste salutară, permisivă (Se surprinse invidiindu-i pe Sarita şi pe Marko pentru uluitoarea libertate de care se bucurau, dar pe care nu o vedeau fiindcă erau prinşi într-un străvechi joc în doi, un joc în care cărţile aveau nume ca Dorinţă, Cruzime sau Supunere. În lumea închipuirii lui Lang, Sarita şi Marko erau liberi fiindcă nu erau cunoscuţi de lume). Tempo-ul agitat al vieţii lui Lang ascunde un caracter plin de contradicţii, prin el se reiterează stereotipii acide, imagini despre care nu a povestit niciodată nimănui şi nici nu s-a încumetat să le scrie, să le valorifice şi astfel să le facă inofensive, ca să se detaşeze de lumea măştilor pe care se simte obligat să le poarte. Se refugiază în erotism, iar întâlnirea cu Sarita îi schimbă viaţa în mod fatal. De fapt, Lang trăieşte cu ruşinea că de-a lungul întregii sale vieţi de adult se ocupase cu atâtea lucruri abstracte, atât de străine vieţii, cum ar fi scrierea de literatură şi discutatul cu oameni la TV. Iar Sarita este pentru Lang un pretext pentru a nu se închista în propria carapace (...în urechi îi suna doar glasul Saritei întrebându-l lucruri de genul prieteni, ai tu aşa ceva? şi am mai multe vârste, pe care o preferi?)
Romanul lui Kjell Westo este străbătut da capo al fine de un stil aluvionar, cu nuanţe de confesiune, jurnal, chiar şi povestire poliţistă. Scriitura este flexibilă, având drept coordonate topoii unui univers cameleonic, cu personaje care se mişcă rapid, care se ciocnesc unele de altele, cad, se ridică, pornesc de la capăt, fără să păstreze în totalitate amintirea căderii. Aceste personaje suferă de o amnezie comună, care le omogenizează (e doar un pas ca spectatorul TV cel necunoscut să se transforme într-un veritabil actant, cu fobiile sale, cu obsesiile şi cu dorinţele sau naivităţile sale).
Fiecare dintre personaje încearcă să definească un traiect, să se imprime cumva pe retina celui ce urmăreşte acţiunea romanului. O poveste banală de dragoste devine un delir romanesc, cu digresiuni inutile (apariţia unor personaje-şablon, de genul surorii lui Lang, conversaţii diluate despre mass-media), cu imaginea spectatorului TV cu cracii întinşi, cu picioarele goale la postul lui, acolo vizavi, care există fără a-i cunoaşte utilitatea, cu lascivitatea forţat romanescă (Lang stătea culcat strâns lângă ea ascultându-i povestea, auzi din glasul ei cum se excita, cum se încălzea de la amintiri şi de la vorbitul despre ele, auzi şi văzu cum îşi strecurase mâinile pe sub pătură ca să se mângâie singură, încet).
Lang investeşte într-o iubire cu multe necunoscute şi suportă consecinţele propriei indecizii. El îşi închipuie că fiecare om poartă sub faţa de zi cu zi o faţă tăinuită. Această faţă e una străveche, fără nume, fără individualitate, e ToateFemeile şi ToţiBărbaţii. Şi Sarita avea o asemenea faţă tăinuită, dedesubtul feţei pe care el, Lang, o cunoscuse încetul cu încetul, pe care o numea exact Sarita. Atât Sarita, femme fatale, cât şi Lang ori Marko, cei doi poli ai masculinităţii care se ciocnesc pentru aceeaşi tipă, adoptă succesiv măşti până în clipa când ajung să-şi interschimbe feţele, să-şi calchieze trăirile şi să le exprime paroxistic, fie printr-un erotism carnal, care sfidează orice lege metafizică, fie printr-o violenţă care se intensifică, părăsind trupurile actanţilor.
Umilit, despuiat mental, Lang nu era omul care să cedeze, mai degrabă atacă, seduce, ia iniţiativa. Şi acceptă până la capăt, cu o umilinţă trăită subiectiv, sentinţa singurătăţii (el, [Lang], care întotdeauna găsise o consolare în ideea că răul metafizic nu există, îşi aminti acum vechea sentinţă că nepăsarea e cel mai mare rău).
Lectorul găseşte recurenţa imaginilor şi o tratează ca pe-un fir călăuzitor, pentru că universul diegetic mizează pe un oarecare uzaj al vieţii, pe experienţă. E o lume pragmatică, tipizată, fără veleitatea de a se cunoaşte (ceilalţi oameni nu sunt decât nişte articole de primă necesitate).

carte primită la redacţie

Marius Dobrin - "Poveşti din... icq"

Sorin-Mihai Grad

[Editura Aius, Craiova, 2005]

Nu doar Cărtărescu sau Cristoiu şi-au construit în ultima vreme cărţi cuprinzând ce-au scris prin ziare sau reviste. Pornind de la textele pe care le-a publicat în revista virtuala Argos la rubrica "Poveşti din ICQ", Marius Dobrin a construit cartea omonimă şi, la puţină vreme după ce-a apărut, ne-a trimis-o. Pe lângă conversaţii purtate pe ICQ, salvate şi transcrise aici, cartea mai conţine şi conversaţii prin e-mail şi nişte povestiri - confesiuni trimise de diverşi corespondenţi ai săi. Avid de comunicare, M. Dobrin recunoaşte că nu l-a interesat latura literară, nici cea spectaculară a textelor incluse în acest volum, importante fiindu-i legăturile care se creează între necunoscuţi prin intermediul internetului. "Poveşti din... icq" vă va plăcea mai ales dacă vă interesează secretele altora obţinute direct de la sursă, aşa cum le istorisesc cei care vor să şi le împărtăşească, cu sau fără înflorituri inutile şi deznodăminte dulcegi, Sheherezadul (pseudonimul sub care e cunoscut M.D. pe ICQ) nemodificând textele preluate şi incluse în volum decât foarte superficial, pentru a le prezerva autenticitatea.