editor: Sorin-Mihai Grad   |   redactor-şef: Ştefan Bolea    ||    EgoPHobia #8 | octombrie '05
e-revistă culturală fondată în iunie 2004 ..................................... apare în lunile pare din an

"Have Seen"

Ştefan Bolea

Sunt fascinat de propria-mi sineizare maladivă. Dacă aş primi un text la redacţie care începe cu fraza de mai sus, mai mult k sigur că l-aş respinge. Dar nu mai sunt în măsură să discern între subiect şi obiect, între cotropit şi cotropitor. Sunt halca de carne, care acum nici două luni zăcea sub medicaţie, ţintuită de un pat de spital sau sunt halca de carne, care cinează la marty's şi priveşte cum nebunii îşi dispută jiltzul pe care tronam? Btw., n-au fost momente neplăcute, cele prin care tocmai am trecut. Mi se spunea Stefan Gheară. Am văzut într-un cimitir din Tulcea scena cu un archangel din Interview with a Vampire, care îmi plăcea cel mai tare. Ca totzi nebunii, am ajuns la fazele arhetipale - adik mă credeam cel putzin egalul lui D-zeu. Credeam k am adus viitura - mai amuzant e k shi altzii credeau k eu am adus viitura. Veneau ingineri să mi se confeseze > Ştefane, am văzut flat-line-ul, am trecut prin moarte, dar acum vin la tine să mă miluyeşti. La maslu credeam k în tămâie au pus preoţii H. În fine, destule date factuale. Cel mai important lucru, în ospiciu m-am descurcat cum te descurci într-o junglă. Dai, înainte de a da altzii în tine. Altfel, ce naiba, ajungi ca Eminescu - k tot îmi propune Grad să fuck o comparatzie între artistul la nebunie leat 1883/ 2005. Eminescu a luat un bolovan în cap - eu era să iau un cutzit în gât. Hai să băgăm un rpg scurtutz: ce-ar fi făcut Eminescu şi ce-a făcut Bolea (în siuatzie de criză).

Roşca, schizofrenic, 60 de ani vs. Bolea, psihotic, passive-aggressive, 25 de ani.
X, jmeker, 50 de ani vs. Eminesu, schizo, depresiv, 39 de ani.

Roşca - îţi iau gâtul, băiete (exhibând obiectul muncii). Bolea a stat ca un junker idiot vreo juma de oră până au venit infirmierii căcaţi la cur, să-l imobilizeze pe Roşca. K, back in 1889. Eminescu - am găsit pietrele lui Solomon. X - atunci una în plus în frunte nu te-ar necăji, pretene. 2005. A doua zi. Bolea cu 2 colegi de generaţie (special thanx 2 Ovidiu und Bogdan) > Eşti jmeker moşule? Ai zis k vrei să-i dai în gură la băiatu'! Ţi-e frică de moarte, moşule? O rapsodie a generatziei 2000 recitată pe trei glasuri: o rapsodie a pumnului şi a scrâşnetului. Când l-am flegmat pe Roşca, moshul se hiperventila ca un cal de curse care şi-a prins coaiele în pinteni. 1889. Veronika dak io mor, să ştii că te-am iubit. Dulceatza mea, când la steaua va ajunge la tine, să-ţi tai şi tu gâtul. X: A muit-o, domnul poet? He's not even Romanian, man. 2005: Bolea recită mai am un singur dor. Kând trec pe la fereastra ta, moshule, îţi aud proteza zgâlţâind.

Destul. Mai multe poveşti din astea mi-au făcut viaţa picantă. În plus mi-au creat reputatzia de care aveam nevoie ca să supravieţuiesc. Mi-e greu să trec peste fazele astea care mi-au ocupat timpul în care puteam să fac altceva. Să trec peste anxietăţile de genul: o să ajung ca-n portocala mecanică? Sunt responsabil pentru soarta .ro? Sunt eu bin laden? Când adorm, vine moartea? Etc. etc...

There is a bright side to the story as well. În spital am avut prieteni. Am descoperit k psihoterapia de grup pe care o practicam între noi (nebunii) seamănă uimitor de mult cu dialectica. Deşi era bruscată de teologie, avea cam aceeaşi ţintă - un fel de verbalizare a răului care ne chinuia. În plus, concura cu ţigările în trecerea timpului, în consumarea tainului de infern. Cam asta e nebunia, dak o reducem efectiv conform sistemului raţionalist în care e mişcăm: o supradoză de suferinţă, care se refuză tematizării. Probabil k civilizaţia noastră este prea slabă pentru a suporta o filozofie din punctul de vedere al alterităţii. Problema excluziunii este aici marcantă - ce este până la urmă un nebun? Doar un peon peste care se strâng zidurile casei morţilor deodată? Doar o zdreanţă care valorează mental cât un bufon în minorat? Ce sunt antipsihoticele decât mici duşuri cu apă rece, electroşocuri la pachet care te veghează şi în libertate, un fel de zeghe care-ţi brăzdează creierul de 3-5 ori pe zi? Şi întrebări particular-personale: Este D-zeu matematician? De ce ontologia negaţiei era best-sellerul ospiciului? De ce toţi ziceau why me? De ce am scris 5 caiete, din care acum nu mai înţeleg nimic? De ce numai prin frica de moarte pot scăpa de teama de nebunie?

Aş putea să răspund, pe rând, la fiecare din întrebări. Există un zaţ de probitate ştiinţifică, prin care se poate cataloga şi ordona fiecare chestionar, fiecare nelinişte, fiecare nelămurire. Dar cred că imaginea fricii, care transpare în artă, are mai degrabă valoarea unui argument. Cred că imaginea fricii poate sta pentru rădăcina unui Erlebnis fundamental. Aşa că nu-mi mai cântăresc judecăţile, ci mai bine le curăţesc, le lustruiesc, până când strălucesc ca oasele unui legist. Puteam decoda orice în spital, orice nu ţinea de mine. Acum mă pun în discuţie, mă arunc ca o piatră în zidul nimănui, sau ca un surâs care nu mai caută acceptare, ci doar serenitatea pe care a cucerit-o condamnatul la moarte după condamnare.

# legendă: sh=ş, tz=ţ, k∈{ca, ch, că}