EGO...PHOBIA
sectiuni
line
sectiuni
line
sectiuni
line
PROMO >> cărţile egofobilor

news

EgoPHobia

rozero

egophobia

editor: Sorin-Mihai Grad   |   redactor-şef: Ştefan Bolea    ||    EgoPHobia #8 | octombrie '05
e-revistă culturală fondată în iunie 2004 ..................................... apare în lunile pare din an


Paul Belce

Despre nomadism, spaţiul neted şi spaţiul striat

Gorun Manolescu

Postmodernitate versus postmodernism [V]

Onu Mădălin

Privind spre labirint, Modernitate - discurs - manipulare

Axel Lenn

Ştefan Bolea: o privire asupra nihilismului


Despre nomadism, spaţiul neted şi spaţiul striat

Paul Belce

Francezii, cu optimismul lor incorigibil, au prevăzut că spaţiile striate din timpul zilei devin netede "noaptea". Lumea , iniţial " terrae incognitae" e prinsă într-un păienjeniş de interese umane, stratificată şi indexată, astfel că pentru a ajunge de la A la B eşti nevoit să treci printr-o sumedenie de ochiuri. Avantajul modelului "plasă de păianjen" este prinderea elementului liber trăgând de orice fir, din orice punct de pe suprafaţa plasei.
Dacă striaţiile ( ordonările ) se îndesesc, spaţiul striat este populat cu determinări excesive, permiţând un nomadism al subiecţilor. Constrângerile formale devin superfluue, fiecare este liber să vagabondeze , manipulând materia şi urmărindu-şi nestingherit de lege propriile interese. Paradoxal, mediul înconjurător devine neted tocmai pentru că este prea striat.
Noaptea, oraşul eliberat de vânzoleala subiecţilor, recade în singurătatea atât de familiară celor aventurieri, a celor conştienţi de inutilitatea clădirilor şi mărfurilor stocate în ele, pradă gândurilor de distrugere şi înfrumuseţare prin flăcări. Aceste mărfuri nu mai servesc subiecţii, ci au ajuns să-i domine prin consum de timp, voinţă investită, asumare de non-valori şi respectul acordat necondiţionat, deşi de cele mai multe ori ele se refuză posibilităţilor materiale ale doritorilor.
Dar spaţiul nu va fi neted pe deplin: agenţi de pază îşi fac rondul, patrulează de-a lungul şi de-a latul bulevardelor pustii, verifică lacăte şi trag de clanţe. Se inserează o nouă ordine, deosebită de cea din timpul zilei , oraşul îşi protejează fiecare celulă infestată cu inutilităţi. Verificarea se face metodic, nimic nu este lăsat la voia întâmplării; posibilitatea de a se debarasa de structurile moarte scade la zero.
Nici măcar adepţii progresului societal nu îşi văd visul împlinit: oameni visându-se şaibe într-un mecanism generator de unelte, epuizându-se în consumarea lor, barbari ai noilor tehnologii. De cealaltă parte se află manipulatorii minţii din societăţile stagnante, adevăraţi vampiri psihici ce acumulează tehnici de consumare a semenilor, realizând puterea sub toate formele sale. Pentru un nomad singura formă de putere este traducerea realităţii în logos, pentru a putea accede la un nou nivel, deosebit de toate drumurile pe care le-a străbătut.
De aceea nomadul este atât artist cât şi creator, el nu mai este prins în eternul proces de manipulare, având trebuinţe minime de satisfăcut; artist , pentru că eforturile sale se îndreaptă spre comunicarea revelaţiilor sale ; creator fiind, epuizează rapid realitatea cunoscută, pentru a se putea mişca în voie. Imaginea pe care nomadul o are despre tehnologiile contemporane este următoarea: pus în faţa uneltei necunoscute, nomadul nu simte nici un impuls de a o acţiona. Dacă totuşi se hotărăşte să facă acest pas, gestul său va deveni joc, joc care poate fi întrerupt, modificat şi reluat.

sus!


Postmodernitate versus postmodernism [V]

Gorun Manolescu

- Un (al doilea) intermezzo: Castaneda şi Shamanii Tolteci -

"În textul ce va urma (EPH # 8), voi încerca să aflu (să aflăm) dacă în cadrul nivelului "Realitate micro" se întrevede sau nu o anumită "legitate" care guvernează "impredictibilitatea" (altă legitate decât cea propusă de cunoscutele relaţii de "incertitudine" ale lui Heisenberg). "Impredictibilitate" care, în prezent, a ajuns să se manifeste şi în cadrul nivelului Realităţii "macro-empirice". Pe care ce eu o numesc "Realitate Postmodernă" (şi care trebuie să fie abordată într-o manieră Postmodernă şi nu postmodernistă)". Aşa încheiam textul din numărul trecut (#7) al EPH. Daţi-mi voie să nu respect (încă) promisiunea. Şi aceasta deoarece în lunile iulie şi august ale acestui an am fost în Canada. Şi, cu această ocazie, printre altele, am zăbovit îndelung în Stanley Park din Vancouver şi anume în zona numită "Totem Poles". Zonă în care sunt expuse totemuri ale populaţiei native (indieni) care au fost găsite de-a lungul coastei Pacificului a actualei provincii canadiene British Columbia până în Juneau, Alaska. Ar fi multe de spus despre cultura populaţiei native care "Long, long ago, obscured by the passage of time, people living along the Pacific Coast of North America developed a culture based on abundance surrounding them" (Kramer, 2004). Dar, în mod deosebit, mi-a atras atenţia relaţia omului cu păsările şi, îndeosebi cu vulturul. Căci "The eagle plays an estimeed role within many native groups. All North American aboriginals use eagle feathures and down for ceremonial costumes, headdresses, and decorations....Eagle are noted for their lomgevity, swiftness, ken vision, and dizzying heights to which they soar" (Kramer, 2004). Iar Vulturul mi-a reamintit de Shamanii tolteci şi de Carlos Castaneda. Carlos Castaneda care, pe drept cuvânt - până la un punct - este unul dintre cei "vinovaţi" de apariţia New Age-ului. Dar de un New Age genuin, nepoluat încă de ocultismul eterogen ulterior care l-a invadat, mai ales, din tenebrele Evului Mediu European, dar şi de esoterismul Extrem Oriental (e.g. Grof, 1998). Si e considerat "vinovat" pentru relevarea utilizării, de către Şhamanii tolteci, a unor plante halucinogene (e.g. Datura sau yerba del diablo, Psilocybe mexicana, peyote etc.) (Castaneda, 1972). Dar, atenţie: folosirea acestor plante nu era un scop in sine - cum va degenera ulterior prin folosirea drogurilor, mai ales în societăţile occidentale actuale, pentru a se ajunge într-o realitate iluzorie de care devii dependent. Dimpotrivă, Şhamanii tolteci foloseau astfel de plante numai în prima perioadă a iniţierii pentru a se "depolua" de realitatea cotidiană (empirică) şi pentru a putea percepe o nouă "realitate", extrem de "reală" în care, ulterior, puteau "intra" fără nici un ajutor al unor astfel de plante. Într-un anumit sens, modul în care Şhamanii tolteci foloseau (şi, probabil, folosesc şi astăzi) plantele halucinogene, este similar cu cel al psihiatriei actuale care utilizează iniţial, de exemplu, amitalul de sodiu, pentru a "decondiţiona" bolnavii fobi-obsesivi şi pe cei maniaco-depresivi pentru ca, ulterior, să le aplice tratamentul adecvat pentru a fi reinsertaţi în societate (iar, în aceste cazuri, nici vorbă nu poate fi de crearea unei "dependenţe" de amitalul de sodiu). În plus, cărţile lui Castaneda (douăsprezece la număr) constituie, după părerea mea, o adevărată abordare antropologică postmodernă, care nu are nimic în comun cu una postmodernistă, obiectiv-textualizantă, la modă în prezent (un fel de limbaj de grad "zero" cum a fost el promovat de "Noul roman" francez) (a se vedea, în acest sens, Troc, 2005).

Prin urmare, am hotărât ca înainte de a încerc să vă transpun în contextul Extrem Oriental Budist, este binevenit un popas în contextul Şhamanilor tolteci care propune şi el o anumită ierarhizare a "Nivelurilor Existenţei" în cadrul căreia apar şi unele "realităţi" distincte. Ierarhizare care, extrem de surprinzător, se aproprie, uneori, de cea Budistă. Şi aceasta, deoarece întrebările "mai există şi altă realitate/realităţi, în afara celei empirice, singura luată în considerare de Postmodernism? şi dacă DA, atunci, nu cumva, rădăcinile Postmodernităţii în care trăim (şi nu ale Postmodernismului) se afla în cadrul acestei/acestor realităţi/niveluri ale Realităţii?" sunt întrebările cheie la care încearcă să răspundă prezenta serie de texte.

* * *

Toltecilor, un popor de luptători şi cuceritori, nu li se cunoaşte originea. Ei au venit în sec. Al X-lea, era noastră, de la nordul actualului Mexic, fixându-şi capitala la Tula (la circa 90 Km de actualul Mexico City) dominând, până în secolul al XII-lea, Mexicul central şi Yucatan-ul. Se consideră că venirea lor marchează debutul militarismului în America centrală. Conform descoperirilor arheologice, cultura Toltecă, formată nu se ştie unde, apare ca una matură, puternică şi conştientă de ea însăşi. Ea a influenţat cultura Maya cu care s-a interferat şi al cărui declin începuse. Toltecii, ca şi Aztecii, apăruţi mai târziu în acelaşi spaţiu geografic, credeau în zeul Quetzalcotl. La Tolteci simbolul lui Quetzalcotl era Vulturul atotstăpânitor şi dominator al spaţiului infinit din care se năşteau oamenii şi în care se întorceau după moarte. În onoarea lui Quetzalcotl, care era considerat un reprezentant pe pământ al Vulturului, oarecum similar cu Isus sau Buda, Toltecii au instituit sacrificiul uman care regenera natura, regla anotimpurile şi permitea continuarea vieţii. Shamanii sau Vrăjitorii, generic denumiţi luptători, puteau, prin tehnici speciale şi o disciplină riguroasă să acceadă în sferele Existenţei la care oamenii de rând nu aveau acces.

*

Carlos Castaneda (1925 - 1998), de origine peruană, este cunoscut astăzi prin cele 12 cărţi dedicate Învăţăturilor lui Don Juan Matus.

Beneficiind de o formare universitară solidă, căpătată la Universitatea din California, Los Angeles (B.A. 1962; Ph. D. 1970), el doreşte să se dedice, încă din timpul studenţiei, studiilor antropologice. Întreaga sa viaţă şi creaţie este marcată de întâlnirea, în 1960, în timpul unor studii de teren în Mexic, cu şhamanul yanqui Don Juan Matus. Ce fel de ''antropologie'' va practica Castaneda este greu de clasificat din punctul de vedere ortodox al disciplinei respective. Scrierile sale reprezintă mai degrabă o autobiografie iniţiatică dirijată de nagualul (un Maestru al maeştrilor şhamani tolteci) Don Juan. Astfel, deşi pleacă de la premise antropologice (în sens clasic, ortodox) pe parcurs opera sa devine o mixtură extrem de coerentă de experienţe iniţiatice precedate şi urmate de un discurs filosofic interpretativ, extrem de original şi adecvat contextului cultural al Şhamanilor tolteci.

Cei care, prin prisma unui punct de vedere "academic"- europocentrist - îl acuză pe Castaneda că nu face "antropologie", au dreptatea lor. El face, de fapt, un alt fel de antropologie, una neconvenţională. Antropologia lui este una hermeneutică reuşind astfel să ne transpună într-un alt mod de a vedea lucrurile, diferit de specificul european-occidental, experimentând şi propunându-ne şi nouă să experimentăm acest nou mod. De altfel acest lucru este explicat clar chiar de către autor în (Castaneda, 1998). În acest cadru trebuie arătat că, în ceea ce priveşte cunoştinţele lui Don Juan, ele reprezintă o transmitere orală de-a lungul a mai multor generaţii de Şhamani tolteci şi o astfel de transmitere este oferită lui Castaneda. Este firesc ca pe parcursul unei astfel de transmisii fiecare verigă (individuală sau colectivă) a lanţului să adauge experienţele şi explicaţiile proprii. Mai mult, însuşi Castaneda, pe baza pregătirii sale academice în stil European-Nord American, pare a fi introdus noi concepte care încearcă şi, după părerea mea, reuşesc să facă mai transparentă şi permeabilă înţelegerea de către cei formaţi în acest context cultural a unor lucruri care ar fi rămas altfel complet opace. Să luăm, de exemplu, conceptul de "energie" şi semnificaţia sa prin prisma fizicii clasice şi, mai ales quantice. Este puţin probabil ca tradiţia Şhamană toltecă să-l fi utilizat. În cadrul acesteia se vorbea, probabil, de un anumit fel de "emanaţii ale Vulturului". Şi totuşi, prin re-transmiterea "Învăţăturilor lui Don Juan" de către Castaneda, acestea prezintă un puternic accent de autenticitate şi par a fi în deplin acord cu alte cercetări (Baudez et all, 1984; Chartier, 1979; Freidel et all, 1993; Perm, 1987) păstrând astfel nealterat spiritul Şhamanismului toltec. Astfel, orice argumente, aduse de diverşi specialişti, de forma: că scrierile lui Castaneda ar fi literatură de ficţiune şi nu un tratat de antropologie, că Don Juan Matus nu ar fi existat, el fiind inventat de autor, sau că este imposibil ca Don Juan să fi posedat atât de bine engleza încât să se poată exprima cu subtilităţile şi nuanţele existente în discursul său, etc., îşi pierd orice semnificaţie pentru cititorul care abordează fără prejudecăţi, cu mintea deschisă opera respectivă.
Iată de ce îmi asum riscul de a mă baza pe lucrările lui Castaneda.
Revenind acum la subiectul nostru , prezint, în continuare, citate din (Castaneda, 1984), urmând apoi să le comentez.

'.... Vizionarii (i.e. Vrăjitori/Şhamani tolteci )... au stabilit .... [drept necunoscut] ceva ascuns minţii omeneşti....dar care, totuşi, poate fi pătruns de mintea omului. Necunoscutul devine la un moment dat cunoscut. Pe de altă parte, incognoscibilul este imposibil de exprimat, imposibil de înţeles şi imposibil de atins. Este ceva care nu ni se va dezvălui niciodată, totuşi veşnic prezent, ameţitor de frumos şi înspăimântător în acelaşi timp prin infinitatea sa. ....Dacă ceea ce este luat drept necunoscut se dovedeşte a fi ceea ce nu poate fi cunoscut [i.e. incognoscibil], atunci rezultatul este dezastruos....fiindcă ceea ce nu poate fi cunoscut nu are nici un fel de efect energizant (s.n. G.M.). El este în afara sferei pe care o poate cuprinde mintea omenească şi tocmai de aceea nu trebuie să-i tulburi ordinea neinvitat ... În acest sens, [Vrăjitori/Shamani tolteci] au început să exploreze necunoscutul, cu scopul de a-l identifica şi delimita de incognoscibil....Aplicând constant practicile vizionarismului...au descoperit că necunoscutul şi cunoscutul sunt pe picior de egalitate (s.n. G.M.) deoarece amândouă se situează în câmpul percepţiei umane (s.n. G.M.). ... Ceea ce transcede însă capacitatea noastră de percepţie este incognoscibilul (s.n. G.M.) iar diferenţa dintre acesta şi cognoscibil este crucială.....Primul adevăr despre conştiinţă...este că lumea înconjurătoare nu este ceea ce pare a fi, deci nu este ce credem noi despre ea. Noi credem că este o lume formată din obiecte, însă nici vorbă de aşa ceva. De fapt, totul se reduce la câmpuri energetice (s. n. G.M.)....[Dar] existenţa câmpurilor energetice nu poate fi atestată...de omul obişnuit. Însă, dacă le poţi vedea, atunci însemnă că eşti vizionar, iar în acest caz înseamnă că explici adevărurile despre conştiinţă...Când se foloseşte] cuvântul "lume" el se referă la tot ceea ce ne înconjoară. Vizionarii susţin că ...ceea ce există cu adevărat în exterior sunt emanaţiile Vulturului, fluid în continuă mişcare şi totuşi neschimbat, etern.....Ei au văzut că Vulturul este cel care aduce conştiinţa. Vulturul este cel care creează fiinţele senzitive ca ele să trăiască şi să îmbogăţească conştiinţa pe care le-o hărăzeşte o dată cu viaţa... [Aceasta] nu este o chestiune de credinţă, nici de deducţie. Ei au văzut....Numai o mică parte din emanaţiile Vulturului este accesibilă conştiinţei umane....Această mică parte se divide în două: o sub-parte, dictată de constrângerile noastre de zi cu zi, care reprezintă cunoscutul şi o alta, de asemenea accesibilă conştiinţei umane dar numai în anumite circumstanţe speciale, reprezintă necunoscutul. Ceea ce rămâne (cea mai mare parte) reprezintă incognoscibilul'.

Analizând acum citatele de mai sus, voi observa, în primul rând, că se conturează clar, o ontologie a cunoaşterii care are multe tangenţe cu cea Buddistă, deşi este mai puţin elaborată.

În al doilea rând, se propune, din punctul de vedere al unui observator (subiect cunoscător), o împărţire a Existenţei (E) în două domenii disjuncte: E=< PC,IC >,unde: PC este existenţa perceptibilă şi IC - existenţa imperceptibilă.
La rândul său, PC presupune o complementaritate: PC=< RC/RA >, unde: RC este realitatea curentă accesibilă celor cinci simţuri comune, iar RA este o realitate provizoriu ascunsă dar care, în anumite circumstanţe devine accesibilă unui al şaselea simţ, "interior" - un fel de extensie a "văzului" (a se vedea "cel de al treilea ochi" din tradiţia Extrem-Orientală)- prin intermediul căreia "obiectele" realităţii curente posedă, în spatele lor o "matrice energetică" (''...lumea înconjurătoare nu este ceea ce pare a fi, deci nu este ce credem noi despre ea. Noi credem că este o lume formată din obiecte, însă nici vorbă de aşa ceva. De fapt, totul se reduce la câmpuri energetice '' şi, mai departe, ''existenţa câmpurilor energetice nu poate fi atestată...de omul obişnuit. Însă, dacă le poţi vedea, atunci însemnă că eşti vizionar...'').
În al treilea rând, prin dihotomia PC - IC se introduce dualismul Existenţei în materială şi de natură ce nu poate fi precizată (''[IC] care este în afara sferei pe care o poate cuprinde mintea omenească şi tocmai de aceea nu trebuie să-i tulburi ordinea neinvitat ...''). Voi observa însă că se lasă totuşi o portiţă deschisă spre IC ( ''nu trebuie să-i tulburi ordinea neinvitat [s.n. G.M.]...''). Şi această portiţă va fi discutată mai târziu de către autor (Castaneda, 1998).
În al patrulea rând, apare problema conştiinţei a cărei natură nu este, de asemenea, precizată în citatul analizat. Dar şi această problemă va fi ulterior discutată de autor, mai ales în (Castaneda, 1987) (''esenţa dificultăţii noastre...constă în refuzul de a accepta că putem cunoaşte în absenţa cuvintelor şi chiar a gândurilor''), marcând un început de relevare a portiţei spre IC şi a posibilităţii de a intra prin aceasta.
În concluzie, voi reţine, deocamdată, numai ceea ce mi se propune prin definiţia: E=< PC,IC >=< RC/RA,IC >, menţionând că graniţa între RC şi RA nu este, într-un prim sens, o graniţă ci o "complementaritate" sau, într-un al doilea sens, dacă îi acordăm totuşi semnificaţia uzuală de "graniţă" ea nu este una fermă ci, mai degrabă, una permeabilă (în anumite condiţii) sau mai mult, prin prisma cunoştinţelor noastre şi al realizărilor tehnologice actuale, chiar extensibilă dinspre RC spre RA.

Referinţe bibliografice

Baudez, C., F., Becqelin, P., 1984 Le monde précolumbien. Paris: Gallimard
Castaneda, C., 1972 The Teaching of don Juan: A Yaqui Way of Knowledge, Laugan Production
Castaneda, C., 1984 The Fire Within. Laugan Production
Castaneda, C., 1987 The Power of Silence. Laugan Production
Castaneda, C., 1998 The Active Side of Infinity. Laugan Production
Chartier, J., 1979 Civilisations mystérieuse: des Olmèques aux Mayas. Montreal: Stanké
Freidel, D., Schele, L., Parker, J., 1993 Maya Cosmos: Three Thousand Years on the Shaman's Path. New York: Willian Morrow and Company
Grof, S., 1998 The Cosmic Game, State University of New York
Kramer, P., 2004 Totem Poles, Altitude Publishing Canada Ltd.
Nagel, T., 1974 'What is it like to be a bat?' ('Cum e să fi liliac?'). The Philosophical Review LXXXIII (4 ).
Perm, H., J., 1987 Le Mexique ancien: l'hitoire et la culture des peuples de la Mésoamérique. Paris: Bordas
Troc, G., 2005 "Antropologia postmodernă", Noema, vol. IV, nr. 1

sus!


Privind spre labirint

Onu Mădălin

Mon cher Bérenger,

Am ales în cele din urmă exilul, ca ultim compromis al absurdului.
În fond, dacă n-aş fi luat această ultimă decizie, aş fi fost şi acum prizonier în emisfera nonsensului, în care însuşi actul propriei abdicări a fost binefăcător, în timp ce orice încercare de discernământ era sever condamnată. Am abdicat aşadar din postura de om modern, lucid, pragmatic şi crispat şi m-am lăsat condus de câteva umbre melancolice spre treptele de marmură ale empireului. Le văzusem prima dată acum câteva zile în timp ce încercam să-mi descifrez nişte însemnări. Cuvintele scrise în grabă parcă îşi pierduseră sensul, atenţia fiindu-mi atrasă doar de câteva forme lineare. Iar din abstractul ce aducea mai degrabă a neant apăreau treptat, ca dintr-o spumă aurie, difuză, pete negre. Am decis să-mi intitulez această primă pictură intuitivă Capriciile destinului. Iar dacă destinul îşi face apariţia sonor, somptuos, aşa cum îl auzim de fiecare dată când ascultăm Simfonia a V-a a lui Beethoven, uneori pare că se risipeşte distrat prin colţurile unui sertar, sau prin reprezentarea altor lucruri pe cât de bizare, pe atât de spectaculoase. Există momente, ce-i drept destul de rare, când, în loc să ne provoace la veşnica luptă încleştată pentru a ieşi de sub greutatea-i colosală, devine indulgent. Smulge câte-o frântură de realitate şi ne-o oferă curtenitor, dându-ne voie să păşim alături de coridorul strâmt în care ne-am obişnuit să supravieţuim. Deşi în ce priveşte realitatea, aici nu poate fi vorba decât de preeminenţa echivocului. Dacă acceptăm ca realitate sticla neşlefuită şi fumurie prin ale cărei zgârieturi ne clătim uneori ochii, atunci aş fi constrâns să mărturisesc că ceea ce începea să se contureze era un vitraliu colosal, o adevărată proiecţie a diversităţii entelehice. Ba mai mult, trecerea de la prima schiţă la acest ultim paradis al culorilor s-a făcut prin sunetul unui geam spart. Şi deodată mi-am dat seama că păşesc peste un covor de cioburi negre...
*
Din păcate nu vă pot povesti nimic din ce am văzut în scurta mea călătorie. Uneori mă întreb dacă eu însumi îmi pot aminti ceva clar. Tot ce vă pot spune este că a fost vorba de o explozie de vitalitate. În afară de acest sentiment impetuos, de acestă stare de spirit, nu mi-au mai rămas decât imagini voalate ale unor donjoane medievale franţuzeşti, ale unor castele bavareze sau ale unor săli luminoase, rafinate, din secolul al XVII-lea. Cumva despre asta a fost vorba în toata călătoria, şi poate asta este şi tema exilului. Renunţarea la imperiul imaginilor. La postmodernitatea care-i dă tribut imperiului mefistofelic din propriu-i suflet. Iar dacă am reuşit să văd ceva, aceasta s-a petrecut abia atunci când lumea (pentru postmodern lumea ezoterică) a început să dispară, să se risipească precum un nor de fum.
*
Acum nici măcar nu pot şti dacă tabloul iniţial a avut vreo însemnătate. Aş fi vrut, într-adevăr, ca odată cu el să descopăr şi o cale de acces spre un viitor loc de refugiu; să profit oarecum de benefica străfulgerare ce mi-a parvenit într-un mod atât de misterios. Aş fi vrut poate şi mai mult să pot vedea în freamătul umbrelor o frântură edenică. Însă nu cred că dorinţele mi-au fost îndeplinite. Nu. Un lucru este sigur. Nicăieri nu a fost vorba de destin. Şi probabil din acest motiv tabloul meu se avântă necontenit spre monocromie. Dacă am obţinut ceva, am obţinut ceva de o altă natură, oarecum paradoxală: o imagine, pe atunci banală, care a rezidat în timpul evanescenţei. Imaginea de amsamblu a coridorului. E dept, fără prea multe detalii. Aş fi vrut mai multe. Atunci când te-ai desprins dintr-o fluiditate cleioasa, letargia celorlalti si mai ales excesul de zel pentru a se împotmoli şi mai bine pot fi vitalizante. Însă chiar dacă acele tipuri de detalii lipseau, tablou rămânea totuşi amplu. Amplu, dar fără o frântură de muzicalitate. Şi deşi reflecta un teritoriu vast, o reprezentare fidelă a Pământului, nu era nici pe departe în stare să contrabalanseze schiţele erudiţilor de acum câteva secole...
*

Mon cher ami, dar tabloul meu era şi mai vast. Şi începuse să devină din ce în ce mai mult o obsesie. Îmi readucea aminte în fiecare clipă că toţi suntem uituci, stângaci şi de cele mai multe ori victime ale platitudinii spirituale.
Până la urmă l-am aruncat. Începuse să mă sperie, să mă facă să-mi doresc o călătorie din care să nu mă mai întorc. Deşi am fost nedrept. Datorită lui am obţinut o oarecare libertate. O libertate de mişcare. Pot porni pe orice drum. Nu mai sunt înlănţuit în excesul dinamic şi nici nu mai sunt împietrit de nişte ochi în care nu m-am uitat niciodată, de nişte ochi fără mister, fără lacrimi, fără nici o putere magică... Desigur, curând mă voi întoarce. Nu mă întrebaţi de unde şi unde anume. Mon cher Bérenger... tocmai declarând că nu veţi abdica, chiar dumneavoastră aţi abdicat. A rămane în afara turmei de rinoceri înseamnă a abdica de la regulile lor. Iar ei sunt majoritaritatea...

sus!


Ştefan Bolea: o privire asupra nihilismului

Axel Lenn

[Ştefan Bolea - "Ontologia Negaţiei", Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004]

Greu de negat tresărirea care te-ncearcă-n faţa titlului cărţii lui Ştefan Bolea: "Ontologia Negaţiei" - atât de puternică această formulă încât îi şi punctasem mental orizontul exhaustiv. Apoi, subtitlul: "Eseu despre Nihilism". Este, deci, vorba despre un studiu ontologic al negaţiei. Un subiect amplu, şi controversat, într-o abordare intenţionat detaşată, oferindu-ne o viziune interdisciplinară asupra nihilismului, predominant în Europa secolului XIX. Sub alt aspect, e genul de carte rară, deosebit de utilă în înţelegerea condiţiei postmoderne şi post-postmoderne cu apucăturile ei declarat originale - la modul implicit, desigur, al sindromului raison d'etre versus antiraison d'etre care zguduie totul de bună vreme fără a fi produs altceva decât simple supoziţii.
Dacă există posturi nihiliste distincte pentru momentele de colaps al civilizaţiilor cum afirmă Oswald Spengler, nihilismul e prezentat aici în sensul Nietzschean al marii crize a omenirii, fără precedent şi cu final impredictibil, traversând perioada romantică, simbolismul şi suprarealismul european. Ştefan Bolea îşi dezvoltă analiza nihilismului în trei planuri: filosofic, literar şi al gândirii politice. De la simptomul închiderii în sine (Kirkegaard) la anularea devenirii, consecinţă a eternei reîntoarceri a nimicului (Nietzsche), spre accentele dramtatice ale devalorizării şi disperării agonice (Cioran), discursul filosofic nihilist e parcurs sistematic între cei doi poli categoriali, al nihilismului pasiv si al nihilismului activ. Se remarcă acut accentul pe regia detaliului în planul conexiunilor întâlnite la tot pasul, expunerea având o curgere particular elegantă. Spectaculoasă viziunea în plan literar, un registru net opus tonului calculat al discuţiei filosofice: omul prins în limitele devenirii sale istorice şi anistorice, descoperirea subconştientului şi valenţele autoconştientizării, omul prizonier în jocul infernal al raţiunii şi antiraţiunii înfăţişat de Rimbaud, Wilde şi Kafka; nonsensul spastic al fiinţei, apostarea, spleenul Baudelairian; colapsul metafizic sfârşind în negaţie, ură profundă, violenţă şi moarte; aşezat la antipodul oricărei forme umane, neomul Lautremontian, perfecta apologie a crimei, dezechilibrul ajuns la antiumanism. Registrul politic al discursului nihilist e ilustrat prin individualismul lui Max Stirner şi anarhismul lui Mikhael Bakhunin. Două exemple bine alese, disonante unul lângă celălalt: individul lui Stirner în căutarea libertăţii, luptând împotriva oricăror constrângeri fizice şi/sau spirituale, pe de o parte, şi apologia distrugerii, anihilarea ca act pasional-creator la Bakhunin, pe de alta parte.
A trecut mai bine de un secol de când Nietzsche oferea o analiză a nihilismului şi a perspectivelor lui atât de radicală încât discuţiile continuă şi azi, se poate spune. La urma urmelor, Nietzsche rămâne numele cel mai des asociat nihilismului, şi poate nu întâmplător verbul lui Ştefan Bolea vibrează Nietzschean: experienţa nihilistă ca model de gândire ar putea fi, de facto, calea către o nouă lume prin implicaţiile pozitive ale nimicului, cum ar fi libertatea şi potenţialul creativ al fiecărui individ în parte. Criza filosofică, etică şi intelectuală a secolului XIX e, în mare parte, responsabilă de fundătura epistemologică a lumii postmoderne îmbrăţişând o lipsă completă a sensurilor în conştiinţa publică. Şi, cum bine precizează autorul, "nihilismul se îndoieşte de orice mai puţin de el însuşi", avem o indirectă supoziţie relativistă până la urmă: nimic, de fapt, nu e sigur, nimic bătut în cuie. Dincolo de varianta optimistă a perspectivei, rămâne încă pregnant nihilismul existenţial, acea stare devenită aproape firescă a individului a cărui existenţă nu e altceva decât un război continuu împotriva celorlalţi. Însumând, nihilismul e momentul de agonie, de analiză interioară riguroasă a unei lumi devenită din ce în ce mai violentă în inumanitatea ei, negându-şi toate sensurile tocmai în ideea definirii altora noi.
Această privire asupra nihilismului propusă de Ştefan Bolea reţine intrinsec potenţialul unui studiu de amplitudine superioară asupra secolelor XX şi XXI: o reanalizare a conceptelor de putere şi civilizaţie într-o lume care, reconfigurându-şi destinul Sisific, va fi ieşit din cea mai mare criză de incoerenţă şi absurditate.

sus!


Modernitate - discurs - manipulare

Onu Mădălin

[Philippe Breton - "La parole manipulée", Edition La découverte/Essais, 1997]

"La clémence des princes n'est souvent qu'une politique pour gagner l'affection des peuples"
(Francois de la Rochefoucauld - Réflexions ou sentences et maximes morales)

Am citit cartea lui Philippe Breton (cercetător în cadrul Laboratorului CNRS de sociologie a culturii europene din Strasbourg si profesor la Universitatea Paris I - Sorbona) cuprins de un entuziasm la limită profan. O vedeam cumva ca pe o armă împotriva unuia dintre cela mai periculoase aspecte ale modernităţii: manipularea. Care, după cum spune însuşi autorul a apărut pentru a susţine ideologiile. Acestea odată dispărute (sau cel puţin aşa se pare) manipularea ar fi trebuit să înceteze. Lucru care nu s-a petrecut câtuşi de puţin. Ba mai mult, odată cu modernitatea, ea a suferit o serie de transformări care au făcut-o pe cât de folositoare mecanismelor de convingere pe atât de periculoasă. Pe de-o parte interlocutorului i se dă senzaţia de libertate, pe de altă parte discursul şi elementele adiacente sunt concepute astfel încât să aibă efect chiar dacă intervin pe fondul unei rezistenţe sau a unei ne-acceptări. "Manipularea consistă în a intra prin efracţie în spiritul cuiva pentru a lăsa o opinie sau pentru a provoca un comportament, fără ca personajul vizat să-şi dea seama".
Punctul cel mai benefic pentru a porni discuţia în jurul temei aceste cărţi este chiar la parole prezent în titlu. Aşadar "cuvântul" nu este folosit cu sesul lui obişnuit; nu este vorba doar de o simplă ustensilă care face posibilă comunicarea. Sensul cel mai apropiat pare a fi chiar λογοs-ul, mai exact λογοs-ul ca discurs, aşa cum este pus în discuţie de Heidegger în §7 din Sein und Zeit: a face ceva să se vadă, a face manifest. Iar interpretarea acestuia trebuie făcută în funcţie de emiţător. Dacă cel ce adresează discursul urmăreşte convingerea auditoriului prin tehnici manipulatorii atunci propriu λογοs-ului este faptul-de-a-fi-fals (ψευδεσται). Discursul în loc să des-copere acel ceva despre care se vorbeşte, acoperă - în sensul că-i schimbă înţelesul. "Faptul-de-a-fi-fals înseamnă acelaşi lucru cu a înşela în sensul de a acoperi (făcându-l astfel să fie văzut) şi a-l prezenta în consecinţă drept ceva care el nu este" (Heidegger). Lucru care se poate întâmpla dintr-o oarecare greşeală sau poate fi premeditat: aparenţa (aici intenţionat falsă) fiind indusă auditoriului ca adevăr prin metode sigure şi experimentate. "În actul manipulator, mesajul, în dimensiunea lui cognitivă sau sub formă afectivă, este construit pentru a păcăli, pentru a induce în eroare, pentru a crede ceva ce nu este adevărat". A doua interpretare a "cuvântului" este sugerată de formula "parole manipulée". "Cuvântul", tot în sens de discurs fiind emis de data aceasta de cineva căruia i s-a implementat deja mesajul subliminal. Nu mai este ceva "care manipulează" ci ceva "care a fost manipulat" şi care acum se defineşte pe sine pornind de la premisele induse artificial. Sensul în acest caz fiind denaturat: "cuvântul" este lipsit de proprietate şi nu face altceva decât să transmită, sau să se oprească ca un ac de pick-up pe un disc zgâriat, asupra a ceva ascuns, învăluit de interesele unei anumite persoane.
Cartea de faţă porneşte tocmai de la explicitarea acestor metode încercând să-i aducă la cunoştinţă cititorului pericolul iminent din spatele discursurilor, ideologiilor sau a publicităţii. "Manipularea nu rămâne fără efecte chiar dacă acestea nu apar unde sunt aşteptate. Este greşit să ne întrebăm dacă a fost eficace sau nu. Efectele unui procedeu manipulator pot fi foarte diverse". Avem aşadar de-a face cu o analiză amplă a tehnicilor folosite pentru a convinge fără argumente (atât cele din spaţiul politic cât şi cele utile acelui tip de capitalism exagerat şi prost înţeles). Iar ca exemple concludente de reuşită ale acestora autorul face trimitere chiar la "manipularea informaţiilor din timpul Revoluţiei Române din 1989 sau din timpul conflictului din Iran din 1990.
Cât despre discursul folosit, el are trei caracteristici principale: este un mesaj organizat, privează de libertate auditoriul şi este folosit pentru a învinge rezistenţa, de ori tip ar fi aceasta. Simbolic vorbind avem de-a face cu o imagine care aduce a real şi care atrofiază posibilitatea de a alege. Etic, este un tip de violenţă. În primul rând asupra celui care este vizat, în al doilea rând asupra "cuvântului" însuşi din moment ce el constituie "stâlpul central al democraţiei" [prin democraţie nu trebuie înţeles în nici un caz balansul între "fiecare face ce vrea" şi "nimeni nu are curajul/nu vrea să facă nimic" din România, şi nu numai]. În acest sens se ţin discursuri fără pauze pentru ca auditoriul să nu poată gândi obiecţii (Philippe Breton aducând ca exemplu un discurs al lui Jean-Marie Le Pen), se aplică dezinformarea în masă - o oarecare descriere a realului favorabilă emiţătorului (aşa cum era folosită în al doilea Război Mondial), propaganda (prin simplificarea sau prin exagerarea proporţiilor evenimentelor etc). Se folosesc termeni capcană (ex. terorismul, libertatea, democraţia [acum, în România, integrarea în U.E.]). În publicitate: diferitele imbinări ilogice de imagini care vizează subconştientul individului. Utilizarea orchestraţiei mesajului (un mesaj desfigurat, simplu şi repetat de nenumărate ori). Vizarea afectelor (prin seducţie, estetică, teamă etc.), amalgamul informaţional, cuplările de imagini, sunete ambigue.
Aceste tehnici şi multe altele se întrepătrund în La parole manipulée cu exemple, cugetări şi impresii personale constituind o adevărată artă de autoapărare. Căci despre asta este vorba. Despre necesitatea de a ne proteja de mesajele cu care suntem bombardaţi pe tot parcursul zilei. Şi tocmai din aceste motive autorul a fost nevoit să introducă un concept nou: libertatea de recepţie. Nevoia unei persoane, auxiliară libertaţii expresiei, de a primi un mesaj logic şi lipsit de încarcătură manipulatorie. Sau măcar, posibilitatea de a selecta, de a filtra mesajele de acest tip de încărcătură. Cum manipularea devine posibilă (este facilitată) şi de faptului că întâlneşte o slabă rezistenţă din partea "cetăţenilor" ("aceştia nu au deloc cultura argumentelor, şi a discursurilor rezonabil construite"), cartea lui Philippe Breton urmăreşte tocmai protejarea cititorului. Îl pregăteşte oarecum să facă faţă asaltului perpetuu de mesaje mascate.

sus!


Reproducerea acestor texte este permisă doar cu condiţia precizării sursei. ©2004-5 EgoPHobia @ www.egophobia.ro