EgoPHobia #8

PROMO >> cărţile egofobilor

EgoPHobia

editor: Sorin-Mihai Grad | redactor-şef: Ştefan Bolea || EgoPHobia #8 | octombrie '05
e-revistă culturală fondată în iunie 2004 ..................................... apare în lunile pare din an

David Herbert Lawrence [tradus de Axel Lenn]	[Despre] Autocompătimire, O Evă spirituală, Corabia morţii
Olga Ştefan	a patra scrisoare către andra, scurtă declaraţie de independenţă în oglinda din hol, playing games forever - in- & outdoor
Liviu Diamandi	[tanc american], [au spus că va ploua până joi], [ceva cu mine]
Daniel Sur	Zodiac - o ştiinţă poetică a feminităţii în 12 paşi
...	"Prometheus 2005"
Ştefan Bolea	poem cu cerneală simpatică, aka metal church, bolea versus stoica, punkereală
Petrişor Militaru	Poem scris cu cerneluri simpatice, Prinzătorul de vise, A patra libelulă galbenă
Cosmin Perţa	Sepia din creier, You will never walk alone, Marta
Livia Roşca	*, , **

traduceri

David Herbert Lawrence

Axel Lenn

David Herbert Lawrence (1885-1930) este cel mai controversat scriitor englez al începutului de secol XX. A scris multe nuvele, eseuri şi romane, într-un stil frapant de liber al exprimării ceea ce l-a transformat repede în cel mai cenzurat autor al vremii - cazul romanului "Lady Chatterley's Lover" (1928) este binecunoscut, devenind în ochii publicului opera magna a autorului.
Deşi mai puţin cunoscută, poezia lui D.H. Lawrence este la fel de spectaculoasă: britanicul a scris o poezie a emanaţiei spontane, fără prelucrări ulterioare. Marcat iniţial de spiritul imagiştilor şi de Ezra Pound, registrul poetic al britanicului îşi permite abordări şi tonalităţi diferite, de la natură şi lumea primitivă a instinctelor la virulenta polemică şi satiră vis-a-vis de convenţiile puritanismului şi de modernitatea industrializată - "Look! We Have Come Through" (1917), "Birds, Beasts, and Flowers" (1923). Volumul "Pansies" (1929) a fost considerat mult peste limitele acceptabilului şi interzis în Marea Britanie.
Un adevărat rebel, D.H. Lawrence s-a stins din viaţă în Franţa, lăsând în urmă un model unic de perspectivă şi de verticalitate care va marca numeroase generaţii de autori de pe ambele maluri ale Atlanticului.

[Despre] Autocompătimire

David Herbert Lawrence
[tradus de Axel Lenn]

[din volumul "Pansies"]

Încă n-am văzut sălbăticiune
să-şi plângă de milă.
Vrabia de pe ram va pica răpusă
fără ca vreodată să-şi fi plâns de milă.

O Evă spirituală

David Herbert Lawrence
[tradus de Axel Lenn]

[din volumul "Amores"]

Închide-ţi ochii, iubito, aş vrea să te orbesc;
Te-au învăţat să vezi
Doar media aritmetică a lucrurilor,
Algebra iscusită a chipurilor doar,
Şi-n providenţă geometria
Completându-i sferele, lucrând ingenios.

Ochii ţi-i voi acoperi cu sărutări până vei orbi;
Ca şi cum aş putea - de-ar putea cineva...
În beznă probabil vei găsi ceea ce tot cauţi.
Au găsit atât de multe părticele ochii tăi dibaci,
Şi-am devenit un caleidoscop
Pe care-l scuturi iar şi iar, fără să-nţelegi ceva.
Mi-ajung predicile tale - Doamne, cât te pot urî!
Ţi-e teamă să nu-ţi însel aşteptările, nu?
Crezi ca acceptându-mă pur si simplu decazi în ochii tăi
Cumva? - cât de trist, de intrinsec, de spiritual, şi totuşi cât de precaut, tu
Vrei doar să mă supui voinţei, conştiinţei tale -
Te urăsc.

Corabia morţii

David Herbert Lawrence
[tradus de Axel Lenn]

[din volumul "Last Poems"]

E toamnă şi pârguite fructele cad
şi-ncepe de-acum lungul drum al uitării.

Cad merele asemeni unor stropi mari de rouă,
lovindu-se afla-vor scăpare.

E vremea să te duci, să-ţi iei rămas bun
de la tine, şi să găseşti o cale evadării
din sinele căzut.

Ţi-ai construit corabia morţii, biet suflet?
Grabnic te-apucă de lucru, vei avea nevoie de ea.

Haină chiciura se-apropie, şi merele vor izbi
într-un ţipăt des, furtunos, pământul rigid.

Şi moartea pluteşte-n aer ca un nor de cenuşă!
Ah! o simţi, nu-i aşa?
Adânc în fiece trup pârguit, sufletul tremurând
se zbârceşte nevolnic sub mângâierea frigului
pătruns prin orificii.

III

Îşi poate-un om găsi eternă liniştea
în urma loviturii de pumnal?

Hangere şi pumnale şi gloanţe făuresc
o rană doar, o cale de ieşire vieţii;
e asta linişte eternă, spune, e asta împăcare?

Deloc! se poate-n crimă sau în suicid
să afli împăcare?

Dar să vorbim de linişte precum o ştim,
precum ne e îngăduit s-o ştim, deplina linişte
a sufletului împăcat cu sine!

Oare putem sfârşi astfel?

Construieşte-ţi corabia morţii, te-aşteaptă
lung drumul spre uitare.

Va trebui să-ţi mori propria moarte, pustiul lung şi dureros
între fostul sine şi cel imediat următor.

Trupuri de-acum căzute, atinse, petrecute,
suflete se scurg prin ochiul
rănilor profunde.

De-acum întunecat, nemărginit oceanul sfârşitului
inundă gurile rănilor noastre,
de-acum ne-nghite potopul.

Construieşte-ţi corabia morţii, o arcă pentru tine,
pregăteşte-ţi merinde, fursecuri, carafe de vin,
te-ndrepţi spre bezna uitării.

Trupul se stinge treptat şi sufletul îşi pierde
încet-încet orice reazem în faţa potopului.

Ne stingem, pierim toţi, e o moarte a fiecaruia
şi nimic nu poate opri potopul din noi,
curând va înghiţi şi lumea, cu totul.

Ne stingem, pierim, trupul moare treptat
şi astfel orice vlagă,
biet sufletul, rămas în bezna lichidă,
aşteaptă ghemuit pe ultimele ramuri ale pomului vieţii.

VII

Ne stingem, pierim toţi, ne-a rămas
să-văţăm a muri şi forţa de a ridica pânzele
corabiei morţii pe drumul cel mai lung.

O mică luntre cu vâsle şi mâncare
şi vase şi haine pregătite
sufletului petrecut.

Şi luntrea porneşte la drum, a fost cea din urmă zvâcnire
de viaţă, porneşte spre larg un suflet fragil
în avântul corabiei sale, în arca lui chivernisită
cu hrană din belşug şi vase
şi haine colorate,
spre beznele potopului,
spre apele sfârşitului,
spre marea morţii va pluti întunecat,
mereu în derivă.

Nu-i loc să poată ancora, nici destinaţie precisă,
iar bezna se-adânceşte doar
într-un potop imens si mut,
beznă lângă beznă, şi sus şi jos la fel,
lateral tot beznă, pierdut e orice sens...
corabia acolo-i încă; şi totuşi nu mai e.
Complet nevăzută, nici un reper.
Nevăzută! Nu este! şi totuşi
undeva tot este.
Nicăieri!

VIII

Nimic nu mai este, nici trupul
dispărut fără urmă.
Întunecime grea şi sus şi jos,
undeva la mijloc luntrea
nu e.

Iată sfârşitul, uitarea!

Deodată răsărit un fir
separă-n două întunericul,
un fir perfect orizontal,
o dâră palidă de fum.

O-nchipuire doar? sau dâra chiar
devine tot mai lată?
O clipă, iată zorii -
e răsăritul revenirii
din beznele uitării.

Uite corabia plutind în derivă
sub umbrele gri-mortuare în clipa
acestui apus-răsărit.

O clipă, o clipă! iata o tuşă de galben
şi cât de ciudat, biet suflet vlăguit, un ton rozaliu.

Un ton rozaliu şi-o luăm de la capăt.

X

Potopul descreşte şi trupul, asemeni unei cochilii,
apare-n urma lui fermecător.
Corabia zboară, se-ntoarce acasă
pe-un val de culoare,
şi sufletul revine - furtuna a trecut,
acum e pace.

Retrezită, inima trăieşte acum
liniştea, chiar liniştea uitării.

O, pregăteşte-ţi corabia morţii, biet suflet!
Vei avea nevoie de ea.
Te-aşteaptă lung drumul uitării.

a patra scrisoare către andra

Olga Ştefan

când m-a născut, mama avea părul lung şi cârlionţat
ca desenele din cărţile lui hans christian andersen.
trupul meu sângeriu i-a întunecat ochii. câteodată
mă ciocnesc pe stradă de femei aidoma ei şi îmi
vine să plâng.
mama şi-a tuns părul centimetru cu centimetru
până ce am crescut mare ca somnambula heartbroken
aplecată peste balcon
ca masa din cabinetul de cardiologie ca inima din formol
pe care o priveam până părea iar că bate şi bătea ca un cerşetor minor
la uşi melaminate
atunci când i-am povestit mamei că ating tavanul pe vârfuri
mama a plâns.
cu toţii avem, ai să zici, o istorie demnă de plâns.
o istorie de vacanţă de vară când anca îţi şopteşte
să vezi să vezi la costineşti
m-am pupat cu trei tipi toţi în aceeaşi noapte
m-au răsfăţat cu te iubesc-uri şi cu eşti frumoasă-uri
în deltă au salivat toţi străinii ecologişti după coapsele mele bronzate
la sighi au făcut coadă vampirii pictaţi
la sângele meu fierbinte de vară
şi da toţi avem
o istorie din urmă pentru care ne montăm ochii la spate
mama a plâns când m-am pierdut de ea
şi mama a râs când am găsit-o cu pletele în mâini
şi multe w questions în ochi când mama s-a trezit să-mi aducă
aminte că sfârşitul cu s mare e aproape gata ca un pullover
maro în deşirare aşa cum
anca îţi aminteşte tot timpul de acele vacanţe de vară când
ea s-a pupat cu cei mai frumoşi băieţi din liceu şi
pe ea au iubit-o cei mai vânaţi bărbaţi din oraş
dar nu-i nimic
pe mine mama m-a vândut foarfecelor şi
şuviţelor de păr din plicuri
pe tine mama te-a vândut căştilor îmbibate cu muzica
vremii de războaie date în numele lui
niciodată nu ne este dat să uităm serile ca asta
ghemuită în burţile noastre ca un fetus
pregătit să se nască stă greaţa de ieri aproape o văd
târâtă de păr de parcă ar fi anca-iubita
anca-adorata pe vremea
când cu pumnii încleştaţi am decis că e totuşi prea mult

scurtă declaraţie de independenţă în oglinda din hol

Olga Ştefan

ce dacă-mi probez acum rochiile în oglinda din hol
rochiile mele sunt plasturi peste răni încă proaspete
le dezlipesc şi dor le pun şi vindecă
ce dacă fac pe copila şi zic nu nu întrebărilor flămânde
o să mă port exemplar în noaptea nunţii
o să-mi desfac picioarele ca la carte
o să-mi crăp sufletul ca pe o nucă
şi nu doar atât: eu o să umblu mereu
cu un bărbat de mână
eu - de atunci de când se va face bine corpul meu infectat
cu atâtea rochii tăiate în cioburile oglinzilor din lifturi
- n-o să mai fiu niciodată singură
niciodată n-o să-mi mai mănânc pâinea cu ceai singură
şi n-o să joc solo în filmele serii nu :
eu o să-mi desfac mărgelele negre din jurul gâtului
ca să pot vorbi mai tare şi o să le spun tuturor
băi, v-am zis că io n-o fac nici
p'aia nici p'aia că o să-mi vină mie vremea să fiu fericită
şi o să mi se roadă şireturile tenişilor de scârţâielile
voastre şi o să vedeţi că a meritat să-mi sug obrajii să-mi frâng gâtul pe
tocurile de 12 ale groazei de ăştia ca voi care lustruiesc
bombeul vieţii pentru şuturile încasate de ăştia ca mine
aşa i-am zis şi lui gabi las-o baltă gabi
timpul lasă răni şi cicatrice obrazul meu nu se taie
în bricele prostiei aşa i-am zis şi lui mihai see you never again
mihai nu cu săpun se spală moartea cârpelor care ne-au
şters podelele tristeţii în care ţi-ai vârât tu ghetele murdare
şi au venit apoi mulţi mai mici şi mai neimportanţi şi pe toţi
i-am expediat cu vorbe din astea de zis la kensky show
(să moară capra vecinului perechea ta de ţap ispăşitor)
şi toţi au plecat cu mâinile mai afundate în buzunare
cu ochii mai aplecaţi cu câteva grade
tot aşa o să le spun şi copiilor voştri şi copiilor copiilor voştri
care sigur or să vă semene în zâmbetul ăsta murdar ca un ziar
de învelit slana cu ceapă,
în ochii spălăciţi ca tricoul
cu michael jackson din secondul pensionarelor slinoase
ştiu deja ei că au să vină să vă spele cu clăbucii urii cuvintele înghiţite în sec şi
băi, o să le zic atunci, băi, eu niciodată n-am fost
cu adevărat singură -
ce viaţa mea vă tot faceţi atâta pomană
pentru rânjetele alea hâde
nici să le arunce careva după mine nu mi-ar fi de folos mirosul lor putred mirosul lor acru
nu-i vreme acum de zâmbete tâmpe la o adică
am deja destule cârpe cât să-mi înconjor de trei ori existenţa
călcată-n picioare jegoase de ăştia ca voi /bărbaţi chipeşi târfe camuflate/
la o adică eu ştiu mai bine decât oricare cu ce se mănâncă tristeţea numai că

singurătatea mea nu se coace laolaltă cu singurătatea voastră

playing games forever - in- & outdoor

Olga Ştefan

apoi
ziceai tu
şi spune-mi: dacă x vine şi zice că sunt un zero
asta-nseamnă că ne vom încârliga toată viaţa prin
careuri de trei pe trei răsturnând regulamentele ordinii interioare
şi încredinţându-ne câte unei mâini obosite să ne tot scrie numele
să ne tot alinieze corect? şi-ţi spun dacă x vine şi zice că sunt un zero
trupul meu se va umfla şi trupul lui se va zdrobi
şi aerul lui va fi respiraţia mea ridicolă ilegală
dar x nu vine x are un nume x îţi trimite mesaje de îmi pare rău
x se ascunde xxx e pelicula derulată în spatele ferestrelor lui
olgăi i se face scârbă închide ochii a scârbă destul îi zice destul
dezordine interioară şi în general haos
ţipă femeia ventuză la difuzor
regulile jocului ei sunt întotdeauna aceleaşi.
***
apoi venea alex şi-i ziceam
alex, poţi să te speli pe cap cu cuvintele tale.
cuvintele tale balsam. cuvintele tale antimătreaţă.
poţi să te loveşti peste spinarea ta prost asamblată
cu bicele lor împletite la marea grabă
timpul din ceasul mătuşilor tale a stat
(ele aveau toate o singură oră)
alex, tu eşti x din drama lui subzero din jocul
cu gheaţa pixelită a lui subzero
dan câştiga mereu trofeul morţii sub masca lui
şi din palmele lui creştea gheaţa ca o ciupercă atomică
afrodită schiloadă născută din spumele pe care le fac
când mă văd iar închisă între patru pereţi garnisiţi
cu postere din glandele endocrine ale iubitelor tale
***
apoi mă trezeam din delir back to school scria pe caietul andrei
andra se aşeza în bancă
şi mă uitam la ea şi ea ştia c-am să spun asta păi da noi
jucăm periculos, ce zici, andra?
e periculos să scrii mesaje offline
către îngerul tău cartofor e periculos
să te-ndrepţi spre oficiul poştal 17 şi să-ţi ceri
felicitările de la mulţi ani şi have a nice life şi
te iubesc şi să fii iubită că doar astea ţi
se cuvin şi numai astea îţi mai lipseau ca să te
lingi pe buze şi să pricepi naibii odată
că e periculos să ieşi cu faţa curată din
cartierul rău-famat al iubirii şi e periculos
în general să priveşti la stânga şi
la dreapta prin pelicula mov a fardurilor mieroase
de fecioară/ de damă de inimă roşie/
ea a fost icoana nopţilor pierdute visând
în rest, pot să-mi întăresc părul cu
cuvintele astea pot să mă biciuiesc
şi eu cu urmele vineţii de pe pielea ta
cu bicele din arterele lui din îmbrăţişarea lui
întoarsă şi primită de zece ori
ca un bumerang sălbatic ca şah-mat pe o tablă de şah goală
ca un pion de alb mutat în şotron
fără careuri şi fără finalitate
acum ştii:
singurul pion liber sunt eu
l.o.l
i'm the one playing games forever

[tanc american]

Liviu Diamandi

M-am pomenit prins într-un tanc american
atacat cu bombe incendiare
zgomotul surd al izbiturilor în blindaj
mirosul de metal încins

soarele năvălind la apus în camera mică
după o zi rece şi înnorată
şi nu mă pot ascunde
mi se aprind tâmplele şi stomacul

zgomotul de afară
şi liniştea dinăuntru
blindajul cedează
şi arzi de viu ca un şobolan

ard de viu ca un şobolan.

[au spus că va ploua până joi]

Liviu Diamandi

Ploile nu se mai opresc
este frig
mă chircesc în scaun ţăcăn din maus
ploaia ţăcăne în pervaz

simt cum radiază frigul prin geam
mă chircesc şi mai tare
şi ţăcăn din maus
detectorul de mine

ploaia ţăcăne în pervaz
mă chircesc adânc
îmi încordez toţi muşchii
şi nu mă las deloc

lacrimile se pornesc pe obraji
ţăcăne surd în genunchiul blugilor
şi nu mă las deloc
şi mă chircesc şi mai tare

ce ruşine ruşine ruşine ruşine
aştept o scăpare
nici o scăpare nu vine
mă încordez tot vreau să mă chircesc şi mai tare.

[ceva cu mine]

Liviu Diamandi

Mi-e frig la picioare
trebuie să îmi pun şosete
am rămas desculţ fiindcă acum o oră
m-am simţit brusc plin de energie

şi ardeam tot
aşa că m-am gândit să profit repede
n-am mai ieşit din casă de patru zile
şi trăiesc ca internat în spital

am ţâşnit în baie să fac un duş
apoi am dat drumul la o muzică veselă
şi m-am îmbrăcat în culori aprinse
primul impuls a fost să-l sun pe Zacu

să ieşim undeva
să facem ceva cât mai dinamic
la popice mă gândeam eu
ar fi cel mai haios

dar parcă energia asta
se cerea cheltuită pe ceva mai mare
să simt în sfârşit că se întâmplă ceva cu mine
ceva care schimbă şi lasă urme

m-am aşezat la birou am pus căştile pe urechi
să mă gândesc ce aş putea face
a trecut o oră
mi s-au răcit picioarele.

Zodiac - o ştiinţă poetică a feminităţii în 12 paşi

Daniel Sur

[fragmente]

Introducere

Este important ca bărbatul să cunoască tainele şi adevărurile Femeii pentru că aceasta este singura cale care ne arată scopul şi ţelul corect ce trebuie urmat şi atins. Poezia ştiinţifică este singura care ne conduce către acest ţel.
Datorită atracţiei forţelor antagoniste divine, bărbat vs. femeie, monada dumnezeiască păşeşte în involuţie şi revine la punctul de pornire, la lupta sacră între sexe, adică la sexul sacru.
Prin sex sacru se naşte conştiinţa de origine sacră a individualităţii.
Sunt teorii oculte care numesc acest lucru "cădere", dar noi vedem aceasta ca pe o coborâre în materie, în ştiinţă.
În activitatea involuţiei, un rol mare îl au zodiile.
Cele douăsprezece zodii reprezintă cele douăsprezece tipologii ancestrale de comportament ale omului.
Fiinţa umană simte o permanentă nevoie de a-şi testa conştiinţa, de a experimenta realitatea din perspective diferite. Urmărim această necesitate printr-o gamă largă de activităţi: meditaţie, droguri, sport, sex, artă, etc. Fiecare are o nevoie de bază fundamentală de a învăţa, de a realiza, de a desăvârşi mediul său, precum şi de respectul de sine ce se naşte din aceste realizări.
Te confrunţi cu o femeie problemă sau cu o femeie care te surprinde prin modul ei de a fi, investighezi, cauţi soluţii, în final înţelegi, iar zodiacul face pentru tine lucruri clare şi concrete, îţi oferă soluţii pe care înainte nu le puteai obţine de la tine. Provocare, experiment, putere, succes. Iată o formulă foarte motivantă care îi determină pe oameni să-şi dorească să ştie şi să facă tot mai mult. Această nevoie de "a face" ajunge de multe ori o urgenţă de "a face".
O teorie din psihologie afirmă că învăţatul merge mai bine dacă îţi oferi în schimb mici doze de satisfacţie din când în când.
Iar zodiacul propus de noi poate să vă ofere formula perfectă dintre ştiinţă şi plăcere.
Succes!

Zodia Balanţă

22 septembrie - 22 octombrie

Semn: glonte rătăcit
Planeta dominantă: amprenta senzuală a buzelor
Element: sabia grea a neputinţei
Calitate: glorioasa imagine a oglinzii
Culoare: tonurile de roz şi de verde ale insomniei
Metal: cuprul pur al amintirii
Compatibilitate: impasul depăşit al timpului

Caracteristici generale

Tristeţe ameţită

Viciul te caută
Te caută
Sub masca lucrurilor foarte îndepărtate
Sub masca sfârşitului disgraţios
Sub masca mîngâierilor luminate.
Viciul nu va ceda
Nici în faţa rugăciunii tale
De hârtie
Nici în faţa senzaţiilor tale
Dichisite
Va lua foc brusc si fără motiv
În intimitate
În timp ce îţi goleşti epiderma
De restul de tristeţe
Ameţită de singurătate.

Sănătate

Foame lichidă

Osiile tale lichide
Cad de-a valma pradă indolenţei
Şi se rup.
Rabzi şi nu dai înapoi.
Când îţi soseşte ceasul
Îţi îndeşi în stomac arcuri
Din canapele stricate
Pe post de frâne.
Şi râzi
Şi âzi
Până ţi se face din nou foame
De un înger
Bine condimentat.

Bani

Câine metodic

Luxul parcă s-a născut fără dinţi
Deşi muşcă fără încetare
Ca un câine metodic
Din sfârcul tău de mamă.
Aveai febră în mâini
De cât lătrau
Metaforele-ţi destrămate
În numerar.
Ai decis
Şi nu vrei să renunţi
La propriile-ţi războaie civile
Doar pentru a aşeza timpul
La locul lui.

Iubire

Cartea de onoare a sufletului

Sexul ţi-a dereticat cele mai tainice
Gânduri provizorii ale copilăriei
Şi te-a obligat să înduri
Spectacolele răsunătoare
Ale cărnii.
Vrei?
Tu nu prea vrei
Dar puţin îţi pasă
Dacă nu reuşeşti să fotografiezi
Iubirea lui
Şi dacă cartea de onoare
A sufletului lui
Nu îţi aşteaptă semnătura.

Previziuni

De viitor te aperi cu oglinda

Pe care o mânuieşti ca pe un scut.
În spatele ei te ascunzi
Ca-ntr-o beznă
Ca-ntr-o pâclă mâloasă
A neliniştii
De unde extragi cu unghiile
Măseaua cariată
A rătăcirii.

Zodia Scorpion

23 octombrie - 21 noiembrie

Semn: juisarea sinceră a aparenţei
Planeta dominantă: umbra lungă a dimineţii
Element: buza ruptă a curgerii
Calitate: armonii din forme bizare
Culoare: culoarea sufletului sufocat de inimă
Metal: roca fiecărui blestem suspendat de suspine
Compatibilitate: cu şoapta maronie a memoriei

Caracteristici generale

Cântece otrăvite

Dansul albastru al fanteziei
Bate ritmul cu piciorul ei negru
În aripa-i galbenă.
Ieşi afară măcar o dată
Ieşi şi respiră
Să-mi tremure sânii
Şi cântecele otrăvite
De trufie!
Ieşi afară şi visează
Contururi tot mai indecente
Până când timpul
Îşi va dezvălui sexul său mlăştinos
Ieşi şi aruncă
Blestemul universului
Departe de mine
Să îl siluieşti pe ruguri
Pe care să ardă
Până se stinge neliniştea căutării.
Hai, ieşi afară odată!

Sănătate

Ordin al orgiei

Trupul ei poate să deschidă
Coapsele liniei vieţii
Prin repetiţie.
Trupul
Poate să-i desfigureze
Numele
Şi să-l flancheze
În două bărci funebre.
Trupul
Se poate ascunde
Într-un oftat gutural
De plăere
Un ordin al orgiei
Ca o staţie de destinaţie.
Trupul
Acest soare al amorului propriu
Scuturat de frisoane
Şi sâcâit de constipaţia nopţii.

Bani

Cărbune dens

Sunt atâtea gesturi inutile
Prăfuite de singurătate
Care îţi îngheaţă
Sufletul
Privirea
Şi răsuflarea.
Aşa că sfâşie pâmântul
De pielea lui de prădător
De umbrele lui înfricoşătoare-
Cristale negre
Care magnetizează ecourile-
Până rodeşte aur
Cărbune dens
Care anulează
Dintr-o singură lovitură
Siluetele buimace
Ale fiarelor imunde.

Iubire

Se aude un blues

Buzele-nflăcărate
Nu sunt decât poveşti violente
De scenă
Fantome
Ce se poticnesc în maturitate.
Dincolo de plăcere
Se aude un blues
Ce poate să înghită cuie
Bătute de pungaşi şi preoţi
În mâinile spălate de nesomn.
Nu se pot răscumpăra decât copiii
Acei zei flămânzi de lacrimi
Şi de renunţări.

Previziuni

Prea

Prea mobile sunt cifrele
Prea repetate sunt valurile
Prea scurte vâslele
Prea mormăitoare clipele
La orice oră a mâniei.
Prea încercănate sunt respiraţiile
Prea sălbatice obişnuinţele
Prea protejate sunt urechile
La orice oră a iubirii.

Zodia Săgetator

22 noiembrie - 20 decembrie

Semn: sinapsa făpturii electrice
Planeta dominantă: cele patru anotimpuri ale aventurii
Element: ţipătul fulgerului de vară
Calitate: călătoare prin ochii bărbaţilor
Culoare: albastrul dilemei în agonie
Metal: surghiunul păianjenului de apă
Compatibilitate: toamna putredă a nemuririi

Caracteristici generale

Zâmbete proaspăt tăiate

Gura îţi putrezeşte în apă
Dacă şi numai dacă
Auzul nu ţi se umple în fiecare dimineaţă
Cu zâmbete proaspăt tăiate.
Tu nu eşti tu
Ci viaţa nerepetată a morţilor
Care aşteaptă nepăsători
La ferestrele lacrimilor tale.
Tu nu ai rădăcini subpământene
Ci doar picioare rănite
De rumoarea de zăpadă
A neliniştii
A cerului rău
Ce-ţi taie-n două inima
În largul mării.

Sănătate

Arena rotundă a admiraţiei

Te doare în tălpile picioarelor
De fiecare dată
Când faţa ta lăuntrică
E retezată
Odată cu cucuta.
Când arena rotundă a admiraţiei
Când acest animal a împietrit
Muchia mută a dinamitei
Ca o peniţă în coapsă ţi se va înfige
Adânc
Sfâşietor
Până la toamnă cu melcii ei
Cu ciorchinele de neguri
Şi ochii îngrămădiţi în mucegai.

Bani

Un inel roşcat

Zile de sărbătoare
Pe roţi să te-nvârtă
Atâta îţi cere inima
Şi-un foarfece-n cruce.
Decupezi oarbă arcada cerului
A statorniciei
Pe sub care să treacă
Înserările de mătase
Cu cozile lor lungi de paiete.
Abia apoi te laşi aşezată
Într-un ochi de timp
Într-un luminiş de tăceri
Strident de uscate
Un inel roşcat
Al gândului
Prin care inima-ţi visează.

Iubire

Mers plutitor în lumină

Noapte în oglinzi
Ziua în aripă de vânt.
În marginea ta albastră
Te-ntâlneşti cu tine însăţi
Şi te întorci.
Apoi te ierţi că te cauţi atât de stângaci
Te ierţi pentru mersul tău
Plutitor în lumină.
Îţi cauţi glasul în orice
Chiar şi în beregata tăiată
A simbolului -
Un turn cu multe degete.
Dincolo de gesturile acestea
De delir şi doliu
Te pândeşte
Mătasea virgină a sexului.

Previziuni

Vei purta întodeauna
Acel NU
Acea ulceraţie de umbră
Ca pe o buză în carne.
Nimeni nu va şti niciodată
Unde se va ascunde
Pântecul tău fragil
Sau scheletul de copilă
Care visează
Să ascundă moartea
În rochie de mireasă
Nici că grindina albă
Poate să sugrume
Bucuria ta de roţi dinţate
Şi cuţite.

"Prometheus 2005"

Festivalul de poezie "Prometheus 2005" s-a desfăşurat în perioada 17-26 iunie 2005 la Sf. Gheorghe în Delta Dunării, fiind concursul literar din ţara noastră cu cele mai mari premii special pentru tinerii sub 25 de ani care scriu poezii. Juriul ediţiei din acest an a fost alcătuit din Florian Pittiş, Mircea Martin şi Tudorel Urian. Între cei doisprezece concurenţi calificaţi la faza finală s-au aflat cinci membri ai redacţiei EgoPHobia: Ştefan Bolea, Petrişor Militaru, Oana Cătălina Ninu (câştigătoarea de anul trecut, care n-a putut participa acum la festival din motive obiective), Cosmin Perţa şi Livia Roşca, învingătoarea din acest an. Mai multe informaţii despre acest festival puteţi găsi pe site-ul oficial www.anonimul.ro. Vă prezentăm poeziile scrise în concurs de către egofobi, "aliniaţi" alfabetic.

[concurentul #4]

#1. poem cu cerneală simpatică, aka metal church

Ştefan Bolea

01. leash

un semn barat pe inimă
şi crucea sfântului andrei pe-o sticlă
două cercuri roşii
ce înghit dreptunghiuri cu bare
şi-un nu vă aplecaţi în afară
tradus din cea mai vie engleză
plus nişte controlori
iată ce a mai rămas
din on the road easy rider
atunci când te plimbi cu trenul

02. desire

fie ca părul scalpat
să crească din nou
fie ca sperma mea să curgă
peste câmpiile îngheţate ale româniei
fie să intru în biserica mea
şi fervoarea să detoneze arena
până când cerul gri dă să crape

03. the fighting spirit of romania

stăteam în primul rând ca golanii
şi mă gândeam că jandarmii
sunt oameni ca noi
doar ceva mai sperioşi
sunt cel mai puternic om din lume
Dumnezeu cântă la mitraliera acustică
şi întreabă dacă orcii din public
au chef sau nu
să-l linşeze pe-un pedofil
lipsit de farmec

#2. bolea versus stoica

Ştefan Bolea

potopul se amână/ cisternele sunt încă pe drum
la o adică petre stoica vorbeşte iar prostii
dacă vrei să baţi câmpii despre apocalipse şi alte ştăngi
poţi oricând s-o faci
fără să te scremi aşa subtil

da pompieri mânjiţi cu benzină
da sfinte în costum de curvă
sau rockeri în halate albe
da bin ladeni cu insignă anti-tero
dar ce-i cu chiloţeii ăştia uzi de la atât potop
sau cu bulanele care şi-o trag
în venă direct din cisternă
hai lasă-mă cu limbajul ăsta bosumflat
cu metafizici din astea articulate
din crâşmă până la toaletă
nu acum să fim rigizi dogmatici
şi mai ales afabili
să zicem acum cisternele au pană de potop
rezervorul s-a spart
deci potopul nu mai are pene

#3. punkereală

Ştefan Bolea

inspiraţia este nazism
îmi dicta pe ton de sultan
beţivanul clorotic
o ploaie de salivă îi cobora
din cerul gurii

trebuie să te adaptezi la cerinţele ei
trebuie s-o laşi să-ţi cânte în strună
până te capsează pământul de talpă

trebuie să fii pruncuşorul ei
cu ochişori de viţel şi rât de maimuţă

aberaţia asta mi se părea o farsă
înscenată fără prea mult gust
că mi-era şi silă să mai storc un sens din ea

în angoase îmi bag de obicei pula
l-am curentat în timp ce mânuiam aprins o ţigară
am amuţit şi în tăcerea noastră
icnea un fel de ticăit isteric
la fel de insipid ca o aliteraţie
care leagă între ele două celulare decuplate

la o adică dialogul nostru era compromis total
atunci am râgâit cu entuziasm ca să mai
detensionez puţin atmosfera
la care amicul meu mi-a dat un sfat de încheiere

sunt iisus christos agăţaţi-mă pe perete

[concurentul #7]

Poem scris cu cerneluri simpatice

Petrişor Militaru

Din vremea mâinilor mele trupul tău sughiţa.
Atins, nevăzut. Pe pieptul arămiu venise
capul lui Ioan. Botezătorul. Nu dormea.
În capul lui nu exista sânge.

Tu îi puseseşi totuşi o palmă pe frunte.
Capul său era transparent. Şi ne privea.
În urechea lui Ioan Botezătorul se auzea
un inel tânăr. Străzile se întind. E aproape

dimineaţă. Camera noastră fără pereţi -
avea numai o uşă. Dacă te uiţi în cameră
o să crezi că poemul stă nemişcat. Nevăzut.
Cu trupul tău adânc de măslini am şters

Iniţialele. Şi ne vedeam polii. Te-am conturat
cu vin. Developam fiecare timp fictiv, îmi
inversam culorile. Cerneala aştepta cu ochii
închişi. Dimineaţa era aproape.

Prinzătorul de vise

Petrişor Militaru

Strâng parce pe articulaţia dintre lumi.
Într-un timp opţional ochiul meu se od
ihneşte pe frunte. Îl urmăresc cum vise
ază ca un peşte şi somnul lui mă trece p

ragul. Trei păianjeni cu cruce mă hrăne
sc. Şi îmi venise corbul. Nu aveam să număr
decât până la patru. Cinci este numărătorul.
Dormeam cu uşa deschisă la drum. Uneori

visele îmi scăpau înainte să apuc să le visez.
Urina lui Dumnezeui spăla sângele şerpilor.
Potopul se amână. Cisternele sunt încă pe d
rum.Din minţile copacilor creşteau direct bă
rci. Îmi resorbeai primele naşteri.

A patra libelulă galbenă

Petrişor Militaru

Picioarele mele petrec mai ales pe pământ.
Şi atunci se încolăcesc în tăcere şerpii cu
limba nedespicată. În acelaşi fel mâinile
tale şi-au recunoscut degetele cu palma.

Memoria palmelor a spart aripile idolatre.
Abia atunci calul meu ciclic s-a trezit şi a
plecat după drumul beţiv. Nu a cucerit nici
o farsă. Prin ploaie trecutul meu tună şi

fulgeră dintre stânci. Rostogolirea lui îmi
temperează colţurile şi colţii, fiindcă soarele
mă muşcase de spate când îmi intrau trei
îngeri pe nări. Mai târziu tu ai trecut de

pământ cu libelula galbenă. Creştetul meu
se odihnea dincolo de plajă. Întorsesem o
barcă şi îi pusesem roţi din beznă. Îţi
trimisesem cristale.

[concurentul #5]

Sepia din creier

Cosmin Perţa

Cântecul meu nu este doar unul al singurătăţii
ci este chiar pieliţa străpunsă de carne şi capilare,
îmbălsămată pe rând de iarnă
şi mult mai apoi
de roiuri însetate de muşte.
Linalin a plecat, cu toate urmele ei de linalin,
în locul ei un muşuroi mişunând
de urzici,
de furnici;
până când ai venit tu, ca o linalin, ca o fiară,
cu pielea mai grea,
cu carnea mai umedă,
foindu-te pe sub scoarţa de vacă ce-mi acoperă torsul.
Cântecul meu, nu, nu va mai fi nicidecum.
Şters. Ca o lumină de seară,
ca o atingere vie sub coapsa ta,
ca o istorie lentă a criminalilor în serie,
a gesturilor lor, a buzelor mele uşor desuete.
Cu mâna dreaptă amestec licoarea
iar capul bovinei se-afundă mişcat în ieslea de fag.

You will never walk alone

Cosmin Perţa

Regală trecerea trupului gol in trupul gol.
Dacă tu, mamă a iepurilor mă mângâi cu beţe metalice,
dacă tu te îmbeţi şi loveşti
cu o limbă de şacal, de viezure,
tu, mamă, urmezi.
Asemeni ţie căţeaua de iarbă e aşezată în noi;
soclul ei este fabulos,
pielea dracului, ca o zale lucioasă în gură.
Nu ni se pare, noaptea, că vine încet,
ca un abur dens, ca o miasmă
şi se gudură în fel şi chip pe lângă tălpile noastre
unse cu rouă şi spermanţet de la ieşirea în larg
printre recifi şi cariatide-ngroşate.
Nu, nicidecum, ea chiar vine,
suntem alcoolici de mici
şi nori grei de cianuri în piepturile noastre scofâlcite
se-adună şi fulgeră cordul.
Iar ea vine goală,
căţeaua de tablă,
şi se gudură goală
ca o podea,
ca o gresie.
O prindem c-o piele de lup, o-nfăşurăm
şi cu o lamă lucioasă scoatem petece goi
până spre dimineaţă
când asurziţi de efort ne prăvălim peste ea
cu mâinile cleioase, cu degetele, cu genunchii.
Grijă. Grijă mare.
Numai aşa veţi reuşi şi voi şi toate neamurile voastre.
De aici nimeni nu pleacă întreg; noi suntem copiii veacului nou.
Legaţi-vă bine unul de celălalt
şi să nu uitaţi în veci numele celui din stânga.
În stânga mea:
centrala, atomul, nilul şi gangele, castro şi csilla.
Deloc în lumina sfioasă a dimineţii nu ne vom disipa,
deloc caierul moale al cărnii în mâinile noastre,
deloc aerul tare şi plumburiu,
deloc inima ta - ţipătul meu,
deloc acolo între secerători.
"Potopul se amână, cisternele sunt încă pe drum"
el vine oricum, tăios, liniştit, şi fiecare mamă
îşi va lua mortul în braţe şi-l va adăposti.
Şi tot cimitirul şi crucile lui, cu totul,
de cocoaşe bătrâne va fi izbăvit şi cărat.
Învingător,
printre nori de lişiţe şi bondari,
creierul se pregăteşte de viaţă.

Marta

Cosmin Perţa

Platoşa îmbrăţişează camera înainte de luptă.
Vom rămâne doar noi;
lighioane desculţe, uscate.
Mâna mea îţi va strânge pieptul,
îţi va mângâia alama braţelor,
chistul tânăr.
Cel puţin nu aşa, nu azi.
Sub pământul iepure mi-am închipuit regatul;
o frunte acoperită de iască,
luminată de beţivul ierburilor,
al popoarelor nomade
şi-al lăcustelor grele.
Tăcere, te rog,
respiraţia ta produce panică iarna,
în somn îmi cresc vertebre noi, uriaşe
şi corpul se înclină uşor,
ca o lişiţă.
Marta nu e o farsă,
în inima ei pulsează carbonul,
sfâşie ţesut cu ţesut până spre seară
când printre licuricii de foc, râma de ploaie
îşi strecoară şenilele ei lipicioase
cu zvâcniri măsurate,
curate.

[concurentul #6]

***

Livia Roşca

[Poem scris cu cerneală simpatică]

Trebuie să le arăt pe cineva lângă mine
altfel vor şti să muşte până la os.

Unghiile şi genele mele alunecă peste lemnul camerei, devenită propria mea carapace mirosind a răşină.
Aici ti-aş putea coase rănile cu dinţii
Aici părul meu îmbibat cu ierburi ar încolăci răul strâns în cercuri dure la picioarele tale.

Aici nu e acolo.

Acolo vine sprintenă frica de bărbatul pickammer
Frica de femeile văduvă neagră
Nevoia de Nivea Visage, de farduri şi ochi rimmelaţi.

N-o sa-ţi mai placă până la urmă vizuina asta
în care femeia nu-ţi ţine sufletul cald la culcare
Şi uite aşa tristeţea se converteşte, devine altceva
totuşi grav dar pervers
E momentul în care nimic nu contează
decât EU care merit un minim răsfăţ
Tâmplele zvâcnind pe cordul oricui te-ar primi lângă coaste
Moleşeala fluidă coborând încet ca printr-o clepsidră
Patul plin de nisip în care începi să te afunzi
Starea frivolă şi stranie aşa ca ciorapii plasă purtaţi pe sub blugi

Acolo ea are picioarele reci şi nesigure pe o gresie străină
Ungiile lungi şi roşii ca o rană proaspătă în care tu te reflecţi
Ochii tulburi ca o baltă cu peşti

Aici, peste glezne îmi trece mucoasă o talpă de melc.

***

Livia Roşca

Sub stratul gros de păpuşi e mama
Ea se afundă câţiva centimetri pe zi
timp în care îi mai cresc unghiile şi părul
până când rămân doar vertebrele aliniate
albe ca băţul unei acadele cândva dulci şi crocante

Brusc precum gura deschisă a unui coş de gunoi cu pedală
aşa se căscase pământul deasupra
când ea avea încă organele calde
şi primul pumn de pământ s-a auzit dedesupt

(Mâna mamei pe linguriţa de argint mestecând în ceai
Vocea ei tânără, ploaia trezind mirosul exotic al corpului ei viu
Genele negre şi grele fluturând deasupra mea graţios cu vuiet uşor, aşa ca bătaia din aripi a libelulei în timpul unui ritual amoros.
Apoi, tăcerea îngheţată a rochiţelor mele rămase pe sârmă la uscat )

O dată pe an tata îmi pune mărgelele mamei la gât
Tot timpul o perlă din şirag se cariază
Tata o sparge cu ciocanul şi muşchii toţi îi cad a tristeţe
Un compresor violent îi presează pe piept.
Eu îmi duc genunchii la gură
Am dinţi de iepure, îi decojesc de piele până la os.

***

Livia Roşca

Tractoarele şi cisternele din parcul auto,
Învăluite în liniştea perfectă a duminicilor
Pe undeva impresia unui cimitir de maşini
Toate mari, vopsite cu roşu strălucind ca ouăle de paşte frecate cu o felie de slană
Tabla tractoarelor frigând, la fel şi treptele lor de fier
Mândria mea odată urcată la volan,
Când începeam să apăs pe toate butoanele
Pe toate pedalele
Ştiind sigur că nu-i nimic neprevăzut pe cale să se-ntâmple,
Când până şi potopul se amână
Lângă, uitate în iarbă, strălucind ca nişte bijuterii groteşti, şuruburi şi
cheile mari fierbinţi de la soare ca nişte haltere pe care le căram trăgându-le târâş
cârpele îmbibate cu motorină, strânse ghemotoc sub scaun
petele mari de ulei absorbite de pământ.

Undeva bărbatul, iubirea mea mistuitoare
trage de aţă o maşinuţă de plastic.
Cisternele sunt încă pe drum.