EgoPHobia #8

PROMO >> cărţile egofobilor

EgoPHobia

editor: Sorin-Mihai Grad | redactor-şef: Ştefan Bolea || EgoPHobia #8 | octombrie '05
e-revistă culturală fondată în iunie 2004 ..................................... apare în lunile pare din an

Diana Todea	Scriitorul
Gorun Manolescu	Evadarea nereuşită
Ovidiu Constantinescu	Jurnal din Nigeria
Cătălin Spînache	Confesiunea unui prizonier
Daniel Sur	Find what... Replace with... [III]
Kirus	Batrânul pervers

Scriitorul

Diana Todea

Faţa palidă, părul soios de cărbune, ochii mici şi reci, mâinile uscate şi aspre. Ochii înroşiţi păreau melancolici, duşi în altă parte, căutând o dimensiune ireală. Părul îi crescuse, puţin peste urechi, semăna cu un preot baptist. Încărunţise la tâmple, avea un rictus pe obraz. Mâinile erau şubrede ca două pensule învechite, încovoiate peste un manuscris cu nişte coperţi negre. Dimineaţa apăruse de după un dulap masiv, înfruntând o perdea groasă de postav verde. În cameră era întuneric, nu se putea citi. Biroul dădea înspre balcon, un balcon care-i amintea de lume, verdeaţă şi tinereţe.

O zi ca toate celelalte zile, nici prea deosebite, nici uitate de Dumnezeu. O zi din viaţa lui, singuratică şi melancolică. O melodie veche îi suna în urechi, ca un ritm nebun, ciudat pentru gândurile ce le avea. Nimic nu i se părea nou, nimic vechi, ca scaunul maroniu rezemat de pat, ce-l ştia din copilărie, nici nou, nici vechi. Simplitatea acelei vieţi i se părea o melancolie, o realitate ciudată, kafkiană, amintindu-i de basme vara, de drumuri în necunoscut, de lucruri triste, mărunte, îmboldite în memorie ca într-un sac de călătorie. Stătea pe fotoliu fumând o ţigară veştedă, mucul căzând peste cuvertură, arzând firele de lână, ce se opreau pe podea. Era linişte şi asta vroia acum, o linişte nebună, dorită de atâţia oameni, învolburaţi în vieţile lor grăbite şi neinteresante.

Nu era nici el un om interesant, nu arăta ca un rege, cu ochii negrii şi părul de corb, nu era blond ca un neamţ, rubicond ca o fată, nu era vesel ca un spaniol, sau rece ca un suedez, nu era nici mic, nici înalt, nici plictisit, nici nemilos ca oamenii aflaţi la conducere, sau ca vânătorii în savană. Era aşa ca el, şi asta ştia mai mult decât orice, credea în ideile lui mai mult ca în orice, rotind ochii prin cameră să prindă esenţa acelei imagini. Nu auzea acum picurii de la fereastră care cădeau înverşunaţi din pricina ploii, nu auzea cum un gândac traversa peretele şi se urca pe sertare, nu auzea norii de pe cer rotindu-se veşnic la fel, nu auzea paşii unei doamne pe stradă, trăsuri oprindu-se în faţa parcului. Nu auzea nimic din acestea, pentru că ştia că sunt ireale. Totul era o iluzie, credea el.

Nimic nu era adevărat, nu putea să fie adevărat. Creionul îi căzu din mână cu un zgomot dur, grafit lovind un lemn tare. Zgomotul îi reaminti de zilele de şcoală, la fel de posace ca iarna, ca ziua aceasta cu ploaie. Creioane ameţind liniştea, doborând liniştea în dominaţia ei uriaşă, zdrobind urmele de melancolie din viaţa lui. Ascuţite ca nişte batalioane ursuze, fără gândire, ascultau gândurile repetitive ale oamenilor, desenând copaci fără frunze, fete cu buze mari, şi nori fără mişcare. Greaţa dimineţilor când se trezea repede, grăbindu-se să ajungă la şcoală. O şcoală fără sens, absurdă ca tramvaiele dimineaţa, obositoare ca zgomotele înregistrate în memorie, mereu la fel, fără originalitate şi fler. O groază de tot ce era abstract, nevoie şi mister. Repetitiv ca ritmul înnebunitor din urechile sale.

***

Se rugase odată la o icoană, veche ca un călugăr ortodox, o femeie cu raze şi cruce în stânga. Era cuidat că vedea un tablou aşa urât, ordonat în linii perfecte, fără mişcare şi sentiment. Ochii erau singurii vii, luminând un tablou fără valoare. Ochii scăpărau în mintea lui, făceau să se gândească la un absolut concret, o fiinţă mistică, neobosită ca el.
Pe el îl dureau ochii, inima şi sufletul. Simţise o durere ca de pistol, scăpărând un glonte în frunte. Simţise oasele pârâind, şi ştia că icoana nu simţea aceste lucruri. Nu putea. Era o fiinţă dincolo de geam, de goaşe, pânză, trecut şi prezent. Era pur şi simplu, aşa cum încercase el să scrie, în ciuda trecerii timpului. Fiinţele din cuvinte nu pleacă, nu se duc, cum se duc oasele, carnea şi visele. Rămân agăţate de fiinţa din tine, rotind imaginile în minte, oră de oră, fără motive intenţionate.

Cuvintele. Nu ştii ce sunt. Cuvintele te sperie, ca o gânganie uriaşă urcându-se pe tine, noaptea. Ce sunt cuvintele? O intrisecă aparenţă de real şi concret, adimensional şi ireal, putinţă şi neputinţă. Un dumnezeu aparent şi unul real. O infinitate limitată, un creion care repetă semne, monoton, la nesfârşit, ca un ceas mecanic. Să se sfârşească, aşa cum fiinţa din tablou îmi promite mie un sfârşit. Să tacă, în liniştea uriaşă, lipsită de semne şi vorbe.

Liniştea pentru el era supremă, ca o regină egipteană, Nefertiti neagră şi sfântă. Era un miracol de înţelepciune, reală şi calmă, negrăitoare, dar care vorbea incontinuu.

Singur în cameră, scria. La un moment dat văzu un tablou de Munch pe perete. Un tablou mai mare decât o jumătate de uşă pe care, în gândurile sale, nu-l luase în calcul. Un tablou ciudat, cu liniile în vertigo, încovoiate cum erau mâinile lui seci. O faţă crispată, răsucită ca un fus de lână. Un tablou pe care în viaţa sa nu-l observase, deşi ştia că fusese acolo tot timpul, de când locuia în casă. Ce ciudat! Îşi aducea aminte că fusese o dată atras să se uite, dar telefonul sună şi-l îndepărtă de gând. Dorise să-l aibă în casă pentru că un prieten i-l dăruise cu o ocazie, la un bal în Germania. Era ridicol că nu se uitase mai atent la el, tabloul cu margini negre aşezat pe peretele opus biroului său. Vedea că omul din imagine scăpase de un teribil eveniment, şocat de-a dreptul de o întâmplare. Întâmplarea din tablou îl şoca şi pe el. O gură mare strigând înnebunită după ajutor. Hilfe! Auzi cuvântul în minte creionându-se ca o sentinţă permanentă. Era o isterie acel strigăt nebun, un drum şerpuind în spate. Dar când se uită atent, gura omului se mişcă precum o vibraţie scurtă, ajungându-i în minte. Îi auzi strigătul, răcnind puternic ca un animal lovit şi furios. Hilfe!

Scriitorul auzi acel cuvânt ieşindu-i de pe buze. Nu citise acel cuvânt, nu îi apăruse în minte, îl rostise. El rostise acel cuvânt? Era vocea lui, o ştia mai bine decât ce scria, însă nu era aşa reală ca literele ce se scurgeau dimineaţa sau seara pe coala albă. Vocea lui era o linişte reală, o amintire că ceva viu în el se întâmpla.

Nu ştiuse până acum că un cuvânt spus se poate roti prin cameră ca o vibraţie, ajungându-i în urechi. Un cuvânt era unul scris, o imagine păstrată de coala albă mult timp, ordonată spre dreapta, aşa cum îi plăcea lui să scrie. Un cuvânt era compus din litere, a, b, c, scrise una după alta, repede ca să nu le pierzi sensul. O cerneală vie, scoasă de stilou, o unealtă mecanică. Când scria nu pierdea ideea, pentru că stiloul scria mai repede ca el, se unduia pe ciornă ca un şarpe şi îi ştia mişcările mai bine ca el. Iar gândurile nu i se încurcau, se ameţeau în ciornă, deveneau reale, vii, ca o imagine de fotografie. Apoi recitea coala, cu însufleţire, vrând să îşi audă gândurile.
Vocea nu era un lucru interesant. Ceea ce citea i se păreau lucruri interesante, vii, însufleţite de melancolie, amintiri şi vise. Vocea îl speria. Era un sunet greu, gâlgâit ce îi ieşea pe buze, năvălind ca o forţă de speriat, rupând secretele minţii lui. O propagare din interior a fiinţei sale, un strigăt. Un hilfe. Un adevăr veninos, o imagine din trecut, din prezent şi poate din viitor. Răcnise şi el acel hilfe, în bazin, vara, când ameţit de soare era să se înece. Îl auzise cineva, şi se repezise să îl ajute. Îl scosese afară din bazin, şi îl întrebase dacă era bine. Nu avusese nimic. Însă acum se gândea, pe cine a auzit omul acela când venise să îl ajute? Pe el, sau pe vocea lui? O clipă liniştea acoperi mintea lui ca un mister al melancoliei. Afară auzi o vrabie îngăimând un sunet, copacii fremătând, şi picurii de ploaie căzând încet. Le auzea.
Era fericit, fericit de tot ceea ce vedea. O trăsură mergea pe drum, nişte oameni vorbeau afară cu glas tare, viaţa din afara balconului mergea înainte. Drumurile parcurgeau distanţe lungi, asemenea gândurilor lui. O mâna îl ajutase să renască, îi venise în ajutor. Strigătul din minte i se oprise, iar frica era o amintire. După trei săptămâni de stat în casă, vroia să vadă soarele. Să vadă norii rotindu-se pe cer, cum nu ştia el că se rotesc, să vadă copiii râzând şi femeile trecând pe stradă. Vroia să meargă, să îşi spună gândurile cuiva. Era vesel că mâna îl ajutase, că vocea din el strigase hilfe.

Evadarea nereuşită

Gorun Manolescu

[(micro-)piesă de teatru]

Motto: "Laws of nature are human inventions, like ghosts. Laws of logic, of mathematics are also human inventions, like ghosts. The whole blessed things are human inventions, including the idea that isn't a human invention. The world has no existence whatsoever outside the human imagination. It's all a ghost, and in Antiquity was so recognized as ghost, the whole blessed world we live in"
Robert M. Pirsing - Zen and the Art of Motorcycle Maintenance

Personaje:
Tânărul
Bătrânul
Copilul

O stradă puţin frecventată.
Bătrânul merge moderat, calm, egal.
Tânărul vine din spate, cu pas nervos. În momentul în care îl vede pe Bătrân, Tânărul are o mică ezitare şi priveşte concentrat în ceafa celui dinaintea sa; la care acesta se opreşte, se întoarce şi începe să-l privească şi el insistent pe Tânăr.
Tânărul îşi învinge ezitarea şi îşi continuă drumul până în dreptul Bătrânului.
În tot acest timp Bătrânul l-a urmărit cu privirea aceea insistentă până când Tânărul ajunge în dreptul său. În acel moment Tânărul se opreşte şi el.
Tânărul (vrând să pară degajat): Nu vă supăraţi, caut strada 'Frumoasă'!
Bătrânul (cu umor): Nu mă supăr. Caut-o!
Tânărul (brusc agresiv - cu o tentă de familiaritate): De ce mă priveşti aşa, domnule? Ai ceva să-mi spui? Cred că mă confunzi cu cineva, eu nu te cunosc!
Bătrânul (moale, continuând să-l privească): Nu mă cunoşti? E un fel de a spune...
T (acelaşi joc): Ei da, nu te cunosc! Ai vrea, cumva, să adaug un "re" înainte ca să ai, apoi, ce insinua? Ei bine, nu! Nu te cunosc, nu te-am cunoscut, nu vreau să te cunosc şi (violent) du-te dracu' !
B (mai mult amuzat decât şocat): Fii mai politicos, tinere, cu persoanele mai în vârstă! Dacă, într-adevăr, nu mă cunoşti, atunci ce ai cu mine, de ce mă insulţi?
T (enervat): Devii insinuant, vrei să spui... las-că ştiu eu ce vrei să spui!
B (ironic): De unde ştii dacă nu mă cunoşti?
T (vrea să pară şi el ironic): Prin telepatie, din stele, pe bază de calcul al probabilităţilor; ştii, am jucat şi la Loto cu anumite scheme şi era să câştig.
B (calm): Dar n-ai câştigat. Eu, fără să mă servesc de toate astea, văd, undeva în tine, că mă cunoşti!
T (enervat, căutând să pară amuzat şi obraznic): Asta-i culmea! În fond, cine eşti şi ce vrei? Vreo rudă îndepărtată care m-a ţinut în braţe când eram mic şi mă schimba când făceam pipi?
B (calm): Mai eşti şi prost crescut pe lângă altele! Fii sigur că dacă ar fi fost aşa, aş fi ştiut să-ţi dau câteva la fund când trebuia!
T (acelaşi joc): Atunci eşti vreun idiot de profesor din şcoala elementara care, după ce a făcut tot posibilul să te îndobitocească prezentându-ţi toate noţiunile sub formă "intuitivă" şi te-a făcut să crezi că toate sunt aşa cum le vede el cu mintea lui sclerozată, dându-ţi totul de-a gata şi invitându-te: "Hai, înghite, nu te mai osteni, dragă, să mesteci, altfel o să ai o digestie proastă, cunosc eu un caz..." şi aşa mai departe; apoi, peste ani, când te întâlneşti cu el, mai are şi pretenţia să-l saluţi până la pământ: "Să trăiţi, dom-profesor, vă sunt adânc recunoscător c-am ajuns un dobitoc ideal - e aşa de comod să fii dobitoc! - şi asta numai datorită Dumneavoastră! Veşnica mea recunoştinţă!"...Ce vrei, domnule, cum să-mi materializez recunoştinţa asta? Vrei bani? (Scoate portofelul) Poftim, asta e tot ce am - dacă tu consideri că-ţi ajunge atât pentru convertirea în bani a recunoştinţei mele! Ţi-ajunge? Şi acum, te rog, lasă-mă în pace!
B (imperturbabil): Din moment ce nu mă cunoşti şi nu vrei să mă cunoşti, pentru ce toate astea? Crezi ca plătindu-mă scapi de mine? Este mult mai uşor altfel: pur şi simplu să pleci, să-ţi vezi de treabă şi să mă laşi aici! Ei, ce zici?
T (dezorientat): Acum după ce m-ai oprit...
B: Te-ai oprit singur!
T: M-ai făcut să mă opresc!
B: Îmi atribui acţiuni care nu-mi aparţin! Te-ai oprit, pentru că ai simţit nevoia să te opreşti!
T (cedează): În fine, să zicem. Acum după ce m-am oprit "singur", sunt curios! (Glumind) Curiozitatea-i o boală a femeilor care-o au toţi bărbaţii. Recunosc - sunt curios!
B (insinuant): Numai atât?
T: Ei da, numai atât! N-am afirmat nimic altceva. Nici n-am spus că vreau să te cunosc, ci că sunt doar curios; vreau să văd până unde o să mergi...
B (acelaşi joc): Să merg, cu ce?
T (da semne de enervare): Iar începi? Să ştii că n-o să reuşeşti să mă scoţi din sărite! Sunt calm, extrem de calm, când vreau. Şi acum vreau să fiu aşa!
B: A fost greu la început, nu?
T (surprins): Ce?
B: Cum ce? Să fii calm; să încerci să fii calm, să îţi impui să fii calm; să încerci să nu laşi în tine ghimpele, neliniştea, fluidul acela vâscos care te înconjoară din toate părţile căutându-ţi fisura pe unde să poată intra şi, odată intrat, să te inunde. A fost greu să-l faci să treacă pe deasupra ca un fluid care nu udă anumite corpuri, nelăsând nici o urmă a trecerii lui peste ele.
T (neliniştit): Aiurezi! Iar începi cu insinuările fără obiect!
B: Dacă sunt fără obiect, de unde ştii că sunt insinuări?
T (enervat): Lasă paradoxurile astea tâmpite! Eu nu am obiceiul sa despic firul în patru! Poate că, într-adevăr, sunt pe aproape de dobitocul ideal. Îmi plac lucrurile clare. Nu mă pricep la subtilităţi. Nu am timp de aşa ceva. Sunt atâtea alte lucruri de făcut.
B (îngânâdu-l): "Nu am timp de aşa ceva. Sunt atâtea alte lucruri de făcut..." (Serios) Îţi găseşti atâtea lucruri pe care, apoi, te convingi singur că trebuie neapărat să le faci! (Insinuant) Cunoaştem, cunoaştem... (Iar serios) E mai uşor să nu despici firul în patru, ci să îl "implici" - dacă se poate spune aşa - să îl înnozi de zeci de ori, să-l faci mai palpabil , chipurile, prin asta, să nu mai fie un mister firul ăsta atât de subţire la care te-ai gândi la un moment dat: ia uite cât de subţire e şi încă se mai poate tăia în patru, în opt, în nouăsutenouăzecişiopt...pe când înnodat e altceva: e gros, e consistent şi, în plus, nu-ţi creează nici nelinişti, nu te face să te gândeşti că dacă l-ai tăia în nu ştiu câte bucăţi s-ar putea ca până la urmă să nu mai rămâi cu nimic şi să îţi spui că degeaba l-ai tăiat, pentru că tot nu ai reuşit să-l cunoşti.
T: Recunosc. Ei şi?
B: Nimic altceva decât o constatare. Te supără?
T: Pe mine nu, dar mi-e milă de dumneata.
B (amuzat): Milă, de ce?
T: Pentru că eşti bolnav incurabil!
B (şi mai amuzat): Şi de ce, mă rog?
T: De senilitate! Când nu mai poţi gusta, pipăi, vedea, mirosi, auzi ca lumea, îţi mai rămâne ceva; într-adevăr "ceva" care, pentru voi ăştia ajunşi ca dumneata, se pare că e totul: vă mai rămâne să vă faceţi "înţelepţi", să începeţi să "simţiţi" totul cu ajutorul raţiunii, să faceţi tocmai ce mă acuzi că fac eu, însă altfel. După ce aţi tăiat firul în nu ştiu câte mii de bucăţi şi a dispărut, îi negaţi existenţa pentru că nu mai puteţi să-i simţiţi "raţional" existenţa, l-aţi omorât; pentru că nu mai este pentru voi nimic altceva decât un fir tăiat în mii de bucăţi şi pe care recompunându-le obţineţi din nou firul, dar lipsit de viaţă, şi atunci spuneţi foarte satisfăcuţi de voi înşivă: acesta este un fir şi nimic altceva, neobservând că de-acum e ceva mort, inexpresiv. Pe când noi, eu, poate nu-l despicăm, îl înnodăm, însă nu pentru că ne e frică teribilă că n-o să-l mai simţim, ci tocmai pentru a-l simţi mai bine!
B: În vorbe, în vorbe, Tinere! Cel puţin la tine. Pentru că oricât ai înnoda firul ca să-l poţi gusta, pipăi, vedea, etc. pentru a-l "simţi" mai bine, dincolo de toate astea mai este "ceva" care nu ţine nici de vedere, auz şi altele asemenea şi, cu atât mai mult, de raţiune. Şi de care îţi e o frică imensă, instinctivă, animalică. Altfel eu nu aş mai fi aici ca să te faci că nu mă cunoşti. De fapt, degeaba îţi zic "Tinere" pentru că tu eşti, oricum, mai "bătrân" decât mine. Mie ar trebui să-mi fie milă de tine dacă aş mai putea, cum zici tu, să mai simt, ca lumea, ceva!
T (neliniştit): Ei aşi!
B: Te minţi, te minţi singur! Cum te minţi şi când spui că nu mă cunoşti! Încerci să prinzi neliniştea într-o formă cât mai stabilă, cât mai îngroşată, cât mai "raţională" şi "inteligibilă" ca să scapi de ea şi te minţi că vrei să o "simţi" cât mai bine! Dovada? Eu sunt dovada; şi faptul că refuzi cu încăpăţânare să mă recunoşti!
T (din ce în ce mai neliniştit): Iar începi? De ce m-ai ales tocmai pe mine? Sunt eu mai breaz decât alţii? Am stea în frunte? Ţi-a spus cineva că nu o simt, că încerc să nu o simt, că nu vreau s-o accept...(îşi dă seama de ceva) nu că nu vreau s-o accept, altceva am vrut să spun...
B (râzând): Cald ! Cald ! Cald !
T (încercând să-şi revină şi să pară muşcător): Ei na, am ajuns să ne jucăm acum!
B: Parcă până acum ce am făcut? Tu ai început, eu continui.
T (acelaşi joc): Vrei o trotinetă? Ştii, la noi pe stradă stă un puşti, care e în clasa a doua. Într-o zi, văzând că bunică-său, pensionar, care citeşte tot timpul ziarul şi nu are altceva de făcut decât să-l trimită să-şi facă lecţiile, a oftat: "Of, de-aş ieşi mai repede la pensie să mă trag toată ziua cu trotineta...."
B: Începi să devii sarcastic şi inteligent. Sau încerci, ceea ce, s-ar părea, e tot una. Şi aşa zi: de la bătrâneţe la copilărie nu-i decât un pas; întrebarea e: îl faci, trebuie să-l faci când vine timpul şi eşti încă lucid, sau te opreşti? Ei, vezi că ne înţelegem? De fapt e şi normal, doar ne cunoaştem de atât timp.
T (vădit neliniştit, deodată mai mult decât înainte): Nu, e de-a dreptul idiot că stau de vorbă cu dumneata! La revedere! Sau, mai bine, încă o dată: du-te dracu'! (Întoarce spatele hotărât. După câţiva paşi începe să şovăie şi apoi, parcă împotriva voinţei sale, se întoarce. În tot acest timp Bătrânul l-a urmărit calm, zâmbind, nici măcar curios, ca şi cum ar fi ştiut ce se va întâmpla).
T (furios): Poftim, m-am întors!
B (zâmbind, calm): Văd.
T (acelaşi joc): Ştiai, nu?
B (idem, moale): Poate...
T (din ce în ce mai furios, căutând să se calmeze): Ştii de ce m-am întors? (Ezitare, apoi prinde ideea zbor) Ca să-ţi spun o poveste. Ştii, povestea aia - care, de fapt, nu-i o poveste, ci o tâmpenie - aia cu ideile; puţine, da' fixe. N-o fi ea prea originală, nici ca tâmpenie măcar, dar dumnitale ţi se potriveşte!
B: Iar începi să te apropii! Cald! Cald!
T (din nou scos din calmul aparent pe care reuşise să-l capete. Vădit neliniştit, făcându-şi singur curaj): Da' mai termină odată!
B (fără să-l ia în seamă): Sunt într-adevăr unilateral! (Nu acuzator, constatativ) Dar vina nu-i a mea, ci a ta care m-ai conceput aşa şi n-ai vrut să mă vezi până când n-am ajuns aici.
T (este din ce în ce mai neliniştit dar şi mai atras de cele ce-i spune Bătrânul)
B (glumind): Iartă-mă că-ţi plătesc cu aceiaşi monedă: asta-i cum ar fi chestia aia cu tatăl propriului tău tată care, la rândul său, e fiul tău şi cumnatul surorii tale care, şi ea, e fiica fiului propriului tău tată. Logic, nu? Ca şi logica ideilor fixe, de altfel. Poate, până la urmă, reuşesc să te conving, cu logica asta, că totuşi mă cunoşti.
T (chinuit): Recunosc, recunosc orice, dar lasă-mă să plec.
B (moale): Te ţine cineva aici? Ne-am întâlnit doar "întâmplător", "întâmplător" ca de altfel de atâţia ani de când ne cunoaştem şi de când nu mă saluţi; treci pe lângă mine şi nu-mi dai nici o atenţie. Te-am pus eu, astăzi, să te opreşti? Te ţin eu acum, aici? (Poruncitor) Hai pleacă!
T (nu se urneşte).
B (ton de uşoară imputare): Vezi că nu vrei să pleci? Vezi că acum, cu toate că te temi - şi numai eu ştiu cât te temi de momentul ăsta - ai totuşi nevoie de mine, eşti nevoit să mă recunoşti? A venit şi clipa asta! Nu-i vina mea. Tu ai vrut-o, ai făcut tot posibilul ca ea să vină !
T (copleşit): Doamne, de s-ar termina mai repede!
B: Ai spus ceva?
T (strigă): Doar atât: de s-ar termina mai repede!
B: Să se termine, ce? A, înţeleg, înţeleg... Ai avut atât timp răbdare şi tocmai acum te grăbeşti? Uite, eu nu mă grăbesc deloc, pentru că tot aia e!... Când îţi sună ceasul, atunci... Până atunci, oricât ai vrea, degeaba....(Confidenţial) Crezi că pe urmă, ştii când: după ce vei scăpa de mine, o să-ţi fie mai uşor? Te înşeli! Cu mine, cel puţin, te obişnuiseşi şi eram destul de comod pentru tine. Nu te deranjam deloc pentru că mă ştiai "acolo", pus bine undeva. Îmi cunoşteai toate tabieturile şi, în plus, îţi devenisem atât de familiar încât, fără să te prefaci, nici nu mă mai vedeai. La început, într-adevăr, a fost altfel. Îţi aminteşti?....Erai mic - vreo trei-patru ani - când ţi-am apărut prima dată în faţă. Eram în spatele oglinzii. Stăteai şi te uitai pierdut în ea şi deodată am apărut eu! Atunci mă născusem! Ai spart oglinda vrând să pui mâna pe mine şi ce te-ai mai speriat când ai văzut că nu m-ai prins!
T (coborând în el însuşi): Da, îmi amintesc... Deci tu erai atunci! Şi cât am mai plâns după aceea şi cât te-am mai căutat şi ce frică mi-era că totuşi te voi găsi!... Nu ştiam că mă joc cu focul şi că e mai bine să nu-l aprind, să nu te mai caut!... Simţeam doar, simţeam asta, dar nu ştiam încă!... Asta am învăţat-o mai târziu.
B: Da, mai târziu, când ai învăţat - aparent - să fugi de mine cu toate că nu puteai s-o faci deoarece eram tot timpul împreună cu tine şi oricât ai fi încercat era degeaba. Şi tot degeaba încercai să mă şi distrugi... Ca atunci, ştii când, când cu ei doi: el şi cu fata aceea...
T (reluând vorba din gura Bătrânului): ...când a apărut el, al treilea, şi mi-a furat-o... da, în parcul acela, chemat de ei, atras de ei, simţeam că trebuie să fie acolo amândoi... şi cele două statui între care eram aşezat la distanţă egală: una reprezentând renunţarea, supunerea în faţa unui "ceva" căruia nu i te poţi împotrivi pentru că e din afară şi nu-l cunoşti - erai tu; cealaltă reprezentând efortul de rupere de tine însuţi, de revoltă îngenunchiată, care vibra cu atât mai mult în degetul mare şi în genunchiul piciorului stâng şi în talpa celui drept prin contactul dureros cu pământul care le ţinea şi le împingea în sus în acelaşi timp.... şi eu, care nu mă puteam smulge dintre cele două statui... şi aerul care vibra, îl simţeam cum vibrează, cum se transmite prin el fluidul venit de la ei: fluidul lui, puternic, autoritar, dominator şi în acesta diseminat, dispersat, insinuat, fluidul ei... şi ruperea dureroasă, carnală, a tălpilor mele de asfaltul aleii, urcându-mi paşii spre ei, odată cu statuile, cu mine şi cu tine la distanţe egale; simetrice aceste statui faţă de mine cel rupt în două: o parte în tine - abandonul, acceptarea neliniştii, statuia din stânga; o parte în mine - revoltatul, statuia din dreapta - într-un singur trup amândouă... şi ei se sărutau, se sărutau prin mine, el o săruta prin mine; sau nu, eu o sărutam prin el şi ea îmi răspundea mereu prin el... EL, EL, EL... mereu EL între mine şi ea: eu de o parte şi ea de alta şi mereu EL, al treilea, la mijloc!... de ce trebuise să apară el între mine şi ea?... şi încă, înainte, aceeaşi întrebare în legătură cu ea: de ce trebuise să apară ea şi ceea ce se numeşte "dragoste" pentru că nu ştii cum să-i spui altfel: "bucurie"?, "chin"?... Şi atunci te-am spart, statuie a neliniştii, am vrut să te sfărâm pe tine în ea! A triumfat revoltatul, statuia din dreapta! Credeam că am reuşit să te înving! Şi am reuşit să mai câştig încă una din bătăliile date cu tine, dar nu războiul...
B (ca un ecou): Nu războiul... De atunci ai început să nu mai vrei să mă recunoşti! După aceea însă, când convins c-ai scăpat de mine, ţi-am râs în nas! Ştii tu când...
T (speriat): Nu, asta nu, nu vreau să-mi amintesc! Nu vreau!
B: Nu tu îţi aminteşti, ci eu! Eu trebuie să-mi amintesc, acum când mai am atât de puţin... era prin anii...
T (reluând vorba din gura Bătrânului): ...când în numele raţiunii se călca în picioare Raţiunea, când în numele dreptăţii se călca în picioare Dreptatea!..."Ce-a fost maică-ta, ce-a fost taică-tu, ce-au fost rudele tale? Ce eşti şi cine eşti tu? Ce ţâţă ai supt? Burgheză, nu? Dă-i la cap c-a supt ţâţă burgheză şi a ieşit o viperă! Încă din faşă, fără să ştie, a făcut politică sugând ţâţă burgheză, dă-i la cap!"... Momentul acela de laşitate, de renunţare, care a pus semnul egal între el şi toate revoltele mele anterioare anulându-le, când mi-am călcat în picioare prietenul pentru că alţii au vrut-o - şi doar cât mă durea lucrul ăsta! - ...Fiecare pas călca pe mine, fiecare pas erai tu care mă zdrobeai!... pentru alţii, pentru alţii în care crezusem până atunci şi tocmai ei mă puneau să fac asta! În numele cărei raţiuni? A raţiunii "Luptei de clasă"? Făceam ceva pe ea, dar făceam şi pe mine de frică... mai mult pe mine decât pe ea...
B (triumfător): Atunci am învins eu, recunoaşte! Ai închis ochii - ca şi acum - şi te-ai aruncat în braţele mele! Eram gata să câştig definitiv, să te distrug pentru toată viaţa, să te fac să curgi în mine, să devii inform pentru totdeauna din cauza rigidităţii exterioare, care realiza efectul invers înăuntru: împrăştierea în "de ce"-uri fără răspuns...
T: Da, dar n-ai câştigat!
B: Nu a fost meritul tău, ci slăbiciunea mea! Te-am crezut prea repede învins şi apoi te-am scăpat iar din mână şi iar ai încercat să nu mă mai vezi! Ştiai că nu poţi scăpa altfel de mine!
T (de data asta el triumfă): Aici a fost greşeala ta capitală! Ai crezut că încerc să nu te mai văd, dar n-am făcut-o! Am VRUT să nu te mai VĂD, atât timp cât nu voi putea să te VĂD altfel: palpabil, să te pot înţelege! Am început să te lucrez, să-ţi dau formă şi tu nici nu bănuiai măcar lucrul ăsta, încercând mereu să mă loveşti pe la spate, crezând că te-am scăpat din vedere, cum ai încercat şi atunci, în vara aceea, la mare când era să mă înec... şi ce stupid erai când nu reuşeai şi nu puteai înţelege de ce nu reuşeşti... şi cum mă mai distra mutra ta imbecilă!
B (brusc luminat): Deci asta era!? Acum înţeleg multe!... (Răzbunător) Ei şi, crezi că mi-a prins rău? Uită-te la mine cât de liniştit sunt acum!... În schimb tu... tu eşti într-o stare mult mai rea decât atunci când ai spart oglinda aceea, oglinda aceea din copilărie, mult mai rea! Eu, în curând, voi ajunge ACOLO, dar tu? Tu ce vei face după aceea? Hai, spune! Şi pentru că tot veni vorba, am să-ţi mai spun ceva, un mare secret, un secret legat de două şanse ce ţi s-au oferit de a scăpa atât de mine cât mai ales de tine. Şi ce frică mi-a fost atunci că n-ai să le ratezi! Măcar una din două. Dar le-ai irosit pe ambele. Şi a treia, acum pot să-ţi spun, nu se va mai ivi!
T (extrem de interesat): Ce tot bălmăjeşti acolo? Ce şanse?
B: Prima a fost odată la munte. Nu părea a fi nimic extraordinar. Dar Totul era Extraordinar. Atunci când urcai pe munte. Concentrat, fixat în fiecare punct al urcuşului. Şi odată ajuns sus, orice reprezentare a unei realităţi dispăruse. Nu exista nici trecut şi nici viitor. Numai Prezent. Şi Tu nu mai erai şi nici Eu. Era numai acel PREZENT şi nimic altceva... A doua a fost la mare. Iar nimic extraordinar. Dar Totul era, din nou, Extraordinar. Eu dispărusem. Te pierdeai în Tine. În Marea calmă, nesfârşită. În Tine era Totul. Şi tu erai peste Tot. Erai doar ecoul ecoului unui dangăt de clopot blând ucis în ruga de seară a Mării înfiorând Câmpia....
T (enervat): Aiurea! Nu-mi amintesc nimic...
B: Aşa sunt şansele acelea: odată ratate să nu-ţi mai aduci aminte de nimic...
T (scos de-a dreptul din sărite): Da' mai termină odată, bătrân smintit! N-ai vorbit o viaţă întreagă cât meliţi acum!
B: De ce să termin? Nu m-asculta dacă nu vrei. (Începe să vorbească mai mult pentru sine) Eu simt nevoia să vorbesc, să mă ascult... Atât timp cât mă mai aud încă, ştiu că mai sunt. Apoi... Vreau să merg până la capăt, lucid... Noi, bătrânii care am ajuns până aici suntem obligaţi să mergem până la capăt, să ne ţină puterile până ACOLO...
T (s-a mai calmat): Îţi vine uşor să vorbeşti! Acum e uşor pentru tine, e bine, nu ? (Brusc revoltat) Dar eu, eu ce să fac? (Cu ură) Învaţă-mă! Hai, spune! Eu te-am făcut ceea ce eşti, eu te-am adus până aici, eu te-am izolat din MAREA NELINIŞTE, am împietrit o parte din EA, am făcut-o să sclipească material, diamantin, în tine, schimbând mereu jocul de lumini pe diferitele faţete pe care le-am şlefuit cu migală... şi EA n-a mai curs şi a căpătat formă şi conţinut dens prin tine... şi tu, acum, eşti liniştit şi împăcat cu tine însuţi cum sunt doar anumiţi bătrâni care mor exact atunci când trebuie, când, de fapt, au încetat să mai existe ajungând la echilibrul total şi final. Mie-mi datorezi toate astea, fără mine n-ai fi nimic din ce eşti acum, sau, mai bine zis, din ce o să fii în curând! (Amar) Ai puţină recunoştinţă, ce dracu'!
B (ca şi când nu l-ar fi auzit): Să mă ţină puterile până ACOLO...
T (speriat): Hei, Bătrâne!
B (se trezeşte pentru o clipă): Cum, ce ai zis?
T (prinzându-l de rever, aproape de faţa acestuia): Eu te-am făcut aşa, eu te-am adus până aici! Nu poţi pleca fără să-mi spui, nu mă poţi fura!...
B (îşi pierde din nou luciditatea, reîncepe ca o litanie): Să ajungi închis în tine, egal din toate părţile, la forma aceea perfectă care conţine cel mai mare volum dintre toate corpurile cu aceeaşi suprafaţă... acel corp aproape perfect, acel corp aproape rigid... doar un pas, ultim pas, până la aceste două limite... şi apoi... (îl străbate un fior) liniştea!
T (a cărui agitaţie a început să crească şi, odată cu ea, frica): Hei, Bătrâne, nu mă auzi? De ce te pregăteşti de plecare? N-a venit încă clipa! (Rugător) Bătrâne, mă auzi? Răspunde!... Nu poţi pleca încă!
B (deodată cu o energie de care nu l-ai mai putea crede capabil) Nu, nu mă mint... liniştea... nu m-am minţit niciodată şi n-aş vrea tocmai acum... liniştea... dacă aş şti că o fac, aş termina-o mai repede!...
T (revoltat): Nu se poate! Doar pentru fiecare lucru trebuie să existe o formă, ceva pe care să-l poţi înţelege... Şi mările şi oceanele, oricât ar fi de mari, au o limită, ştiu că există această limită, ştiu că au NIŞTE maluri, undeva, departe, dar le au!... Şi chiar NIŞTE ăsta, atât de vag, are în el ceva concret, cuprinzând terminaţia... Şi până şi INFINITULUI, cât e el de infinit, i s-a găsit o formă sub care să-l poţi pricepe, simbolic măcar... Până şi copii îl ştiu, îl învaţă la şcoală, îl desenează încă înainte de a merge la şcoală sub formă de opt cu codiţă - o mâţă - fără să ştie măcar că se joacă cu INFINITUL, îl au în mână, palpabil, pentru că dacă ar şti, i-ar suprima şi ei codiţa aceea inofensivă din desenele lor care poate fi totuşi generatoare de nelinişti, prin care mâţa se poate scurge din forma perfect rotunjită sub formă de două cercuri lipite... Trebuie, trebuie să poţi înţelege orice, orice lucru, ca să nu te mai temi de el... Şi pe tine, Bătrân neputincios, te-am adus până aici ca să te pot înţelege. Ştiu că a mai mare şmecherie a Diavolului este să te facă să crezi - atunci când acţionează - că nu există. Însă tu eşti aici, exişti, Diavol bătrân. Nu poţi pleca încă! Nu te-am înţeles!...
B (continuă litania cu voce scăzută): Şi când voi ajunge ACOLO, va fi bine, atât de bine! Corpul rigid... corpul perfect... corpul rotund... sfera!... liniştea.... (vocea i se pierde din ce în ce mai mult) şi apoi... nu va mai fi APOI, nici ÎNAINTE, nici ACUM, nici...
T (revoltat, cu ură): Stai hoţule, hoţ infam, nu mă lăsa! Stai, nu duce cu tine tot! Eşti înţelept şi ştii atât de bine LUCRUL ACELA! Tu însuţi ai spus-o; eşti unilateral, eşti întruchiparea ACESTUI LUCRU, a ACESTEI CERTITUDINI, chiar dacă ea nu e adevărată! Ce vorbesc? Simt că-mi pierd minţile! Nu se poate să nu fie adevărată, nu-i aşa că nu se poate? Spune că nu se poate!... Doar e ceva palpabil, pe care îl poţi înţelege! Dovada eşti tu, tu care exişti! Nu există alt adevăr!... Spune-mi LUCRUL ACESTA, CERTITUDINEA ASTA CARE EŞTI TU! Atât doar!... Nu-ţi cer mult, o nimica toată pentru tine. Spune-mi! (Îl scutură) Spune-mi!
B (fără să-audă, schimonosit brusc. Se pare că se trezeşte. Cu ultimele puteri încearcă să strige, să se agite, fără să izbutească, în spasm): Nu! Nu!... Îl văd, abia acum îl văd!... Ah, cum am greşit!... Cum m-am minţit!... Factorul acela... INSTABILITATEA.... TREIVIRGULĂPAISPREZECE... FRACŢIA NEPERIODICĂ... Ah! (Dispare)
T (sincron în gesturi cu Bătrânul, absolut sincron, reproduce sfârşitul acestuia, apoi când Bătrânul dispare, el cade).
Copilul (apare în fugă speriat): Nene, Nene, unde eşti? (Tânărul între timp se ridicase. Copilul îl vede şi se repede la el. Îl scutură) Nene, Nene, de când te caut! În sfârşit te-am găsit! (Plânge)
T (începe să se mişte. Buimac, cu un strigăt înăbuşit) Ah, Bătrâne! (Dă cu ochii de Copil; îl apucă de mână bucuros) Tu eşti, Bătrâne ? Ştiam că n-ai plecat, nu se putea să pleci! (Strânge mâna Copilului).
C (plânge mai tare): Mă doare, ce faci?
T (acelaşi joc): Acum e bine... aşa e bine... te simt... n-ai plecat... eşti lângă mine... n-o să pleci, nu-i aşa? (Strânge mâna Copilului şi mai tare)
C (ţipă)
T (trezindu-se brusc, i-a dat drumul Copilului): Tu?! Cine eşti?
C (plângând mai molcom): Mi-era frică, ştiam că eşti aproape şi nu te găseam! Mi-era frică... Dar acum te-am găsit!...
T (revoltat): Şi el, el unde e? Unde s-a dus? De ce te-a trimis pe tine în locul lui? (Îl scutură pe Copil cu ură) Sunteţi complici, las' că ştiu eu! Vă bateţi joc de mine! De el am nevoie, nu de tine! Unde e?
C (ţipă): Lasă-mă!
T (din ce în ce mai agitat. I-a dat drumul Copilului) De ce toate astea? De ce? Iar s-o iau de la început când totul părea atât de clar? Şi de unde s-o mai iau, şi încotro? Mai pot, mai e omeneşte posibil? (Către Copil) Răspunde! Răspunde, n-auzi?!
C (speriat de data aceasta nu de acţiunile şi de vorbele Tânărului, ci de ceva din afară) Auzi?! (I-a dispărut şi plânsul din cauza fricii) Mi-e frică... se apropie!... Vine!... Nuuu! (Îşi pune mâinile la urechi)
T (reproduce de data aceasta jocul Copilului).

*
După căderea cortinei. Din fundal, vocea Bătrânului: Copile, acum nu ştii, dar vei avea două şanse! Dar numai două!

Calgary, iulie-august 2005

Jurnal din Nigeria

Ovidiu Constantinescu

[Episodul 1]

stau în pielea goală într-un jeg de cameră de hotel şi mă sufoc de căldură şi zăpuşeală
nu pot dormi în atmosfera asta iar dacă dau drumu' la aer condiţionat nu pot suporta zgomotu', chestia aia parcă merge cu niscai cărbuni... aşa că stau si ascult muzică la laptop până pic de oboseală. aş ieşi la o plimbare pe-afară, da' o băgat tipu' de la securitate frica în mine. cică să nu ies după ora 10 neînsoţit că bagă animalele cuţitu-n mine. negrii când se uită la un alb ca mine cred că văd un sac mare de dolari care încearcă să scape.

dacă totuşi vreau să merg undeva, ORIUNDE, tre' să sun un sclav să vină să mă ia cu maşina. cică la orice oră din zi şi din noapte, nu contează. doar că eu nu am telefon, aşa că îs legat de pereţii aştia cu miros de mucegai şi culoarea rahatului de hipopotam. şi pentru tot LUXU' ăsta plătesc 60 $ pe noapte :) cât plăteam în Cj pe lună pe nişte condiţii de 100 de ori mai bune cu banii astia stai în Toulouse în centru în hotel de 3 stele. cică "life experience", my ass...

asta este... stau într-o zonă rezidenţială, business area, din capitala Nigeriei. De fapt tot oraşu' ăsta îi ca un imens coş de gunoi, o ţigănie extinsă la scară naţională. şi o grămadă de şobolani, pardon oameni, mişună peste tot, chiar mă simt ca supraomul lui Nietzsche printre ei. aşa mai pe la marginea oraşului îs mai puţin agitaţi, stau toată ziua la soare şi râd, n-am văzut nicăieri un aşa moral ridicat, n-au ce pune pe masă la copii de îi doare-n undeva de tot. nu par fericiţi, împliniţi... dar nici amărâţi ca şi românii. când mă gândesc la francezii din Toulouse care au de toate şi nu le lipseşte nimic şi îi văd plimbându-se mai tot timpu' cu capu' în pământ...

occidentalul care are vilă cu piscină, merţanu' în garaj, copii "frumoşi şi sănătoşi" ce învaţă bine, o nevastă bunoacă care-l aşteaptă în fiecare seară acasă, totuşi are probleme "existenţiale", îi trebuie altceva, nu se simte împlinit

nigerianul nu are nimic, no job, no money... decât o nevastă mai urâtă ca o gorilă şi o ceată de copii care urlă toată ziua că li-i foame. da' el n-are nici o treabă, râde cu poftă când vede că unul ca el s-o împiedicat şi-o alunecat cu nasu' într-o balegă de pe trotuar sau că unul şi-o spart maşina în groapa cât China din mijlocu' drumului

primu' mi se pare mai interesant de "studiat" da' al doilea te face să te simţi mai bine. mă simt excelent după ce vin de la prânz pe jos, SUPERmoralul lor parcă îi contagios

de mâncat mâncăm în restaurante, de toată coma şi în domeniu' ăsta. în fiecare în care am fost până acuma eram SINGURII din local şi ne serveau vreo 6-7 negri. ce dracu', credeau că o să primească toţi bacşiş. nu puteai scăpa de ei. tot veneau din minut în minut să te întrebe dacă nu vrei ceva. au ceva pişat de bere la sticlă mare şi îi destul de ieftină. încă n-am văzut nici un magazin din care să mă aprovizionez în cameră, aşa nu cred că aş mai ieşi seara cu aştia pe la... restaurante să fut o grămadă de bani.

m-am întâlnit şi cu trupa de români de aici. fiecare or zis că or venit pt 2-3-4 luni da îs aici de 2-3 ani. ieri m-o întrebat şi pe mine şefu: auzi, da tu pe ce perioada ai viză de Nigeria? :)) pune el ceva la cale. atât timp cât curge mălaiu' nu mă interesează, fac orice, merg oriunde. i'm a survivor. rumenii aştia o ţin numa' într-un chef prin barurile din centru. când pleacă sau vine câte unul dă neapărat de băut. şi asta îi în fiecare săptămână. doară îi duce dispeceru' din loc în loc. cre' că o să stau mai mult cu ei, doară ştiu mai bine viaţa în Lagos decât "les français".

la servici destul de lejer. o grămadă de negri angajaţi la Alcatel. ştiu ăia să piardă vremea cum nu există, bine zicea Achim: pot să se uite la monitor 8 ore în continuu fără să facă NIMIC după care pleacă frumos acasă. Eu lucrez cu un negru pe care tre' să-l iniţiez în căcaturile ce le-am făcut. nu prea cred că pricepe mare lucru, da' el n-are nici o treabă. când îi mai bag câte-o dumă despre românia, români se cacă pe el de râs. îmi zice azi că el câştigă cam 700$ pe lună. îi zic, băh da' ăştia îs bani pt Nigeria, eşti om înstărit, poţi să-ţi iei maşină, nevastă, ce mai... şi ăsta zice că nu, cică îi salar mic... ciudat :) după cum îi văd că stau pe stradă fără să facă nimic, nici măcar umbră pământului, habar n-am de unde câştigă bani. mi-o zis că indienii care lucrează acolo câştigă 5000 $ pe lună... fucking gipsies :)

cel mai tare îi negru de la poartă, security. m-o luat din prima cu bună ziua, ce mai faci, cum te cheamă, ciao... cred că l-or fi învăţat ăştia la ceva beţie.

deci, în concluzie atmosfera îi faină în ţara asta exotică, da' nu m-aş stabili aici pt nimic în lume. nici cea mai luxoasă casă, nici cea mai frumoasă negresă, nici cea mai bine plătită slujbă. însă până la faza de "stabilit" undeva există un motiv destul de bun pt a-ţi pierde 1-2 ani din viaţă prin zonă: banu', câştigat uşor şi mult. cum bine zicea un ză niggăr: money is POWER motherfucker!

adică puterea de a te şi gândi la viaţă, nu doar de a o trăi... and this sucks

când începea să-mi placă şi mie ţara asta o venit Potopu'. ploua de 3 zile non stop şi toate străzile îs pline de apă; adâncă de juma' de metru în mijloc. nu poţi umbla decât cu maşina sau cu barca. am avut o tentativă în sandale da' ajungea apa pân' la genunchi şi am abandonat. şi ce îi mai nasol că apa pute, plină de toate gunoaiele ce le lasă negrii pe stradă. de fapt totu' pute în ţara asta: pute hotelu', pute pe stradă, put oamenii, pute mâncarea... doar BANII au un miros "frumos", pe placu' meu :)

dar să revenim la frumuseţile locului, adică la negrotei. în fiecare zi mă surprind cu ceva: m-am mutat la casă nouă, adică un hotel mai acceptabil ca şi condiţii şi preţ. camera îi 6000 de nera în loc de 8000 cât era la celălalt. duminică mă hotărâsem, am făcut un mic calcul: economie de 2000 pe zi adică 15000 pe săpt. nu-i mult, da' decât să arunc banii ăia doar din comoditate. exact în ziua aia ăştia de la primu' hotel mi-or ciordit cam vreo 15000 de nera, exact cât trebuia să "pun deoparte". îi clar că există o providenţă, o forţă care are "grijă" de tine, la bine şi la greu. îs vreo 3 mil. de lei, nu-i mult la banii care-i fac aici da' m-o enervat gestu'. înjuram cu ură toată rasa neagră de pe planeta asta. până la urmă, gândindu-mă că în românia mi-ar fi furat şi laptopu' care era lângă bani şi care valora cam de 20 de ori mai mult, m-am calmat. chiar mă gândeam cu un narcisism moral că banii ăia pt mine nu reprezentau nimic şi poate prind bine la cineva, ca şi cum aş fi făcut un lucru bun că i-am lăsat pe pat. :))
ziua aia am fost la plajă cu românii : pui la grătar, shrimpi (ceva raci cumpăraţi vii de pe plajă şi puşi pe jar - yami, yami), bere şi whisky la discreţie, vreme faină, apa bună de baie doar că erau nişte valuri de 4-5 metri. "swimming forbidden for pussies..." a fost frumos. ce mi-o rămas în minte îi cum o negociat Florin, unu' mai cu vechime prin zonă, shrimpii ăia. După vreo 10 minute de negociat cu un mic negrotei care-l ţine pe Florin numa' din "Master, please..." ăsta i-o oferit 2700 de nera. negroteiu' vroia 2800. mă uit la el şi îi zic dă-i în p... mea 3000 că-ţi dau eu diferenţa, "...las' că ştiu eu ce fac..." normal că negru' o cedat şi o acceptat cât i-o oferit ăsta, nu avea ce face cu orătăniile alea. americanul care era cu noi, mirat: da' de ce ai mai stat 5 min. pt. 100 de nera (3000 de lei)? Florin: după ce o să stai 3 ani aici ca şi mine 100 de nera o să ţi se pară bani mulţi... :)))

în fine, nu cred că o să ajung ca ei... mai nou cumpăr şi eu mâncare de pe stradă şi negociez. scot totu' cam la jumăte de preţ din cat îmi cer iniţial da' le plătesc cât vor, iar dacă mă întreabă: i'm doing it just for fun.
sâmbătă am fost la petrecerea Globacom, clientu' principal din Nigeria. Patronu' ei are o avere de vreo 10 miliarde de dolari. un fel de mega baron-local. banii îi scoate mai toţi din petrol şi afaceri cu arme, compania de mobile îi doar o mică felie din ce învârte el. doar lume bună (de culoare neagră): toţi erau la costum, cămaşă albă, pantofi... negresele ziceai că-s îmbrăcate de Versace, Gucci, Dolce&Gabana... fără nici o glumă. în schimb echipa din Toulouse, o bună vreme singurii albi de la party: eu, Pascal şi Sylvain eram la blugi şi tricou. eu şi în sandale :)) era cald, ce dracu'. şi nu ştiam nici unu' care-i faza. la intrare oaspeţii erau aşteptaţi pe covoru' roşu, parcă eram la festivalu' de la Cannes, o grămadă de ziarişti, ceva paparazzi locali :))) aşteptau şi făceau poze. Pascal, şefu', se simţea super-stânjenit, eu mă căcam pe mine de râs... băusem deja 2 beri. mi-am făcut poze cu nişte negrese super-bune, erau acolo la intrare, poate credeau că-s cine-ştie-ce magnat european, nu un amărât de român cu buzunarele goale şi pantalonii sparţi în cur. în fine, am făcut consumaţie la greu, doară era totu' pe gratis: băut şi mâncat toată seara. într-o vreme când m-am mai trezit din beţie, dansam într-o mulţime de negri... nici un alb prin zonă, da' parcă mă simţeam în largu' meu.
prima săptămână am băut în fiecare zi: o bere în prima şi terminând cu orgia de la Globacom când am băgat vreo 8-9. am lăsat-o mai moale acum, mai ales că şi medicamentele ce le iau pt malarie îmi cam fut ficatu'. beam că nu aveam ce face: în cameră nu-ţi venea să stai, pe-afară nu te puteai plimba, românii împrăştiaţi prin zonă

aaa şi încă o fază tare: condusul prin Lagos. deci Schumacher nu ar face faţă... te caci pe tine de râs sau de frică, depinde de situaţie. aştia conduc ca animalele, nu respectă nici un semn de circulaţie, ce să mai vb. de respectu' între şoferi. mă tot întreb dacă au cuvântu' respect în vocabular sau măcar în dicţionar. nu prea cred. erau multe situaţii de genul interzis la dreapta, da' toţi o luau pe-acolo :)) era drumu' mai bun... deci, eram cu Tunji, unu' dintre şoferi, prin oraş... aglomeraţie mare, agitaţie... şi ăsta se grăbea să ajungă la baza Alcatel. şi cum era plin de motorete (taxi local) prin zonă unu' dintre ei s-o apropiat şi o dat cu ghidonu' de maşina lu' Tunji. Asta o scos un bici din nuiele uscate cu piele la capăt (era la îndemână şi chiar mă întrebam la ce dracu' îl foloseşte, o pune pe nevastă-sa să-l biciuiască noaptea ?... şi îl plezneşte pe ăsta cu sete peste faţă. ăla se dezechilibrează şi dă într-un camion... Tunji îşi vede mai departe de drum. şi în timpu' ăsta la radio era ceva muzică religioasă pe care tot o fredona :)))
Gizăs is great, Gizăs is great...
îmi venea să râd da' parcă nu puteam... nu aş fi dat cu aşa ură nici măcar într-un animal d-apoi într-un om. a doua zi le-am povestit faza la români, credeam ceva de genul ce bine or râde.
"slab. numa' acum ai văzut?!... o să te obişnuieşti cu fazele astea"
azi şefu' m-o informat că "încearcă" să-mi rezolve actele să stau aici toată luna (iniţial trebuia să revin în Toulouse în 9 sept.). treaba mi-am cam terminat-o aici. acum rămâne doar să fac training la negri. îs o catastrofă toţi. George ăsta cu care lucrez eu îi Oracle Professional Certified da' nu ştia oracle nici măcar cât am învăţat eu în 2 zile la Toulouse. i-am zis la Pascal... el: "ce sa fac? ăsta-i cel mai bun om pe care ţi l-am putut aduce" :)
şi ce-i mai naşpa că am monitoru' descoperit şi nu pot intra pe net. doar eu şi încă un român ştim ce proxy şi dns să punem. francezii cred că îi "imposibil" să ai net aici. îi ca şi cu faza sunatului în românia: tre' să formez un număr din 24 de cifre ca să vb. acasă, da' merge. la fel, doar românii ştiu de ea. francezii doar plătesc nota :))
mor de foame şi îs izolat aici în buncăru' ăsta, afară apa cred că îi deja de un metru iar dispeceru' zice că nu-i nici o maşină disponibilă. cre' că o iau încet-încet pe jos... zilele trecute îmi zicea paznicu' de la intrare că îs singuru' alb care cumpără mâncare din stradă. acum o să fiu şi singuru' care umblă desculţ prin apă şi căcat. îi mai interesant decât cu metrou'.

Confesiunea unui prizonier

Cătălin Spînache

-Nu ştiu cum s-a putut întâmpla asta. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc este că aşteptam nerăbdător culoarea verde la semafor. Eram în întârziere la serviciu şi din nefericire nu am norocul de un patron înţelegător. Am mai primit un avertisment din partea lui din acest motiv şi ştiu ce se întâmplă la o a doua abatere. Am avut o colegă care a avut ghinionul să-şi repete greşeala. Am avut...
Brusc imaginea pe care o aveam în intersecţie s-a schimbat, şi odată cu ea sunetul, temperatura precum şi mirosul. Nu mai vedeam maşinile ce treceau în viteză prin faţa mea, ci o privelişte ce mi se dezvăluia printr-un geam. Auzeam o melodie zgomotoasă, cred că era rock, dar unul mult prea violent pentru gusturile mele. Pe un fundal abia inteligibil de chitară electrică, cineva răgea, căci nu pot spune că făcea altceva. Mirosul a fost o schimbare care mi-a priit. Nu mai simţeam fumul de eşapament, ci un odor de nucă de cocos, care venea de la un beţişor parfumat.
Îmi dădeam seama de absurdul situaţiei. Sunt o fire sceptică, am înlăturat din concepţia mea orice credinţă că asemenea fenomene sunt posibile. Recunosc, cândva, într-un trecut în care eram mai naiv, acordasem prea mult interes acestui domeniu, al paranormalului. Dar cu timpul nu-mi mai erau de ajuns mărturiile de prin cărţi, şi cum în viaţa mea nimic ciudat nu se întâmpla, am decis să adopt o atitudine mai realistă în această privinţă. Mai apoi s-a întâmplat să lucrez la o firmă la care ajungeam doar trecând pe lângă un cimitir. În serile de iarnă, când mă întorceam acasă, eram nevoit să parcurg singur drumul pe întuneric. La început îmi era frică, asta din pricina superstiţiilor pe care le-am primit moştenire de la o societate plină de prejudecăţi. Mă aşteptam să mă întâmpine fantomele celor sucombaţi sau, mai rău, să simt o mână de cadavru ce mă prinde de picior sau de umăr. Unele seri erau ceţoase, cu norii aproape de pământ, iar decorul era unul de-a dreptul sumbru; lumina felinarelor se îmbiba în ceaţa subţire, dându-i o culoare gălbuie, iar fâşii de abur mai dense decât ea ieşeau din pământ. Întotdeauna însă ajungeam acasă cu bine fără a avea o experienţă supranaturală pe care să o pot considera îndestulătoare ca să cred în existenţa paranormalului. De îndată ce m-am debarasat de teama superstiţioasă treceam pe lângă cimitir de parcă aş trece printre blocuri. Mai îmi era frică doar să nu fiu tâlhărit sau, mai rău, omorât de cineva, om, care profita de solitudinea locurilor şi de întuneric. Dar nu s-a întâmplat nici aşa ceva.
Pragmatismul şi materialismul din mine respingeau categoric realitatea acelei întâmplări. Eram prizonier într-un trup străin, conştient de mine însumi, având propriul meu trecut, dar în acelaşi timp având acces şi la memoria gazdei mele. Amintirile mele se interferau cu ale lui, îmi amintesc, de exemplu, perfect că în dimineaţa acelei zile o călăream pe nevastă-mea, dar în acelaşi timp, într-o manieră pe care nu o pot explica, îmi amintesc că citeam o carte ce mă interesa sau, în fine, care era interesantă pentru gazda mea, şi că mai sorbeam din când în când dintr-o cafea amară. Îmi amintesc copilăria mea, precum şi a lui, fără a mă surprinde detaliile la care aveam acces, primindu-le ca pe ceva al meu, perfect normal.
Totul era bulversant, iar ceea ce mă frustra cel mai tare era faptul că nu puteam controla corpul pe care-l posedam şi că, se părea, gazda nu era conştientă de prezenţa mea. Eram nevoit să asist la viaţa lui fără a putea interveni, fără a putea să-mi impun propriile concepţii.
Era alta reacţia mea dacă mă trezeam captiv unui trup străin, având acces la amintirile lui, dar eu să fiu acela care îi trăieşte viaţa, capabil de a-l părăsi oricând. Ah, ce m-aş distra atunci. Ar fi ca şi cum aş juca un rol pe o scenă mare, dar conştient de acest fapt. Mi-ar fi permis să fac orice; gata cu orice compromis, cu toate responsabilităţile, cu seriozitatea împotriva căreia mă mă lupt pentru imaginea de om normal, acceptat de societate. Aş trăi după bunul meu plac, căci mi-aş cunoaşte adevărata mea identitate, precum şi locul unde mă voi retrage după ce voi părăsi acel trup. Datorită faptului că nu mă mai identificam cu el trăiam fără angoasa clipei următoare.
Devenisem sătul să asist neputincios la drama vieţii lui. Mă dezgusta mizeria în care trăia şi idealismul lui. Cea mai mare parte a timpului o petrecea citind cărţi dificile, obscure. Filozofie, psihologie, cărţi de magie, beletristică şi poezie romantică. Avea şi obiceiul de a scrie la rândul lui, poate ca un tribut pentru toate informaţiile ce i le-au oferit ceilalţi autori prin cărţile lor. După părerea mea textele lui nu aveau nici o valoare. Într-adevăr, dădea dovadă de creativitate, dar niciodată nu a fost creator, astfel că era doar un scriitor mediocru, un om ce şi-a ales ce-a mai nepotrivită ocupaţie pentru a-şi alunga sictirul.
Vroiam să-l pot ajuta. Nu îmi doream asta dintr-un impuls caritabil sau din compasiune, ci dintr-o cauză cât se poate de simplă şi de egoistă în acelaşi timp: stările lui se revărsau şi asupra mea, şi cum avea parte numai de dezamăgiri şi de frustrări, nu era plăcut pentru mine să le tot simt şi să-mi fie imposibil să mă eschivez. O fi el masochist, dar mie nu-mi face nici o plăcere suferinţa, mă refer la cea sufletească. Trebuie să recunosc, era un individ inteligent şi aproape lucid, îi cunoşteam gândurile, însă eu, spre deosebire de el, aveam acces şi la subconştientul lui, acolo unde îi erau refulate traumele şi nevrozele. Eu ştiam motivul pentru care căuta cele mai excepţionale experienţe, cele mai dubioase, în care se complăcea într-o manieră barbară. Pentru el, suferinţa constituia o muză, una mediocră din nefericire. Nu recunoştea faţă de el acest adevăr. Asta era greşeala lui. Lua cele mai nepotrivite decizii, trăind astfel în continuare în mizerie, şi nici măcar nu încerca să-şi accepte greşelile. Mai rău, nu îngăduia nici o mână de ajutor din partea altora. Vroia să fie singur în iadul lui, iad căruia îi eram şi eu prizonier fără ca el să fie conştient de asta.
Mă credeam fără nici o şansă. Nu găseam nici o modalitate prin care să-l influenţez. Dar s-a întâmplat într-o seară ca situaţia să se schimbe. Cu câteva zile înainte cunoscuse o fată de care-i plăcuse imediat. A fost la un concert unde trebuia să se întâlnească cu un amic ce venea cu grupul lui de prieteni. Nu-i cunoştea pe aceştia, era destul de derutat, dar mai apoi, când s-au oprit la o terasă să-şi potolească setea, a stat lângă ea, care era în aceeaşi situaţie cu el. A condus-o acasă, totul a fost frumos, deşi seara nu s-a terminat cu o partidă de futaie, aşa cum ştiam că îşi dorea el, chiar dacă nu era dispus să-şi recunoască asta. Au stabilit să se întâlnească şi a doua seară, ceea ce au şi făcut. A avut multe dezamăgiri sentimentale, plus o primă experienţă sexuală cu o altă persoană, cu o fată, nereuşită, pe care a refulat-o crezând că aşa îi va fi mai bine. Din nefericire pentru el -şi din fericire pentru mine- seara a fost un fiasco; nu erau compatibili. Şi-a pus multe speranţe în fata respectivă, iar din cauza eşecului a căzut într-o psihoză adâncă.
De multă vreme mă chinuiau migrenele lui, se confrunta deseori cu el, dar cea din acea seară era inimaginabil de cruntă. Se îndrepta către casa lui aproape inconştient, mergea printre oameni pe care îi simţea ca pe nişte dulăi ce se reped asupra lui, se oprea lângă copaci şi îi mângâia extatic, simţind o frenezie dementă ce îi surescita şi mai tare nervii slăbiţi. Ajuns acasă, s-a pus în pat fără să se dezbrace şi a picat într-un somn adânc, din care a fost trezit însă după ceva vreme de urlete agonice. El era cel care urla. În acel moment şi-a dat seama de prezenţa mea. Şi-a dat seama că-l urmăresc într-un mod pe care el îl considera impasibil. Dar eu ştiu că nu era aşa.
S-a trezit a doua zi cu impresia că a fost doar un vis. Conştientul lui nu putea accepta o asemenea situaţie. Dar pentru mine nu mai conta. În urma acelui eveniment, cumva s-a creat o punte între mine şi el. Puteam să-l controlez, ce-i drept, slab la început, dar cu timpu' am devenit mai puternic. Îi induceam gânduri, concepţii, pe care le accepta cu tot mai puţină reticenţă. Îi spuneam să facă aia, şi chiar o făcea. Începuse să mă distreze situaţia, era ca si cum mânuiam o marionetă complexă.
Recunosc, nu trebuia să mă răzbun pe el pentru chinurile la care m-a supus. Aveam avantajul că tot din acea seară puteam să-i controlez sentimentele şi stările sufleteşti. Practic ale mele erau ale lui. Eram întocmai unui spectator ce asista la drama vieţii lui, capabil de a-i influenţa desfăşurarea. Deveneam din ce în ce mai plictisit şi mi se făcuse dor de vechea mea viaţă. Bănuiam că singura mea speranţă de a o recăpăta era ca el să moară. Din acest motiv l-am împins să se sinucidă. Aici s-a produs iar imprevizibilul. Cu o putere care m-a surprins, s-a împotrivit acestei hotărâri şi a cerut ajutorul familie lui care l-a internat la neuropsihiatrie. Aşa am ajuns aici, la tine.
-Am verificat datele pe care mi le-ai dat, pretinzând că sunt adevărata ta identitate. Nu am găsit pe nimeni care să corespundă lor.
-Imposibil. Ai fost la adresa aia?
-Da. Am dat peste un cuplu de bătrâni care stau acolo de multă vreme, mult mai multă decât ai spus că te afli în interiorul acestui tânăr. Am întrebat dacă te cunosc şi mi-au spus că nu, nu au auzit de tine.
-Nu se poate aşa ceva. Ce înseamnă asta?
-Ce însemnă? Ai pus vreodată la îndoială realitatea ta din momentul în care ai spus că ai devenit captiv acestui trup? Te-ai întrebat vreodată dacă nu cumva acest tânăr este schizofrenic, iar tu nu eşti nimic altceva decât o elucubraţie a unei minţi bolnave, un Eu fals creat de ea pentru a compensa lipsa de atitudine în cazurile excepţionale care-i lezau orgoliul şi respectul de sine?
Cea mai tâmpită ipoteză pe care am auzit-o până acum. Un doctor vorbeşte cu mine şi-mi spune că nu am avut propria mea viaţă, că întregul meu trecut este o iluzie, că eu însumi sunt o iluzie. Aşa ceva nu este posibil şi îi voi demonstra, mă piş pe ştiinţa lui, care clar este putredă...
-...o să număr în sens invers de la zece la unu, după care te vei trezi...
Ah, iarăşi nu mai pot vorbi...

Find what.. Replace with [III]
Daniel Sur

Într-o seară, căpitanul ne-a adunat pe toţi la secţie şi ne-a cerut să îl însoţim cu toţii la bordel, la unul bun pe Mătăsari. "Călătoria asta e mai mult decât o călătorie spirituală, e ca un foc care ne arde şi pe care trebuie să-l stingem, prin epuizare", îşi începu căpitanul cuvântarea. "Un om care nu vrea să se aprindă deloc, din cauză că e căsătorit sau timid, trebuie să suporte doar fumul greu care iese din el şi care-i îngreunează respiraţia şi-l face melancolic. Asta e impotenţa lui. Oricum, odată ce focul e aprins din nou, fumul dispare, iar flăcările luminează toate lucrurile din jurul nostru şi aduce linişte în căminul fiecăruia." "Dar dacă altcineva aprinde focul pentru el?" întrebă adjunctul. "Şi dacă reuşeşti să eviţi fumul?" "Dacă se întâmplă asta, atunci poate să fie sigur că nevastă-sa e o târfă, o bagaboandă. Sau e un fraier care se lasă dominat de toate fâţele. Iar cel care reuşeşte să evite fumul, e un labagiu notoriu, un maestru în stare să se autosatisfacă ori de câte ori are chef. Şi sigur va ajunge să sufere de ejaculare precoce."

"Când îţi faci rondul şi-ţi faci traseul obişnuit, vei găsi o poartă cu o frază scrisă pe ea," îmi spune căpitanul. "Întoarce-te la mine şi spune-mi ce zice acea frază." Mi-am făcut rondul şi mi-am respectat traseul, dar nu am găsit nimic timp de săptămâni întregi. Într-o zi, întâlnesc din întîmplare acea poartă şi atunci alerg într-un suflet la căpitan. "Fraza scrisă era 'Câinele e rău', i-am mărturisit eu. "Era scris pe un zid sau pe o poartă?" m-a întrebat căpitanul. "Pe o poartă," i-am răspuns. "Bine, atunci, pune mâna pe clanţă şi deschide-o." Am respectat întocmai indicaţiile. Poarta cu fraza scrisă pe ea s-a deschis ca orice poartă normală. Cu uşa dată de-o parte, eu nu am mai apucat să văd câinele şi-am intrat în curte. Acolo mă aşteptau o pereche de canini.

Căpitanul mă îndemnă: "închide ochii. Sau chiar cu ochii deschişi, imaginează-ţi următoarea scenă: o căruţă cu ţigani care fură fier vechi. Acum, spune-mi câţi ţigani reuşeşti să vezi: cinci? opt? zece? Indiferent care ar fi răspunsul - deşi tu ar trebui să ştii din câte persoane este format în general un astfel de grup de infractori - un lucru devine mai mult decât clar în acest mic experiment. Poţi să-şi imaginezi un grup de hoţi, dar numărul lor e dincolo de controlul tău. Şi totuşi, scena e bine definită, este exactă. Trebuie să existe un răspuns la întrebare. Cine a hotărât câţi ţigani ar fi trebuit să apară în scena imaginată ? Bănuiesc că nu tu."

M-am hotărât să-i fac o vizită căpitanului meu care, după cum m-a anunţat, s-a mutat în Militari. După ce am traversat tot oraşul, am găsit în sfârşit apartamentul. "Am nevoie să ştiu ce trebuie să fac pentru a primi un împrumut de la bancă," i-am spus. El şi-a chemat soţia şi m-a pus să o privesc. Am încercat să o privesc cât mai atent, dar de-abia ce încercam să înţeleg ceva, ea mă întrerupea şi se întorcea în bucătărie să vadă ce-i mai fac fripturile. "Nu o să pot să-mi dau seama ce trebuie să fac dacă o să continue să mă întrerupă," i-am spus nervos căpitanului. "Aşa cum e imposibil pentru tine să înţelegi, la fel de imposibil îi este şi băncii să-ţi acorde împrumutul," mi-a răspuns căpitanul. "Însoară-te, acesta e primul pas!"

Într-o zi, în perioada în care eram elev la generală, profesorul de matematică a adus un beţişor de bambus. Elevii care nu ştiau lecţia sau nu reuşeau să se concentreze prea bine ridicau mâna fără să mai aştepte să-i oblige cineva. Profesorul se apropia de fiecare şi împărţea câte trei lovituri cu beţişorul pe fiecare mână întinsă. Cînd am primit pentru întâia oară la palme, am plâns mai degrabă ruşine, decât că mă durea. Mai târziu, am înţeles că cel mai adesea mâinile ne înşeală şi că ele trebuie strunite încă din copilărie. Altfel, primeşti tot felul de obiceiuri proaste: te scarpini în fund, în nas şi-ţi ronţăi pieliţele de la degete. Teribilele consecinţe ale educaţiei proaste sunt simţite cu mult timp după. Aşa s-a prins căpitanul că atunci nu aveam altceva în cap decât cum să fug de la şcoală şi să nu mă mai întorc. M-a surprins când îmi ronţăiam unghiile de la mâna dreaptă.

Căpitanul şi-a dus fiica cea mică la un terapeut. "Nu reuşesc să o fac să se lase de obiceiul de a-şi suge în somn degetul mare de la mâna dreaptă," se lamentă căpitanul.
"Nu vă faceţi mari probleme din cauza asta," i-a spus terapeutul. "Dar încercaţi să o determinaţi să-şi sugă alt deget în fiecare noapte." Căpitanul a încercat să facă întocmai cum i s-a spus. Şi în fiecare noapte, înainte de a adormi, avea grijă să-i introducă în gură copilei un alt deget, acţiune destul de grea dacă ţinem seama că trebuia să aleagă exact degetul care trebuia să fie subiectul atenţiei fiicei sale în acea noapte. Înainte de sfârşitul acelei săptămîni, obiceiul căpitanului era vindecat. Nu a mai fost niciodată deranjat că fiica cea mică îşi suge degetul cel mare. "Un viciu e un lucru oribil şi este greu de controlat," îi spunea la telefon căpitanul terapeutului. "Dar când mi se cere să-mi dezvolt noi atitudini, să iau decizii noi şi să fac alegeri noi, devin conştient că nu merită".

În fiecare dimineaţă, urmăresc la televizor buletinul meteo, unde nişte prezicătoare frumoase descriu vremea cu o săptămână înainte. Căpitanul era mort, dacă nu ştia ce-l aşteaptă. "Va ploua ?" mă întreba el în fiecare dimineaţă. "Da, aproape toată săptămâna," îi răspuneam eu de fiecare dată. Căpitanul devenea mânios dacă ploua şi el nu avea umbrelă. Au fost o vară şi o toamnă secetoasă. "Cum va fi vremea?" "Va ploua toată săptămâna", i-a răspuns din instinct. El a râs şi m-a înjurat. "De ce mă-ta nu te uiţi pe fereastră? A venit iarna, ninge". Într-adevăr, ningea, dar asta nu avea nici o legătură cu căpitanul. În dimineaţa următoare m-a întrebat din nou: "Cum va fi vremea?" "Va ploua aproape toată săptămâna", i-am spus. Căpitanul, umflat de râs, a decis să iasă din secţie fără umbrelă. şi a început o ploaie care a durat două luni. Concluzia căpitanului: "E important în viaţă să accepţi când ţi se oferă ocazia."

Doi hoţi au făcut tot posibilul să scape de braţul lung al legii. Timp de doi ani, terorizaţi în mod insuportabil de gândul că vor fi prinşi, au reuşit să se ascundă într-o garsonieră dintr-un bloc de pe Morarilor. Într-un sfârşit, au fost arestaţi, fiind daţi în gât de cele două femei cu care locuiau. Unul dintre hoţi, terorizat de perspectiva închisorii, şi-a vândut apartamentul avocatului pe care l-a angajat să-l scape. Celălalt, în schimb, îşi petrece toată ziua în arrest, citind ziare şi uitându-se la televizor. "Ţie nu-ţi pasă că ajungi la pârnaie?" îl întreabă hoţul speriat. "Pentru ce să-mi fie frică? În pârnaie va fi mult mai bine," îi răspunse celălalt. "Mi-a fost frică până în momentul în care am fost prins, da' mi-a trecut. Acolo, cel puţin, nu voi mai fi obligat să prestez ca un rob ca să mănânc, stresat că dacă nu-mi fac bine treaba mă va da în gât. Sclavia s-a terminat; acum este momentul pentru vacanţă: mâncare primită moca şi prestare cu cine-mi place. În schimb, tu nu ai nici o scapăre: din pârnaie, direct în stradă, în braţele sărăciei."

"Am slujit poliţia cu credinţă şi acum, iată, mă obligă să-mi trădez prietenii", i-am spus căpitanului. "Gicule, să ţii minte, poliţia nu e nici bună, nici rea, ea există pentru binele superiorilor noştri. Ei vor să ştie tot ceea ce mişcă sub soare, pentru că informaţia îi face puternici şi le oferă prilejul să pună mâna pe cât mai multă putere. Iar atunci când nu se întâmplă aşa, ne cere să facem sacrificii", îmi răspunse căpitanul. Stăteam de vorbă pentru a ne alunga spaima. Dintr-o clipă în alta, ajungeau întăririle şi trebuia să executăm descinderea în casele partenerilor noştri. Pentru noi nu mai exista decât o singură alegere: ori executăm ordinul ori plecăm din poliţie. Ori noi îi executam pe traficanţi ori ajungeam în locul lor. Poate căpitanul se va converti de bună voie la această nouă politică, dar eu eram muncit de o dilemă: totul se petrecea din vina căpitanului. Din parteneri, mi-i transformam pe traficanţi în duşmani. Dacă nu executam ordinul, plecam din poliţie. Căpitanul trebuia să ne protejeze de astfel de situaţii imposibile. "Colonelul mi-a poruncit să merg să vorbesc cu ei şi să-i previn că dacă nu îşi sacrifică unul sau doi oameni, aşa, de ochii lumii, şi-i puteau alege pe cei care au făcut greşeli şi s-au băgat singuri în gura lupului, atunci va ploua cu arestări", îmi răspunse căpitanul, ghicindu-mi gîndurile. " Dar ei nu s-au grăbit să profite de această bunăvoinţă şi-au încercat să fugă din ţară."

Am rămas pe gînduri. Mă întrebam dacă trebuie să mă transform şi eu peste noapte într-un luptător înfocat împotriva drogurilor.
"Ce e un poliţist?" l-am întrebat pe căpitan. "Este unealta care distruge echilibrul pe care tot el l-a creat? El este cel care trebuie să renunţe la credinţa lui numai pentru a satisface capriciile celor aflaţi pe tronul ţării?"
"Dacă te îndoieşti de justeţea înţelepciunii celor care ne conduc, scrie un raport în care să-ţi exprimi deschis nemulţumirea faţă de deciziile lor. Eu îţi dau voie să-l trimiţi", m-a încurajat căpitanul. "Eu unul mi-am acceptat destinul."
"Nu cred că e bine să ne lăsăm folosiţi fără milă", am stăruit eu. "Superiorii pot orice. Dacă nu ar face decât ceea ce am dori, nu i-am mai socoti superiorii noştri, nu i-am respecta pentru că nu sunt suficienţi de puternici pentru a conduce. Ar stăpâni numai după ceea ce le-am oferi noi, caz în care, noi i-am controla şi judeca acţiunile. Atunci, nu noi ar trebui să-i slăvim pe ei, ci ei ar trebui să ne slăvească pe noi. şi aşa ceva nu se va întâmpla niciodată"
"Dacă totul stă în mâna lor, de ce nu ne apără de suferinţă, pe noi, pe cei care îi conduc? De ce nu ne protejează, în loc să ne lase în mâna duşmanilor lor?"
"Nu ştiu", mi-a răspuns căpitanul. "Însă dacă exstă un motiv, sper să-l aflu cât mai curând".
"Nu cunoaşteţi răspunsul la întrebările mele".
"Aşa este".

Am tăcut amîndoi. M-au trecut fiorii. În cele din urmă, m-am hotărât: avea dreptate căpitanul. Am izbcnit în rîs căci mi-am dat seama că ideea pericolului ce mă păştea era mai mult ipotetică. şi ca prin farmec, groaza mi-a trecut.
"Tu eşti înspăimântat, eu m-am împăcat cu soarta noastră, a poliţiştilor", spuse căpitanul. "Voi ieşi afară şi voi pune capăt acestei agonii. Mă înfior la gândul că poate îmi va veni şi mie rîndul, dar în toate există un pericol. De când stăm ascunşi aici, trupele speciale au şi sosit. Acum a venit timpul să le arătăm care sunt apartamentele în care stau ascunşi. Dacă e să fac ceva care nu-mi place, măcar să se întâmple mai repede."
Avea dreptate căpitanul. "şi el suferise peste puterile sale", m-am gândit eu.
"Merg şi eu cu dumneavostră. Am ostenit să mă lupt cu demonii îndoielii".
Am deschis portierele şi ne-am îndreptat spre trupele speciale.

...............

Căpitanul ne spune: "Decizie. Pentru acest ceva, am fost invidiat toată viaţa. Din cauza asta, şefii mei m-au suspectat vreme îndelungată. Le era frică să nu le iau locul. Câte lucruri nu am reuşit în viaţă numai pentru că am fost hotărât? Un exemplu de hotărâre: când am refuzat să cedez o parte din zona mea doar pentru a intra în afaceri cu petrol cu aia de la 60. Tentaţia a fost mare, recunosc, dar tot mai mulţi bani ies din droguri. Asta înseamnă să fii hotărât, sa iei o decizie. Decizia a fost că nu suport necunoscuţii. Nici un simplu contact, nici un salut, dar să vorbesc cu ei! Eu îi arestez şi gata. E mai bine aşa. Distanţa asta te face să pari important şi sigur pe tine. Autoritar. Mai bine arestezi 100 de nevinovaţi decât să-ţi scape un infractor".

...............

Căpitanul îmi spune: "Gicu, dragul meu, trebuie să îţi spun ceva ce poate nu ştii. Ceva la care poate nu te-ai gândit. M-am gândit mult cum să fac ca vestea asta s-o primeşti mai uşor, în ce cuvinte s-o îmbrac, la ce comparaţii să recurg, dar nu merge. Aşa că respiră adânc şi pregăteşte-te. Trebuie să fii tare şi te asigur că sunt absolut sigur de tot ce îţi voi spune acum. Este o predicţie infailibilă, fără nici o îndoială. Chiar dacă nu ai vrea, chiar dacă ai alte planuri, tu vei muri. S-ar putea să mori mâine sau peste cincisprezece ani. Mai devreme sau mai târziu, vei muri. Gândeşte cu grijă ce vei face azi sau mâine şi pentru tot restul vieţii tale. Dar mai ales, spală-te mai des să nu te găsească moartea puţind a traspiraţie. Nu ar fi deloc frumos."

...............

O femeie cu un prunc în braţe aştepta în curtea unei biserici terminarea slujbei. Mai multe persoane s-au strâns în jurul copilului, încercând să-l oprească din plâns: unul dintre ei scotea sunete ascuţite, altul îi scutura în faţă cheile de la maşină, un altul îi vorbea cu mult drag. Pe ultimul îl cunoşteam, era o cocotă masculină, care îşi oferea fundul în Piaţa Operei. Părinţii lui erau artişti, pictau porumbei albaştri pe căni albe, pe care apoi le vindeau în Obor. Cred că ceilalţi ştiau cu ce se ocupă, pentru că voiau să-l îndepărteze de copil, cât mai discret cu putinţă. Dar el voia să-şi arate iubirea pentru copil şi nu se lăsă îndepărtat. Stingher, scoase cîteva cutii cu prezervative din buzunar şi începu să le arunce în aer, aşa cum fac jongleri la circ. Doar atunci copilul s-a oprit din plâns şi a zâmbit. şi poponarul cel hulit a fost singurul căruia mama i-a mulţumit şi i-a permis să-i ţină puţin copilul în braţe. Săraca mamă, habar nu are ce o aşteaptă. Când va creşte mare, mogâldeaţa aia va deveni fie homosexual, fie lesbiană. Îmi va deveni client.

...............

Căpitanul ne spune cu entuziasm: "Astăzi e o zi atât frumoasă încât ar trebui să facem ceva ieşit din comun. Am putea, de exemplu, să ridicăm de pe stradă toate curvele bune şi să ne închidem cu ele în arest. Să-i privim în ochi pe toţi necunoscuţii cu mutre dubioase şi să le vorbim de codul penal, de unde să le alegem infracţiunea pe care credem noi că o merită. Să-i dăm şefului un pont fals, o idee care să-l bage la apă.
Războinicii străzii ar trebui să-şi permită astfel de zile.
Astăzi am putea să le luăm toţi banii cerşetorilor.
Am putea da telefoane grădiniţelor din sector să le anunţăm că au câe o bombă printre jucării.
Azi ar putea fi o zi în care să nu facem chiar nimic.
Să avem dreptul să-i transformăm pe toţi suspecţii în sclavi.
Astăzi este o zi în care să ne putem bucura de viaţă aşa cum trebuie.
Astăzi este ziua poliţiei.

Batrânul pervers

Kirus

Bătrânul cel pervers se şterse încet cu prosopu' aspru. Îi plăcea senzaţia aia de sfâşiere, de neputinţă corelată cu o energie debordantă şi injust dispusă în corpul lui de bătrân. Se întreba cât o să mai reziste, cât o să mai poată iubi, cât o să se mai poată trezi dimineaţa şi, ignorând tot ce e durere, să pornească nepăsător şi de la capăt. Oare o iubise? Ieri s-a încheiat un nou episod din viaţa lui. Spectaculoasa Mihaela, dolofana rozalie şi clipocitoare. Minunată alcătuire de voluptate în cărnurile ei nespectaculoase şi veşnic dispuse întru plăceri. Chiolhanuri şi mai apoi împerecheri printre ghene de gunoi, pe alei dosite, cu gâfâieli ca de câini în călduri şi mult mai apoi discuţii fără noimă, printre aburii cafelelor de dimineaţă.

Cât de supărată a fost ea atunci când l-a surprins pe bătrân jucându-se cu mult mai tânărul său student. Bănuia ea ceva, pentru că bătrânul detesta studenţii, iar prezenţa unuia în casa lui era mult prea ciudată. Până în fatidica zi când, nesocotind tot ce-i spusese bătrânul, intră peste el în cabinet. Tânărul era gol şi stătea pe unul dintre genunchii lui, iar el îi săruta pieptul ce avea o piele întinsă şi era extrem de bine desenat. Poate cel mai mult o deranja faptul că tânărul era atât de frumos, încât simţea că nu are cum să concureze cu el. Era prea mult pentru ea.

Rămas singur, bătrânul se plictisise repede de tânărul student. În câteva săptămâni acesta înţelese că nu mai este dorit şi astfel îşi rări până la dispariţie vizitele. Acum lucrurile intraseră într-o aparentă normalitate. Totul se limita la scurte vizite la târfe şi la cele câteva mui săptămânale, date prin closetele publice, unde puştani efeminaţi sugeau ca bezmeticii, iar mai apoi îi cereau bătrânului să urineze pe ei, într-un acces sincer de contopire cu natura urologică a moşului.

Reîncepuse chiar să se masturbeze, citind cronici ale unor femei celebre. Îl excita să citească lucrurile astea. Pornea de la o imagine a femeii descrise şi o includea între caracteristicile specifice epocii ei. Faptul că o surprindea vaporoasă şi într-o altă realitate îi crea un anumit sentiment de exaltare, iar el învăţase să funcţioneze între limitele acestuia. Totul se oprea însă brusc, de fiecare dată când ejacula.

***

Părea că totul se terminase. Era o lungă plimbare, într-o zi mohorâtă, umedă şi pierdută. În depărtare, spre capătul aleii, zări paltonaşul portocaliu. Un portocaliu obraznic în cenuşiul restului. Umbreluţa ei colorată în toate culorile, se învârtea şi ţopăia ca şi cum ar fi răsărit un prim ghiocel într-un nenorocit sfârşit de iarnă.

Era o fetiţă durdulie şi jucăuşă, un crin micuţ şi simplu, ce provocă instantaneu o adiere de viaţă prin sângele păstos al bătrânului nostru. Ştia că o să fie a lui. Îşi dorea să o simtă pe genunchii lui îmbătrâniţi, îi dorea mânuţele cu degete ca nişte pernuţe peste tot. Ştia că o poate învăţa să-i placă şi mai apoi să-i sărute membrul îmbătrânit.

Începuse din nou să trăiască. Din acea zi, bătrânul o urmări pe micuţă în lungile ei plimbări cu bona cea puţin prea cuprinsă de importanţa cinstitei ei meserii. Urmărindu-şi astfel dulcea dorinţă, atrase în scurt timp atenţia femeii bărbătoase, veşnic cu spatele drept şi cu o aparentă cuminţenie, generată clar de futaiurile grăbite de prin ungherele caselor mari prin care mai lucrase.

Era o joacă pentru el. În scurt timp, bona era a lui, o futea ca un nebun bătrân ce era, aducând-o acolo unde nu a mai fost niciodată. Bătrân fiind, învăţase să-şi folosească mâinile şi cunoştea cu ele toate ascunzişurile trupurilor puţin trecute şi fremătătoare.

Viaţa bonei se luminase fericit cu prezenţa eroului nostru. Nu bănuise niciodată nimic legat de felul moşului de a iubi. D-abia atunci când zări zâmbetul lui amar, deasupra ei, privind către dulcea copilă, ce se iţea în pragul uşii, înţelese. Cu toate acestea nu se putu opri, continuă să se dăruiască lui într-un acces total de neputinţă. Era acea dulce plăcere, dumnezeiască alcătuire de senzaţii puternice, tremurat şi cald în stomac. Moşul chemă cu glasul lui dogit micuţa copilă, o rugă să se apropie şi o rugă să se aşeze lângă ei, pentru o clipă doar.

Curiozitate nebună, de copil lipsit de mamă, o făcu pe micuţă să se apropie şi să privească cu ochi mari trupurile celor doi. Se lăsă mai apoi pupată blând pe frunte şi acceptă să mângâie pântecul generos, ce se cutremura într-un ultim orgasm, al bonei fericite. Începu, instinctiv, să înţeleagă câte ceva, iar organismul ei mic, se înroşi de sânge. O căldură ciudată, nemaisimţită până atunci, îi inundă stomăcelul, iar ceva plăcut şi straniu o făcu să-l lase să o mângâie chiar acolo, sub rochiţa ei portocalie.

Peste câteva luni, după ce ejaculă abundent pe chipu-i angelic şi trist, bătrânul plecă.

A iubit-o ca un nebun. A fost cea mai scurtă şi mai intensă iubire a lui, precum şi cea mai fragedă carne din câte i-a fost dat să atingă. Nu-l mai interesa plânsul hohotit al bonei şi nici privirea, pierdută înspre tavan şi cer, a fetiţei.