libris.ro

Interviu cu Chris Tanasescu [Margento]

de Sorin-Mihai Grad

 

EgoPHobia: Ați avut sau aveți în plan să faceți și o piesă rock normală? Sau country, dacă preferați.

Chris Tanasescu: Păi, ce, noi suntem normali? Ha ha ha! Nu, cu siguranță am cântat și vom cânta numai rock anormal, iar din punctul ăsta de vedere cred că suntem niște rockeri normali, pentru că tot rockul e anormal, ba mai mult, rockul e întotdeauna, dacă e bun, o variantă anormală de rock. Normal!

 
E: Interpretați și coveruri sau muzica și textele interpretate de Margento în concerte și pe înregistrări vă aparțin în totalitate?

CT: O să încep cu o scurtă poveste. Eram la o universitate din Ohio invitat pentru câteva zile să țin o prelegere, niște workshop-uri și consultații de creative writing și, în ultima seară, un poetry performance. Înainte de acest ultim eveniment, însă, deci înainte de a apuca să asiste la un performance de-al meu, la unul dintre ateliere, un student timid care nu spusese nimic toată ora m-a abordat și mi-a spus că este fan Negură Bunget și… MARGENTO. Văzuse, printre altele, un video cu noi (am dedus din ce spunea că e vorba de „Casa surdă,” varianta filmată pe acoperișul Muzeului Țăranului Român, se poate vedea pe youtube aici) în care îi plăcuse să audă în mijlocul unor acorduri „clasice” (zicea el) și printre improvizații, la un moment dat și niște sampling din Massive Attack (de care eu personal habar n-aveam). Se leagă, zice, foarte bine cu ce ne spuneai puțin mai devreme despre poezie (le spusesem în timpul discuției unor texte din atelier să nu se teamă de influențe – care sunt oricum inevitabile și, cum argumenta Eliade, nu doar simplu împrumut ci înrudire spirituală –, să se teamă mai degrabă ca au prea puține influențe, căci poezia tinde natural către integrare și comuniune – inclusiv cu poezia altora – și, în consecință, influența aduce fluența…) Omul mă ascultase vorbind cu aceeași ureche cu care ascultase trupa noastră cântând. Mă bucur foarte tare atunci când cineva îmi spune că poezia și poetica mea se regăsesc în muzica și textura sonoră a trupei (și invers), dar dincolo de asta, e aici un prim răspuns la întrebarea ta. Muzica trupei, ca și poezia mea, e o mulțime de serii (potențial convergente) în care under cover covers trigger self-discovery, cântecele altora sub acoperire declanșează auto-descoperirea.

Dar, ca să răspund puțin (și) mai tehnic, cei doi muzicieni ai noștri principali – Valentin Baicu și Costin Dumitrache – fiind școliți serios și cu experiență prodigioasă, cântatul nostru de cover-uri din diverse trupe și chiar genuri (extins cu improvizații copioase sau parodii „ultra-obraznice”) face parte de multe ori din încălzirea dinaintea unei sesiuni de înregistrări sau a unui show. Lucrurile, îți dai seama, devin cu atât mai explozive sau mai savuroase când se nimerește să fie și Maria Răducanu cu noi. Dar conceptul trupei noastre – inter-arte, inter-media, experimental, sincretic – nu implică, ce-i drept, cover-uri propriu-zise.

Și totuși, răspunsul nu-i așa de simplu pe cât pare. Iată, în fugă, doar două exemple de cover-uri celebre. Există o baladă cu variante în diverse folcloruri europene (inclusiv una culeasă de Bela Bartok), „Gallows Pole”, ajunsă și peste ocean, unde Leadbelly a înregistrat o versiune proprie în anii ’30, moment în care a început practic cariera modernă a cântecului. Dintre sute (de catarge de spânzurătoare, sau) interpretări care au urmat (inclusiv una Bob Dylan, „Seven Sinners”), cea mai cunoscută și mai apreciată până azi a rămas cea a trupei Led Zeppelin (la rândul ei, de fapt, fiind un cover al unui cover, via Fred Gerlach). De ce? Nu trebuie decât să comparăm cele mai cunoscute versiuni (sunt pe youtube) și răspunsul vine de la sine. Ingeniozitatea „traducerii” și reformulării melodic-armonice, ritmicitatea cristalină, sunetul modern și tradițional totodată, complexitatea subtilă (când nu chiar camuflată) au avut câștig de cauză. Un exemplu chiar mai uimitor este, zic eu – ca să rămân la aceeași trupă – „In My Time of Dying”, un iconic hit heavy metal care este, de fapt, un cover după… un cântec gospel tradițional, prima dată înregistrat de Blind Willie Johnson în anii ’20… Hahaha, nu știu câți știu asta, dar mie mi se pare o fază foarte tare!

Și nu pot să mă abțin să mai dau un exemplu pe care mi l-a reamintit nu demult muzicianul Ștefan Mardale, un cover pe care de câte ori îl aud mă ia cu leșin – piesa Beatles „Every Little Thing” în varianta trupei Yes. Ce minunăție!

Există la urma urmei o lungă tradiție în sensul ăsta, în rock și jazz deopotrivă (ca și în poezie, de fapt), iar Margento nu face excepție de la ea. Mi-amintesc că după un spectacol ținut la Hanul cu Tei acum mai bine de 10 ani, cred, un connaisseur din public a venit și ne-a spus – Uau, pianistul se juca la un moment dat cu niște pasaje din Rick Wakeman! Baicu, înțelept, nu i-a răspuns, așa că i-am zis eu – Wakeman? Sigur, păi trebuia să găsească omul ceva să rimeze cu pasajele cu care mă jucam eu în porțiunea aia, din Finnegans Wake. Un fel de Finnegans Wakeman.
 

E: Ți s-a întâmplat să te blochezi în cadrul unui spectacol de improvizație? Dacă da, cum ai depășit momentul?

CT: Păi, la câte tâmpenii îmi trec prin cap, eu sunt mereu blocat, hahaha. Și nu vorbesc neapărat de blocajul cititorului de care zice Charles Bernstein sau de poetica impasului (blocajul poetului) despre care a scris Susan M. Schultz, deși le-am integrat și pe acestea, încă dinainte să aud de ele.

Vorbesc de o anumită dialectică inerentă poeziei – cea care implică deopotrivă ritm, curgere („cursul” din „dis-curs”, suflul metricii, rațiunile inimii) și fixitate (mnemotehnica, sulful eufoniei, inima rațiunii). Din această perspectivă, poezia implică în același timp descărcare și coagulare, eliberare și blocaj (blocaj mai ales în sensul arhitectonic, de corelare de blocuri și relaționare de module, așadar, un blocaj… funcțional). Toate acestea sunt prezente în performance vrând nevrând, căci poezia este performance.

În plus, mai lucrezi ca (performance-)poet cu inhibițiile proprii pe care, dacă știi să le traduci cultural, le faci să rezoneze cu inhibițiile publicului cititor-spectator-coautor. De aceea, pentru ca elberarea (i.e. comuniunea) să se realizeze efectiv, inhibițiile trebuie puse în acord, în vibrație de la unul la celălalt; acea vibrație dărâmă zidurile și înfăptuiește poemul, adică întâlnirea și comuniunea dintre poet și tovarășii lui de drum, cititorii-coautori.

Și mai e un fel de blocaj, acela al minții ca spectacol; vocabularul ar vrea să aibă fluența sângelui, dar el trebuie să urmeze protocolul sintaxei sau cel puțin al morfologiei, fie acestea și dinamitate avangardist. Mintea trebuie să parcurgă niște grafuri, în timp ce rostirea și răsuflarea pot curge nestăvilit. În această privință, poetul este exact ca un jazzman sau un rocker: el va trebui să conceapă și să livreze niște riffuri din care, cu energia erotică pe care i-o dă comunitatea din jur, să se lanseze în solo-uri – acolo, deci, unde fuziunea se realizează complet între conceptual și hormonal – pentru ca apoi, erotizând la rândul lui (mentalul) comunității, să revină la riffuri, la teme (mereu și progresiv alterate) pe care să le celebreze acum mult mai puternic, împreună cu comunitatea.

Și sigur, mă întrebi și de blocajul „pedestru”, al bâlbei, al pierderii suflului și sufletului, al încetării inspirației și respirației, al triumfului inhibiției sau exhibiționismului. Toate astea ne pândesc în permanență și ne hărțuiesc de departe dându-ne ghionturi de-alături. Ele reprezintă fața cealaltă a medaliei, „dublul” cu care se luptă fiecare și „răzbunările conștientului” de care vorbea Gellu Naum, eu i-aș zice fondul infinit de prostie (și deci de răutate) care poate deveni foarte fertil dacă îl subjugi nu prin împotrivire, ci punându-l la treabă și speculându-l, integrându-l.

Dar trebuie să-ți spun ceva poate amuzant. Deși, tehnic vorbind, la mine te-ai aștepta să poată apărea blocajele (devreme ce eu sunt „în față”), în trupă eu sunt prin excelență tocmai cel care trebuie să rezolve așa ceva, dacă e cazul. Asta pentru că unul dintre cele mai mari (dacă nu cel mai mare) risc, mai ales în România, la care se expune o trupă în concert este calitatea sunetului și condițiile tehnice în general; deci dacă se creează microfonii (ohooo), dacă „moare” semnalul sau chiar mixerul cu totul (Doamne ferește), dacă vreun sunetist de pe-acolo cu umor involuntar sau pe care îl mănâncă pur și simplu undeva se trezește să învârtă ca tâmpitul din butoane și trebuie musai să ne oprim să remediem și să îl azvârlim pe individ peste bord (sau peste bar), sau dacă pur și simplu se taie curentul și bineînțeles că nu e generator etc, atunci, conform „consemnului”, mă arunc eu, fără alte avertismente, în niște improvizații și solo-uri poetice care trebuie să țină până se remediază belelele… Din fericire, asta s-a întâmplat efectiv de vreo două ori doar, și lumea mi-a spus, în general, că m-am descurcat.
 

E: Ce muzici asculți? Contează pentru tine și textele sau muzica e decisivă? Dacă îți sunt importante și versurile, le preferi pe cele personale sau pe cele inspirate din diverse legende, poeme, cărți,…?

CT: Înainte de muzică, la fel ca și după, vreau să ascult sunetul. Inclusiv sunetul de dincolo de percepție, ceea ce te pune în legătură, paradoxal, cu lucrurile sau cu natura la care, de fapt, sau în mod normal, nu ai acces. În teoria muzicală recentă (dar bazată pe practici care vor face un secol curând), asta s-ar numi sunet numenal, sau non-cochlear. Citeam de curând despre așa ceva într-o carte de eseuri realizată de Marie Thompson și Ian Biddle – Sound, Music, Affect (Bloomsbury Academic, 2013) – unde Will Schrimshaw scrie, de pildă, pe urmele lui Deleuze și Guattari dar aplicat la muzici contemporane, despre afectul de dincolo de muzică și de dincolo de psihologie, și despre sunet ca exterioritate (cum ziceam, numenală). Muzicieni ca Alvin Lucier sunt emblematici aici, alături, bineînțeles, de tutelarul John Cage (care rămâne, în multe privințe, și mentorul neegalat al unei importante părți din poezia digitală ce se face azi, dar asta e, cumva, altă discuție).

Însă dacă vorbim despre asta, trebuie sa vorbim și despre modalitățile netradiționale de a înregistra și procesa sunetul în înregistrări și despre folosirea new media și orice mijloace și abordări non-analogice în captarea, prelucrarea și (re)producerea sunetului. Mi se pare fascinant cum, ajungând aici, nu putem să nu vorbim despre poezie, despre sound poetry și performance poetry, arii care au avut o contribuție esențială la revoluționarea modului de a privi și (re)genera sunetul în muzica secolului 20 și până în prezent. Începând cu „bătrânii” Tzara și Hugo Ball și continuând cu William S. Burroughs, Jerome Rothenberg, Henri Chopin și toți ceilalți, preocuparea profundă a poeților-performeri pentru sunet a mers mână în mână cu regândirea tehnologiilor (și astfel, cu regândirea muzicii). Lucru paradoxal, aparent, având în vedere că prima „tehnologie” a acestor poeți este trupul, dar de fapt atât de firesc dacă ne gândim că de la Orfeu până la ultimele orientări în poezia digitală (vezi ultima carte a lui C.T. Funkhouser despre noile direcții în secolul 21, vezi Kenneth Goldsmith și post-uman(ism)ul în poezia electronică etc.), în poezie trupul devine tehnologie iar tehnologia devine trup.

Experimentul în zona asta a fost întotdeauna esențial și în rock, și aici vedem legătura profundă dintre poezia modernă – nu numai ca vers de cântec, ci la amplitudinea ei de ritual totodată intim trupesc și ceremonial-comunitar — și muzica rock (iar Margento e un mod de a celebra și a explora această legătură). Cum zicea cândva Roger Waters, lumea crede că avem nu știu ce scule nemaivăzute și nemaiauzite și de aia sunăm așa, însă în realitate sunt echipamentele pe care le are oricine, doar că le folosim cu totul altfel. Sau cum s-a văzut în cartea de interviuri/memorii a lui Jimmy Page apărută anul trecut, dincolo (și mai ales dincoace) de compoziție, de virtuozitate și toate celelalte, parte integrantă din viziunea sa a fost mereu modul de a înregistra și a interacționa cu tehnologia, cu studioul, lucrul cu sunetul și mediul, care la rândul lor, de fapt, sunt definitorii pentru concepție și compoziție.

Din punctul ăsta de vedere avem mare noroc să îl avem pe Costin, ghitarist de concepție și rafinament și în același timp om de studio, adevărat cunoscător atât de muzici cât și de inginerii sonore vechi și ultra noi, clasice și digitale. Cu el scormonim practic în cele mai nebănuite intersecții (nimic nu ne pasionează mai tare în MARGENTO decât intersecțiile, convergențele inedite, împreună-prelungirile și asimptotele) între poezie performativă și sonoră pe de o parte, înregistrări și efecte new media și inter-media, pe de altă parte, și, bineînțeles, muzică rock, jazz sau tradițională de diverse extracții – iar peste și printre toate astea, pictura și traducerea în video.

Deci – ce muzici ascult? – Ascult sunetul care face posibilă (și imposibilă, haha) muzica; înainte, în și după sunetul muzicii, e muzica sunetului.

Dar, mai „la cestiune”.

„Paraclisul Maicii Domnului” – compoziția călugărului Theosteriktos din secolul IX – e o piesă cu prioritate pe lista mea; există pe youtube cel cântat la Patriarhie (e cea mai bună variantă pe care o știu eu), în șase părți, durează în total cam 40 de minute. Cel mai bine e de ascultat la căști, ca să „vezi cu urechile tale”, să auzi basul cântat de călugări ritmic, cu bătaie, exact ca o ghitară bas în rock, și armoniile corale ce se metamorfozează mereu și susțin, pe alocuri, inclusiv „partituri solo”.

Nu vreau să zic în niciun caz că ar trebui o variantă rock, Doamne ferește (chiar așa, hahaha), zic că e o super piesă – de fapt suită… pentru concert – rock, așa cum e.

Foarte relevant pentru întrebările tale, există acolo remarcabile soluții de virtuozitate în adaptarea versetelor la ritmul alert al muzicii și la frazele muzicale respective, ca de pildă în secvența „părinte, cuvinte, duhule” sau „Tinerii cei ce mers-au/ din Iudeea-n Babilon,/ oarecând, cu credința/ Treimii, văpaia/ cuptorului au călcat-/ o strigând așa:…” (hai vezi cum sună, aici). Dincolo de asta, sau mai bine zis dincolo de orice (inclusiv dincolo de o anumită credință sau nu, de fapt dincolo de credință sau necredință) e acolo o poezie splendidă, acolo lyrics, acolo vezi versuri – „tu, liniște a celor înviforați”, „Bucură-te, c-ai crescut strugurele cel de taină” sau „bucură-te, rug nears ce luminezi toată lumea”…

Citesc, recitesc și răscitesc, apropos de asta, cartea lui Anton Pann Bazul teoretic şi practic al muzicii bisericeşti sau (nu pot să-ți spun cât îmi place acest subtitlu) Gramatica melodică apărută în 1846 la București (am varianta scanată a chiar ediției respective, am avut bafta să îmi dea la un moment dat soră-mea – Elena „Viela” Tanasescu – un link către o bibliotecă virtuală a unei colege cu, printre altele, asemenea rarități, s-ar putea încă să fie accesibilă dacă dați căutare pe net cu titlul lui Pann).

Vorbește marele poet acolo despre „osebitele mijloace ale melofacerii”, despre „melopie” (dacă ar ști Pound…), timp și tact, ergon și orgon, ifez și diez, cualitatea și câtimea melodiei, despre „înfăţişarea disdiapazonului sau a îndoitei scări” (adică… a gamei diatonice) pentru ison – „zburător” sau „în punsătură” – și multe alte asemenea minunății…

Iată niște lucruri ascultate în ultima vreme, printre altele – Wolfgang Muthspiel, Friendly Travelers (ca „nomadosof” mi-a plăcut și numele ales de ghitarist pentru proiect, care a mers și pe o formulă rară, doar cu baterist – Brian Blade, nu altcineva! – și uneori, dacă nu mă înșel, mai are și saxofonist, dar atât), Tales From The Hudson al lui Michael Brecker (cu Pat Metheny la ghitară, uraaa!), concertul din Hamburg al lui John Taylor (nu celebrul eseist, traducător și poet, ci celebrul pianist) etc. De multe ori nu trebuie decât să fiu pe fază la ce afișează pe facebook unii dintre prietenii mei și găsesc cea mai bună muzică de pe planetă – Raul Dubyk (păi sigur!), Loredana Tudor, Cristina Snyder, Mioara Reutz, Valeriu Gherghel (ce, filosofii eseiști crezi că n-au timp de jazz și rock?).

Așa – anunț important – în decembrie trecut, niște „buni creștini” au încărcat pe youtube ultimul concert („simfonic”) al lui Frank Zappa (& Ensemble Modern), cel de la festivalul de muzică contemporană de la Frankfurt, 1992 (sper că zic bine anul, sau chiar 1993?; puțin înainte de a muri, oricum); a încărcat cineva tot acum câteva luni și Boulez Conducts Zappa – The Perfect Stranger și, chiar mai de curând, albumul postum Civilization Phase III (zic pentru cine nu avea deja discurile pe care, dureros, dar asta e, nu prea le mai cumpără nimeni în „epoca download”). Material obligatoriu, aș zice.
 

E: Ți s-a întâmplat să te atragă din cauza textelor cântece ale unor trupe a căror muzică nu te atinge ori să eviți ceva ce-ți suna bine din cauza versurilor proaste?

CT: Cred că înainte de a răspunde la asta, avem o întrebare poate mai acută – la câte trupe, din pricina muzicii foarte bune, excelente, nici nu ne mai dăm seama cât de formidable sunt și versurile. Îl vizitam de curând pe colegul meu informatician din Toronto, Viorel Paval, și pe soția lui Oana Bela – și pe lângă alte muzici foarte faine pe care ni le-au pus, apare și Jethro Tull – Thick as a Brick – pe care nu îl mai ascultasem de mult. Și comentam împreună, iată ce poezie fantastică, amestec de profetism blakeian cu panorame sociale ample și imperative whitmaniene cu sarcasm politic și așa mai departe, ce poet poate acum să mai scrie așa și să fie relevant, cu pathos puternic și impertinent satiric totodată – „Let me make you a present of song/ as the wise man breaks wind and is gone?”

Și de acolo, câtă distanță până la „Aqualung”, cu tușele sordide ale vieții și psihologiei de om fără adăpost, fascinându-l pe eu-ul liric până la efectul paradoxal în care acesta din urmă se scufundă cu propria voce în existența și chiar trupul homeless-ului, bântuindu-și astfel propriul personaj. Și, de fapt, rezultatul neașteptat al acestei fuziuni este că personajul din poem, devenit cutie de rezonanță a vocii lirice, se suprapune astfel, la rândul lui, peste identitatea cititorului-ascultător al piesei rock. Critica socială se metamorfozează astfel în critică culturală și în credo sau manifest artistic totdată. Ce scenariu poetic simplu, ce mijloace minime, cu un efect maxim și unic.

La ambele tale întrebări se potrivește, din când în când, Bob Dylan, căruia, înafară de capodoperele știute, i se întâmplă ba să aibă partituri bune dar versuri gonflate, snoabe, ba să aibă versuri reușite și în loc de muzică o lălăială fără cap și coadă. Campionul versurilor bune și, uneori, excelente pe muzică proastă este, însă, (știu că o să supăr multe fane, printre care însă nu se numără nevastă-mea) Leonard Cohen, un mare poet și prozator al contemporaneității, de altfel.

Muzică rock bună cu versuri proaste? – chiar nu știu niciun exemplu. Oare de ce?
 

E: Care trupă rock are cele mai poetice versuri după părerea ta?

CT: Ohohoooo, întrebare ucigașă… Mai bine vorbim pe albume. Și primul care îmi vine în minte, cu siguranță unul dintre cele mai bune din istorie, muzică și versuri deopotrivă, e Selling England by the Pound al trupei Genesis. Apoi opera rock a celor de la The Who, Tommy (și Quadrophenia, e drept, dar în primul rând Tommy). Pe urmă, ce te faci când versurile sunt luate direct din „marea poezie a lumii” – cum e cazul trupei Ulven, cu albumul lor (unde iarăși, și muzica e excelentă) inspirat de William Blake și pe care sunt numai versuri din The Marriage of Heaven and Hell? Și atunci îți dai seama că există, de fapt, și asta de o grămadă de timp, trupe rock care au versurile dar încă nu au (de fiecare dată) muzica. Eminescu (nu Eminem!) e, din punctul ăsta de vedere, una dintre cele mai mari trupe din istorie. Și bineînțeles, cine cântă pe versurile lui are cele mai poetice versuri – dar întâmplarea (nu coincidența, întâmplarea) chiar face ca trupele care au pus Eminescu pe muzică să fie excelente: Pro Musica, Mondial…

Am mai scris și spus despre Șerban Foarță și versurile lui neegalate de pe Cantafabule și Mugur de fluier. Dida Drăgan – o cunoașteți?, una dintre cele mai mari vocaliste rock ale lumii – își scria (își mai scrie?) propriile lyrics, unele dintre ele absolut impresionante printr-un erotism intens, febril până la limita misticului, dar păstrând adesea și nota de ironie iconoclastă, care-i șade așa bine rock-ului de când e el. Apoi, cine nu știe pe de rost textele lui Florin Dumitrescu? Și mi-amintesc că nu demult am văzut într-o revistă literară românească niște versuri foarte bune ale unei noi trupe – cer iertare că nu mai știu exact unde si ce anume (poate știi tu, sau ne poate ajuta cineva cu o notă la acest interviu), dar am fost foarte plăcut impresionat să văd așa ceva. Iarăși, într-un interviu recent, poetul Radu Vancu cita versurile unei trupe de rock (aceeași?). Mă bucură grozav asemenea intersecții, și sper să văd cât mai multe și cât mai bune. Claudiu Komartin a pornit de curând o trupă cu clape, computerized rhythms, voce (de fapt remarc din componența muzicală în primul rând vocea deja foarte promițătoare a Deliei Andrieș) și… poezie, Chill Pill. Alt proiect: sunt un mare fan al ghitaristului Andrei Roșulescu și al modului în care, pe unele piese de-ale lui, Iarina Copuzaru își recită într-un stil năucitor și mângâietor totodată, versurile ei șamanice. Iată, deci – lucrurile (sau anumite lucruri) merg în direcția de care tot zic!

Nu vreau să închei înainte de a-l pomeni aici pe Ștefan Mardale, liderul fondator al trupei Cri Gri. „Nea Fane” e nu numai unul dintre cei mai buni compozitori de rock pe care i-am auzit vreodată, dar și un textier absolut formidabil, cu umor și melodrame (auto)ironice, cu întorsături neșteptate de frază și jocuri de cuvinte memorabile, cu o carismatică dar acerbă critică socială, cu refrene care-ți merg direct la minte și inimă, și așa mai departe.

Și o coda: Paul Muldoon a publicat nu demult un savuros volum de versuri, The Word on the Street: Rock Lyrics, deci versuri pt piese rock care nu s-au compus încă, dar gata pregătite pentru așa ceva, ca formă, ca ton, ca referințe (politico-pop-)culturale. Asta confirmă una dintre tezele mele mai vechi, anume că există poezie rock dincolo de lyrics ca atare, un anume tip de poezie mainstream care are esențiale caracteristici rock deși nu e cântată (încă) și nu e scrisă pentru partituri deja existente, ba chiar e scrisă (ca intenție, cel puțin) strict pentru a fi publicată ca poezie, ca literatură.
 

E: Ai scris/scrie versuri pentru alte trupe/spectacole dacă ai fi solicitat?

CT: Am scris și voi mai scrie. Un exemplu – la un moment dat, Ștefan Mardale m-a rugat să-i fac o variantă românească a versurilor de la „Hoochie Coochie Man” a lui Muddy Waters. Avea o singură cerință legată de textul românesc, o chestie hazlie care se petrecuse cândva după un concert. Cri Gri cântaseră piesa în engleză ani de zile, până când prietena toboșarului trupei dintr-o anumită perioadă a venit la ei după show și i-a întrebat ingenuu: Ce tot cântați voi acolo în piesa aia care are versuri în engleză dar refren în românește? Care, n-avem așa ceva, i-a zis Fane. Ba da, una cu „sacii cu ciment”. Biata fată era convinsă că asta ziceau ei la refren – nu „hoochie coochie man” ci… „sacii cu ciment”! Așa că Fane Mardale avea acestă doleanță – să-i fac o variantă adaptată în românește a blues-ului clasic, dar care să aibă refrenul „eu car sacii cu ciment”. Zis și făcut. Piesa a fost cântată prima dată în concertul Cri Gri din deschiderea show-ului dat de ZZ Top la București.

Povestea, însă, nu s-a terminat aici, pentru că atunci când am publicat Nomadosofia / Nomadosophy (Max Blecher, 2012), carte bilingvă, deci, am tradus ce aveam în engleză în română și invers. Textul cu „Sacii cu ciment” pentru Cri Gri a fost, cu prilejul ăsta, tradus „înapoi” în engleză, și astfel, traducerea traducerii (unei traduceri, căci și la Muddy Waters e o variantă a altor variante tradiționale) a „cărat” sacii cu ciment până în limba originalului.

Ca traducător, de fapt, am redat (cu mult mai puține licențe decât mi-am permis în Nomadosofia) versuri din românește în engleză pentru piese Cri Gri și pentru Maria Răducanu (mă refer la propriul ei repertoriu, nu la ce face în MARGENTO).

Dar cea mai exigentă și mai plină de satisfacții experiență de textier de până acum a fost scrierea libretului pentru opera rock Masca lumii compusă de Bogdan Bradu. Bradu este, în limbaj vestic, un geniu muzical pur și simplu – la noi, în cultura răsăritului, poate s-ar reda asta mai riguros ca „om plin (ochi) de harul Domnului” – și un mare vocalist, de rock, ca și tenor de operă, lucruri pe care de altfel le combină magistral. Premiera va avea loc în toamna-iarna acestui an, se vor da publicității toate amănuntele legate de ea, sper, cât mai curând. Și sigur, vor urma apoi premiere la New York, normal, unde altundeva?, și în alte locuri din occident și sunt convins că vom continua și cu alte proiecte comune.

 
E: Ați fost chemați vreodată să performați undeva unde să nu vă potriviți în peisaj (festivaluri ale berii, de exemplu)? Dacă da, ce s-a întâmplat?

CT: Festivaluri ale berii nu, dar întâlniri ale diplomaților sau centre de afaceri sau recepții, da, și deși părea poate inițial, în unele cazuri, că nu prea suntem din „același film”, nu-mi amintesc ca vreodată să nu fim până la urmă cel puțin simpatizați de public. Sau când nu simpatizați, cel puțin priviți cu respect, asta dacă nu cumva era la unii pur și simplu frica snobului de a rămâne pe dinafară și a nu pricepe „care-i faza”, hă hă hăăă…

 
E: Ne dezvălui numele câtorva poeți care ți-au atras recent atenția? Preferi să citești literatură contemporană sau clasică?

CT: Prefer contemporanii clasici (inclusiv cei in nuce, care eventual abia au scos o carte sau două, dar care simt că vor schimba fața poeziei) și clasicii contemporani. Chaucer e unul de pildă (un tânăr de mare viitor) care se ține de mine ca stampa de scrisoare, de ani de zile. Nu e singurul, dar n-are rost să-i înșir aici pe toți, plus că unii dintre ei vor să fiu discret în privința asta, chiar în ciuda stilului meu mai expansiv. Există, în fond, zone aparent albe pe harta oricărei expansiuni și oricărui spectacol, componentele tainice care, în esență, conglăsuiesc cu cele manifeste – fără că asta să însemne neapărat un raport de superioritate într-o direcție sau cealaltă. În Nomadosofia, de pildă, există niște participanți extrem de pregnanți ce, totuși, nu apar listați la final în componența trupei care a scris/performat poemul-graf (the graph poem).

Dar, mă rog, ca să revin, și sunt absolut sigur că orice poet viu știe ce spun: există anumiți autori sau anumite cărți care te urmăresc în viață, periodic sau doar în anumite intervale, tot apărând „întâmplător”, uneori în cele mai neașteptate moduri sau contexte, chiar marcând proiecte sau preocupări, asta indiferent de ceea ce faci tu sau ceea ce-ți propui să faci. Și, după un timp, îți dai seama, bineînțeles, că nu au (re)apărut chiar cu totul indiferent. Ba „la din contra”…

Da, am descoperit anul ăsta poeți mari, care datorită unei anumite marginalități cultural-politice sunt prea puțin știuți înafara țării lor, mă refer de pildă la canadieni ca bill bissett (legendar pe bună dreptate în patria sa) și Marilyn Bowering, printre alții, plus tineri de forță ca Garry Thomas Morse, Amanda Earl și Maleea Acker. În materie de canadieni, trebuie neapărat, ca români, să fim informați despre cel care a schimbat fața poeziei secolului 20 în zonă – Irving Layton – mai ales că marele poet era născut în… România. Avem în plan, eu și soția mea Raluca, o selecție Layton în traducere românească. Și, după cum știi, anul ăsta am publicat o selecție de sonete într-un cuvânt/word sonnets ale altui autor legendar contemporan, tot canadian, Seymour Mayne – Caligrafomanție (Tracus Arte, 2014) – zic că știi (cel puțin) pentru că primele câteva sonete ale lui traduse de mine și Raluca au apărut mai întâi în EgoPHobia.

Pe urmă am descoperit debutanți absolut extraordinari, ca americanii Joanne Dominique Dwyer, pe care am și recenzat-o entuziast, sau Ben Berman. La Joanne, deși cartea i-a apărut la o editură importantă, mi-e teamă că recenzia mea e singura care i s-a făcut (sau cel puțin a fost prima când am publicat-o, la aproape un an de la apariția cărții, poate, cine știe, n-am avut timp să verific, dar sper să mai fi scris cineva între timp). E un fenomen în Statele Unite, apar unii poeți cu totul remarcabili care riscă de multe ori să treacă (aproape) neobservați, asta din cauza suprasaturării pieței (știu că se întâmplă și în România să treacă uneori cărți foarte bune aproape neluate în seamă, dar cauzele sunt de cele mai multe ori, din păcate, altele). Singura șansă pentru acești poeți este să persevereze și să progreseze până se întâmplă ceva deosebit cu ei – iau un premiu, intră într-o antologie importantă, atrag atenția unui critic sau unei publicații mari. Dar chiar și atunci, cursa se reia imediat, în condiții de competiție acerbă.

În ceea ce mă privește, scriu despre ei și/sau îi integrez în poemul graf/the graph poem, pe care între timp îl implementez și coordonez ca proiect la nivel academic, colaborând cu specialiști din ambele domenii, literatura și informatica, și pe care îl voi extinde treptat la scara întregului continent (după care voi trece sau voi reveni, bineînțeles, și la poezia de pe alte continente înafara Americii de Nord). Urmăresc în acest sens (cumva dinăuntru), în continuare, cum am mai scris în repetate rânduri, evoluțiile din poezia digitală și computațională nord-americană și nu numai.
 

E: Se zvonește c-ați fi în studio. Ce pregătiți?

CT: Pregătim albumul (desigur multimedia) MARGENTO III. Care va conține, printre alte „minunății”, o secțiune intitulată „The Live Library”, unde avem invitați zeci, dacă nu, între timp, peste o sută de poeți din diverse locuri ale lumii, printre care și mulți români, bineînțeles, fiecare citindu-și, recitându-și, performându-și versurile. Un Turn Babel de bolboroseli ritmice, rituale și globale.

libris.ro

1 Comments

  1. Cristina Sandor

    Mă tot gândesc, nu că mi-ar lua prea mult timp,nu că aş ajunge la un rezultat, nu că aş descoperi ceva,pare mai mult o constatare, decât desigur, o problemă…de ce ar fi…cred că mai mult mă minunez,că din infinitatea posibilităţilor ca o notă să urmeze alteia,după anumite reguli de circulaţie,precum o literă urmează alteia,din atâtea posibilităţi şi variante,ele se aşează, oare după ce linii magnetice, cuminţi la locul lor, fiind, şi făcând,zicând, colorând…pentru fiecare simţ în parte.Precum in limbi străine,nominativul care s-a aşezat la nominativ, genitivul la genitiv, etc… pentru a putea fi delimitate în căsuţe, in intervale, spaţii,aliniindu-se, fără a fi înşirate pe linii…Ce interesant,de disecat pentru microcosmosul fiecărui domeniu…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *