Încă nu reușesc să trăiesc din drepturile de autor provenite din vânzarea cărților mele

[interviu cu Cristina Nemerovschi, invitata EgoPHobia din #45]

de Sorin-Mihai Grad

Cristina Nemerovschi ne-a pus la dispoziție exemplar cu autograf al celui mai recent roman al ei “Vicky, nu Victoria” care poate deveni al tău dacă răspunzi până în 13 martie 2016 ora 23:59 printr-un comentariu la acest anunț (pe blogul EgoPHobia sau pe profilul de facebook al EgoPHobia) sau prin e-mail la concurs@egophobia.ro la întrebarea

cum crezi că-l cheamă cu adevărat pe M. din trilogia “Sânge satanic”?

și ai noroc la tragerea la sorți la care vor intra numele tuturor celor care participă la acest concurs.

 

EgoPHobia: De câți hateri e nevoie ca să schimbe un bec într-o carte de-a ta?

Cristina Nemerovschi: Cred că de un număr infinit, pentru că va trebui permament să-i înlocuim cu alții proaspeți, din motive de autodistrugere 😀 Primii 100 vor confunda becul cu o pară pentru clismă și îl vor folosi pe rând în acest scop, ceea ce va avea urmări tragice – în timp ce alți 100 vor pleca alături de primii 100 de nefericiți la spital pentru reconstrucția anusului, încă un lot de 100 își vor sparge capul alunecând pe sticlele de bere golite de M., iar restul, speriați, încercând să scape din capcana mortală, vor fi așteptați la ieșirea din bloc de către Vicky, cu deja celebrul ei cutter și un briceag bine ascuțit. Următoarea tură de hateri nou-nouți va descânta timp de câteva zile becul, convinsă că este o unealtă a Satanei, și va sfârși incediind tot blocul, cu ei înăuntru, în timp ce se chinuie prin diferite metode să exorcizeze becul. Bine, și să nu uităm de haterul-gospodină, care își va trage un fotoliu sub bec și îi va croșeta un milieu frumi, în care să-l înfășoare. Dacă mă gândesc bine, cred că, oricâți hateri am avea la dispoziție, becul ar rămâne tot neschimbat.

Mai e și varianta scurtă a răspunsului la întrebarea asta, pe care l-a dat o cititoare a mea pe Facebook: “De niciunul, pentru că sunt prea proști ca să merite un banc despre ei”. Word.

EgoPHobia: Ce mai face Satana, e bine, sănătoasă?

Cristina Nemerovschi: Să știi că satana@morgothya.ro a fost prima adresă de email a lui M. din Sânge satanic J Una dintre ele, cel puțin. Și primea o grămadă de mesaje acolo, era cerut în căsătorie și așa mai departe.

În rest, ce să facă Satana, e bine, stă și citește cărți, mai merge la un concert, se mai dă pe net, mai bea o bere. Ca toată lumea.

Cred că o să scriu la un moment dat și un roman despre ea.

Apropo de Satana, una dintre cele mai amuzante întâmplări ever a fost la un parastas, când preotul care ținea slujba m-a recunoscut, m-a luat deoparte și mi-a spus: “Știți, v-am citit cartea, Sânge satanic…”. Mă așteptam să urmeze o afurisenie, ceva, dar dimpotrivă: preotul a spus că a citit romanul din întâmplare, după ce l-a descoperit în biblioteca fiicei sale, adolescentă. Inițial, pornise cu ideea că poate o fi o lectură nepotrivită pentru fiica lui, dar își dăduse după primele pagini seama că e altfel față de ce-și imaginase. Îi plăcuse foarte mult. E drept, era un preot ieșit din tipare, inteligent și open minded, ascultător de muzică rock în tinerețe, preda și la Facultatea de Teologie, era pasionat de filosofie, cu adevărat un om demn de respect.

EgoPHobia: Să lămurim pentru totdeauna, ești sau nu vampir?

Cristina Nemerovschi: Mi-am dat seama că toată lumea are până la urmă dreptate: și ăia care susțin că sunt vampir, și ăia care sunt convinși că sunt doar o ființă umană – pentru că eu sunt vampir numai marțea și sâmbătă, în rest sunt ok. Bine, joia sunt vârcolac și duminica vrăjitoare, dar astea nu se pun.

Bine, acum lăsând gluma la o parte, dacă n-aș fi vampir, chiar mi-ar fi mult mai greu să justific cele câteva mii de virgine captive în subsolul editurii… deci da, sunt oficial vampir 😀

Culmea, apropo de zvonurile astea, e ca probabil sunt prima persoană vegetariană din istorie bănuită că ar fi vampir.

EgoPHobia: Cum e viața Cristinei Nemerovschi, destul de interesantă ca să-i scrii cândva memoriile sau măcar un volum autobiografic?

Cristina Nemerovschi: Dacă mă gândesc, eu am scris un roman și despre scriitorul de succes în devenire Gigi Anghelescu, și oamenii chiar au fost interesați să-l citească… deci îmi imaginez că o autobiografie a oricărui scriitor în viață ar fi cel puțin la fel de captivantă. Viața lui Anghelescu nu e cine știe ce palpitantă, și totuși mulți îmi scriu că și-ar dori să citească mai departe peripețiile lui, să afle ce a făcut în Rai și așa mai departe.

Am foarte multe jurnale din perioada 12-20 de ani și mi-am zis că le voi publica chiar în viitorul apropiat, poate când o să vreau să iau o pauză de scris romane. Poate când voi rămâne fără inspirație – așadar, am o veste îngrozitor de proastă pentru cei care sunt de părere că scriu prea repede și prea multe cărți: chiar și când nu voi mai scrie cărți, e probabil că voi mai publica câteva zeci deja scrise. Mna, tragic pentru voi, știu.

Am mai răsfoit câteva din jurnalele astea de curând – cele scăpate nevătămate de furia maică-mii, care le-a descoperit din greșeală – și sunt mișto, sunt foarte autentice (pentru că eram de pe atunci obsedată de introspecție), sunt poate chiar mai dure și cumva mai imorale față de romanele mele. Deja, când îmi imaginez revolta gospodinelor și a pocăiților, mă simt grozav. Caietele astea îngălbenite și uitate ar putea fi un punct de pornire pentru o autobiografie, cred. Pe de altă parte, mă uitam acum la pasiunea asta mai nouă a oamenilor de a face bilanțuri la final de an (fie pe bloguri, fie pe Facebook) și mă gândeam că pe mine nu prea mă prind. Mi se pare cam artificial să tragi așa o linie clară între trecut și prezent.

Dar așa, în principiu, să scriu despre mine mi-ar plăcea. Oricum cam asta fac de la prima mea carte.

EgoPHobia: Reușești să trăiești din ce produce scriitoarea Cristina Nemerovschi (drepturi de autor, onorarii, product-placement în romane,… – eventual mai poți adăuga ce e cazul)?

Cristina Nemerovschi: Uite, la product placement în cărțile mele nu m-am gândit niciodată la modul serios; am un fost amic scriitor care a încercat chestia asta, doar că s-a dus la firmele gigant, le-a propus să fie sponsorizat dacă personajele din cărțile lui beau cola sau fumează Marlboro J… Evident, a fost un eșec, pentru că și dacă ești un autor bine vândut în Ro, pentru cineva din afara industriei e infim să te lauzi cu câteva mii de exemplare… nimeni n-o să-ți dea bani pentru că îl expui la câteva mii de oameni, din punctul lor de vedere mai profitabil e să-și pună un banner pe un blog oarecare. La noi e ca la nebuni, oricum, scriitorii sunt priviți ca niște paria de către oamenii cu bani, și e de înțeles și punctul lor de vedere. Niciun om de afaceri nu ar investi într-un scriitor român sperând să-și recupereze banii, ci doar din romantism, snobism sau milă, asta cred eu. Dar de încercat, n-am încercat, poate realitatea m-ar contrazice, cine știe.

Încă nu reușesc să trăiesc din drepturile de autor provenite din vânzarea cărților mele. Până foarte curând, nici nu m-a interesat câți bani s-au strâns, ei oricum erau din oficiu reinvestiți în editură, în tipărirea de noi cărți, ale altor autori, și mie mi s-a părut foarte ok așa. Recent, am calculat cât câștig pe lună din cărțile mele, de curiozitate, și am avut totuși o surpriză plăcută – a crescut oarecum suma, proporțional cu numărul cărților apărute: nu este mică, dar nici nu poți trăi cu adevărat din ea. Însă, dacă lucrurile merg ca și până acum, cred că în 3-4 ani voi putea să am pe lună cât un salariu mic spre decent, numai din scris, iar asta mi se pare minunat, incredibil – e ceva cu adevărat SF pentru România, ceva ce nu credeam că o să fie posibil vreodată. Pornisem la drum cu ideea că nu voi trăi din scris niciodată în România, eram complet resemnată cu asta, n-am scris niciun moment gândindu-mă că voi și câștiga bani de pe urma acestei plăceri.

Evident, când îi spui cuiva din afara lumii literare că te bucuri fiindcă, după vreo 20 de cărți și ani întregi de muncă, de luptă cu societatea și prejudecățile ei, după ce ai schimbat viața a mii de oameni, vei ajunge să câștigi un pic mai puțin decât un vânzător de la nonstopul din colț și asta ți se mai pare și extraordinar, îți va spune că ești complet sărit de pe fix. Mai ales când știi că ai aptitudini pentru a te angaja oricând pe un salariu decent, de 5-6 ori mai mare. Dar asta ar înseamna să nu mai ai timp de scris, așa că până la urmă cred că merită să fii sărac și fericit, urmându-ți pasiunea și trăind un stil de viață care te face să te simți împlinit, să te simți cu adevărat TU. Cred că e de preferat să câștigi cât de puțin făcând ceea ce-ți place, decât să te îmbogățești făcând ceva ce detești.

EgoPHobia: Lucrând la o editură ești printre puținii scriitori români care nu-și fac griji în privința publicării scrierilor lor. Ai încerca(t) să trimiți vreo carte la altă editură? De ce da/nu?

Cristina Nemerovschi: Am trimis unul din romanele mele unei edituri pe care o admiram, dar li s-a părut mult prea dur și prea riscant pentru direcția lor; în fine, după ce a avut succes, li s-a părut că partea cu riscul a fost eliminată și s-ar cam fi răzgândit ei un pic, dar nu s-a mai putut, romanul era bine acolo unde era. Am mai primit propuneri de la diferiți editori, la un moment dat era să le dau o carte, dar ar fi trebuit să apară la același târg cu alta pe care o lansam, deja anunțată, m-am gândit că nu e chiar o idee bună, cititorii ar fi fost prea derutați. Acum, în prezent, nu mi-aș mai dori să trimit vreo carte unei alte edituri – m-am și obișnuit cu felul în care se lucrează la Herg Benet cu autorii: sunt(em) constant ținuți la curent cu situația vânzărilor, se plătesc drepturile de autor (de cele mai multe ori chiar înainte ca banii să vină efectiv din librării, pentru că, după câte se știe, drumul de la librării la edituri e lung, poate dura și câțiva ani…, e plin de primejdii, caleașca cu banii poate fi oprită de extratereștrii și prădată). Așa că, până la urmă, nu prea văd avantajele de a publica în altă parte.

La început, prin 2010, când am debutat eu, avantajul de a publica la o editură mai veche pe piață erau minionii – scuze, am vrut să scriu criticii literari – pe care-i avea ea tocmiți, să sclavagească întru propășirea literaturii publicate de respectiva întreprindere, în schimbul unor favoruri materiale, dar în prezent nu mai e cazul. Critica literară, pe atunci doar cu un picior în groapă, și-a dat obștescul sfârșit. În prezent, singurii critici care mai sunt în viață sunt cititorii, iar pentru ei nu contează atât de mult numele editurii, contează doar ca ea să-și facă treaba cum trebuie: să scoată cărți bune, captivante, care să fie disponibile în cât mai multe librării, să aibă coperte atractive, recenzii edificatoare, și, dacă e posibil, un autor prezent alături de carte. Mai sunt și cazuri fericite pentru câte o editură, cum se întâmplă de pildă cu Herg Benet: ea e văzută nu atât ca un producător de cărți, ci mai degrabă ca un brand care promovează o atitudine, un stil, o filosofie. Nu doar autorii de la Herg Benet au fani înrăiți, ci și editura. Chiar și ea primește mesaje de dragoste și cititorii îi scriu că le-a schimbat viața. E ceva complet ieșit din obișnuință, într-o țară unde, cum spuneam, publicul e mai atent la autor și abia apoi la cine îl publică.

EgoPHobia: Romanul Cum a ars-o Anghelescu o lună ca scriitor de succes e un caz aparte în opera ta de până acum. Cum a fost el receptat de către fanii respectiv haterii tăi și cam unde se încadrează între celelalte atât în privința reacțiilor cât și a vânzărilor?

Cristina Nemerovschi: Fanii l-au receptat mai bine decât mă așteptam eu. Alexandru Voicescu, editorul meu, mă pusese pe gânduri oarecum înainte de a ieși romanul, îmi spunea că fanii mei se vor speria de acest personaj atipic, mai puțin atractiv, care nu are charisma aia sexy cu care s-au obișnuit fanii mei din trilogia Sânge satanic. Evident, asta nu m-a făcut să-mi treacă cheful de a-l publica, pentru că eu m-am distrat teribil scriindu-l, și eram convinsă că va amuza și pe alții. Chiar așa a fost, cititorii cărților mele anterioare l-au primit cu interes și văd că deja și el scrie istorie, se fac glume pe seama lui Anghelescu, a intrat în folclor :D. Cum apare pe undeva un poet ratat, dar cu pretenții mari, mulți îl arată cu degetul și spun: “Ăsta-i Gigi Anghelescu, clar!”. Mulți din lista mea de prieteni pe Facebook s-au împrietenit și cu Gigi, pentru că are și el cont, profil, și discută cu el acolo, frumos, e distracție. Sigur, au fost câțiva care au spus că e o carte mai ușurică – ceea ce și e, într-un anumit sens. Câțiva, destul de puțini, i-au reproșat romanului că nu e o carte care să-ți schimbe viața, așa cum au fost Sânge satanic, Pervertirea, sau nymphette_dark99. Sigur, nu e, poate doar în cazul în care te gândești să devii scriitor! Dar, per total, s-au amuzat, le-a plăcut romanul.

Ca vânzări, este într-adevăr ceva mai jos față de alte romane ale mele, însă tot s-a vândut cam de 10 ori mai bine față de media de exemplare în care se vinde o carte scrisă de un autor român (din păcate, pentru că eu mi-aș dori ca toți autorii români să vândă foarte bine, pentru că dacă s-ar întâmpla asta am avea o lume literară cu mai puține frustrări). Așa cum bine remarca cineva, eu nu prea am reușit să-l promovez, a avut doar o lansare la Bookfest și cred că una singură la Brașov… pentru că a ieșit într-un an foarte plin pentru mine, în care am publicat trei cărți.

Anghelescu n-are hateri, pentru că nu înjură și nici nu prea face sex J). Probabil că singurii lui hateri sunt acele figuri din lumea literară reală care mi-au servit ca inspirație pentru unele personaje care apar în roman. De pildă, Daniel Cristea-Enache sau Horia Gârbea. Nu știu ce să zic, sper ca respectivii să-l fi citit. Probabil nu se vor recunoaște în personaje, pentru că asta cere inteligență… La un moment dat, am trimis câte un exemplar fiecărui individ care mi-a inspirat un personaj în acest roman, fie că vorbim de scriitori penibili, imitatori și mediocri, fie de critici corupți și inculți, și aș fi vrut să le scriu și o dedicație, în genul “îți mulțumesc din inimă că exiști, pentru că altfel n-ar fi existat acest roman”, dar Alex a zis că ar fi o faptă mult prea crudă. Așa că le-am trimis fără dedicații.

EgoPHobia: Câte cărți crezi că e nevoie să scrii într-un an ca să apară speculații legate de eventuala folosire de către tine a unor ghost writers?

Cristina Nemerovschi: Uite, ciudat, la câte speculații s-au făcut pe seama mea, e aproape de necrezut că acuzația asta nu mi-a fost încă adusă! Da, e interesant, nu s-a gândit nimeni până acum că nu mi-aș scrie eu cărțile, o speculație care, dacă stai să te gândești, e totuși ceva mai puțin fantastică față de aia cum că aș fi vampir… și totuși oamenii au preferat-o pe aia J). Cred că explicația stă în faptul că tot ce scriu eu are deja un stil destul de ușor de recunoscut, și în plus eu am extins stilul meu și în afara cărților – cine vede ce scriu pe bloguri, în reviste sau pe rețelele de socializare știe imediat că e scris de mine. Nu prea mă contrazic stilistic, probabil asta e explicația pentru care nu a apărut încă zvonul. De multe ori când stau la bere cu cititorii, ei îmi spun că glumesc ca M., ironizez oamenii așa cum o face Vicky, și așa mai departe… Eu mă suprapun mult cu cărțile mele, oamenii mă identifică în ele, presupun că de asta un ghost writer pentru mine ar ieși din discuție. În paranteză spus, n-aș apela niciodată la așa ceva – pentru mine, plăcerea de a scrie e infinit mai mare decât aceea de a avea o carte terminată în mână. Din contră, când am cartea terminată în mână mă indispun un pic, fiindcă știu că s-a terminat joaca și abia atunci începe munca.

Și n-am făcut niciodată un secret din faptul că scriu repede și ușor, deși sinceritatea asta mi-a atras multă ură din partea celor care inundă laptopul de transpirație în timp ce scriu, care trudesc pe manuscris dar nu se lasă, pentru că, nu-i așa, visul de a fi scriitor cere sacrificii, mda. Da, eu scriu repede și ușor, scriu cu plăcere, scriu natural ca și cum aș respira, dar afirmația asta trebuie înțeleasă într-un anumit context. Scriu așa pentru că nu mă așez la laptop când n-am nimic de spus. Când nu mă simt acolo, în miezul cărții. Nu mă așez să scriu doar pentru că n-am mai scris de o lună. Pot trece perfect patru-cinci luni în care să nu scriu un rând de literatură. Numai că, în timpul ăsta, deși nu scriu propriu-zis, eu trăiesc cu cartea respectivă, o las să crească, să se ramifice, fac tot posibilul să o cunosc. Deja, când mă așez să scriu, scriu despre lucruri familiare mie. Deja o cunosc, o simt. Iar perioada în care o carte crește în mintea ta nu e deloc ușoară. Trăiești într-o altă lume, ești vulnerabil, ești cu capul în nori, plângi din senin, râzi din senin. E greu de trăit cu tine în perioada aiaa. Nu e un timp de invidiat. Da, uite, am scris Vicky, nu Victoria într-o săptămână jumate, dar ea a stat în capul meu două, trei anotimpuri.

EgoPHobia: Chiar, ai fost abordată până acum cu vreo ofertă de a scrie ceva ca ghost writer? Te-ar interesa așa ceva? Dacă nu, de ce?

Cristina Nemerovschi: Da, era la un moment dat cât pe ce să devin ghost writer-ul unei “dive” autohtone (între timp căzută în uitare), care dorea să-și scrie memoriile – inițial contactase un amic de-al meu, scriitor și el, după care realizase că își dorește o scriitoare, pe principiul că numai o femeie îi poate înțelege trăirile. Am fost la un pas de a o întâlni, dar între timp a sărit în aer viața ei sentimentală și a renunțat la ideea cu memoriile (nu, nu-i Bianca Drăgușanu). Cred că mi-ar fi plăcut s-o fac. Prespun că ar fi fost o muncă relaxantă, unde mai pui că și bine plătită.

Sigur, da, n-aș avea nimic împotrivă, în principiu. Și aș fi și foarte bună la asta, pentru că sunt un ascultător atent, aș înțelege ușor care este mesajul pe care vedeta vrea să-l transmită publicului și l-aș releva cum trebuie în carte. Poate o să primesc oferte după interviul ăsta, haha.

Cum ziceam, pentru mine plăcerea de a scrie e cea mai importantă, așa că n-aș suferi prea tare dacă aș livra o carte bine scrisă, pentru care să fiu și plătită, dar să rămân ghost pe durata promovării ei, ar fi foarte ok. Bine, probabil nu aș scrie ca ghost writer pentru o persoană care îmi provoacă dispreț, în genul pușcăriașilor-scriitori care sunt acum la modă, fiindcă n-aș putea să mă abțin și aș umple cartea de autoironii, iar “vedeta” mai mult ca sigur că nu ar fi foarte fericită. Sau, cine știe, poate nici nu s-ar prinde.

EgoPHobia: Cum ai reacționa dacă ar apărea Anna Vary spunând că nu sunteți aceeași persoană și că de fapt dezvăluirea că ai fi ea a avut doar un rol publicitar?

Cristina Nemerovschi: Ha, ha, nu mi-a trecut asta prin cap până acum! Păi, cred că i-aș da un test, i-aș pune întrebări foarte dificile din Ultima vrăjitoare din Transilvania și aș arăta așa că nu are cum să fie ea autoarea. Sau, cine știe, ne-am juca puțin, aș pune-o pe ea să fie Cristina Nemerovschi o vreme, s-o alerge mutanții pocăiți s-o stropească cu apă sfințită prin parcuri :D.

EgoPHobia: Ce te-a determinat să folosești pseudonime (eu știu de Morgothya și Anna Vary) și ce te-a făcut să-ți revendici ulterior scrierile lor? Să ne mai așteptăm și la alte revelații în această privință? Mai ai și altele încă nedezvăluite, respectiv ai și experimente nereușite în direcția asta despre care nu vrei să spui nimănui niciodată?

Cristina Nemerovschi: Nu, alte pseudonime în afară de astea două nu am mai folosit până acum, deci nu vor mai apărea surprize. Chiar râdeam zilele trecute, după ce primisem un mesaj de la un domn revoltat care afirma că toți autorii de la Herg Benet sunt pseudonimele mele! Adevărul este că furia întunecă de multe ori judecata oamenilor, în special în cazurile în care ea e cam precară de la bun început. Îmi amintesc o situație absolut caraghioasă, când o cititoare de-a mea a fost banată pe un grup unde vorbea entuziasmată despre cărțile mele, pe motiv că ea ar fi… eu, după ce, culmea!, fata avea la profil o fotografie cu noi două împreună, la o lansare – unde vedeai clar că suntem două persoane diferite. Deci e posibil ca toată povestea cu Anna Vary să fi creat ceva isterie, dar numai în rândul oamenilor proști.

Nu-mi dau seama cum pare la prima vedere, dar în realitate n-a existat niciun fel de plan să dezvălui pseudonimele într-un anumit moment – în cea mai mare parte a fost o joacă, am făcut niște chestii pentru că așa am simțit, de amuzament sau ca experiment. Ideea de a publica o trilogie ca Anna Vary a fost a lui Alexandru Voicescu, pentru că voia ca acest alter ego să cucerească un public nou față de publicul pe care eu îl aveam deja, și lucrul ăsta chiar s-a întâmplat. Tot el m-a rugat să nu dezvălui nici prietenilor că eu sunt Anna Vary – rugăminte pe care parțial am respectat-o (mă rog, cu foarte, foarte puține excepții, au existat doar câțiva prieteni care au știut, printre care și tu, dacă nu greșesc J ). Mi-a fost foarte ușor să țin secretul, nici nu mi-ar fi trecut prin cap să trec peste rugămintea lui Alex și să ajungem la conflicte în cuplu dintr-un motiv atât de banal – eu, dacă mă cert, mă cert pe chestii care contează, asta mi s-a părut de la început o joacă. Iar de dezvăluit, tot Alex a făcut-o, când i s-a năzărit lui. Țin minte că eram împreună la un eveniment literar, el avea microfonul și m-a întrebat dacă poate să spună cine e Anna Vary, iar eu am râs. Asta a fost tot. M-a uimit însă cât de repede s-a dus vestea că Anna Vary e Cristina Nemerovschi. Nu mă așteptam câtuși de puțin să se scrie articole despre asta, m-a bucurat și măgulit interesul. Abia după ce am făcut “alipirea”, am început să caut pe net recenziile la trilogia scrisă ca Anna Vary și a fost wow. Nici nu mi-ar fi trecut prin cap că erau sute! Și că Anna Vary chiar avea fanii ei! O fază haioasă a fost la un târg de carte, când o cititoare a venit la mine și a spus: “Doamne, tremur, leșin, tu ești Anna Vary, te iubesc!”. Am vrut să-i răspund ceva gen: “Nu, eu sunt Cristina Nemerovschi” :D. Trăgând linie, a fost un experiment din care am învățat câte ceva. Lecția principală a fost că o carte bună și originală ajunge oricum la cititori, chiar și fără autor prezent la lansare, un autor care nu are nici pagină pe Facebook și nu dă interviuri – chestie care contrazice total ceea ce se întâmplă în general pe piața noastră de carte, dar am ajuns să cred că Ultima vrăjitoare chiar a fost o excepție în sensul ăsta. Nu vreau să fiu înțeleasă greșit, n-aș sfătui pe nimeni să fie la fel de fantomatic ca Anna Vary – ea, biata, n-a avut de ales. Lecția secundară pe care am deprins-o a fost că există o ipocrizie nesfârșită a unui segment de cititori – mulți dintre cei care susțineau că Nemerovschi scrie prost au adorat-o pe Vary, fără să știe că e Nemerovschi.

EgoPHobia: Care copertă a uneia dintre cărțile tale îți place cel mai puțin? Dar cel mai mult?

Cristina Nemerovschi: Asta e o întrebare foarte grea, pentru că îmi plac toate copertele cărților mele, e și firesc să-mi placă, Alex (care, pe lângă joburile de director de editură, scriitor, redactor, PR etc, mai este și grafician) mi-a cerut de fiecare dată să am ultimul cuvânt în alegerea lor, asta și pentru că eu îmi cunosc bine publicul, și în plus mă implic relativ mult în promovare și este firesc să promovez un produs pe care-mi place să-l privesc, dincolo de conținutul de care sunt atașată. Îmi plac toate, deja le-am învățat foarte, foarte bine, îmi sunt la fel de familiare pe cât mi-ar fi un tatuaj pe care-l văd zilnic. Cred că îmi plac cel mai mult cele de la Rezervația unicornilor și Ani cu alcool și sex, care nu sunt fotografii luate de-a gata, ci compuse din diferite elemente care se regăsesc în cărți. Dar, sigur, îmi plac și copertele de la cele două romane cu Vicky, eu am ales fata de pe copertă dintre vreo 80 de gagici goth foarte sexoase… Ea avea ceva din Vicky, un fel de tristețe, de nostalgie, pe lângă îndrăzneala și nonconformismul pe care le emană. Mai am două fotografii cu ea care-mi plac la nebunie, dar n-am idee dacă voi mai scrie două romane pentru ele.

Coperta care-mi place cel mai puțin… gata, știu: coperta de la Cum a ars-o Anghelescu o lună ca scriitor de succes, pentru că eu alesesem pentru ea o poză cu o maimuță verde și era foarte funny, dar n-a fost Alex de acord cu ea, era mult, mult prea la mișto.

EgoPHobia: Preferi romanele de sine stătătoare sau ciclurile întinse pe mai multe volume? Întrebarea e atât pentru cititoarea Cristina Nemerovschi cât și pentru scriitoarea omonimă.

Cristina Nemerovschi: Ca cititor, prefer romanele bine scrise, captivante, puternice, originale, tulburătoare, intense, care lasă ceva în urmă după ce le închizi, care schimbă ceva. Nu contează atât de mult pentru mine dacă sunt de sine stătătoare sau serii, am răbdare și pentru serii, dacă merită, dar am observat că este infinit mai greu să scrii serii foarte bune decât romane fără continuări. E greu să nu diluezi mesajul, e greu să păstrezi intensitatea pe parcursul mai multor cărți, să rămâi constant, cu atât mai mult cu cât tu, ca om, te schimbi în timpul ăsta (uite că până la urmă am vorbit tot din perspectiva autorului, oarecum). Ca cititor, le prefer pe ambele, atâta timp cât sunt foarte bune. Ca scriitor, da, recunosc, îmi este mai greu să scriu serii, cicluri, dar greutățile nu m-au speriat niciodată, le văd ca pe niște provocări. În plus, îmi sunt dragi personajele mele și mă întorc la ele ca la niște prieteni. Cred că treaba asta cu seriile este excepțională și salvatoare pentru acei autori care au o singură poveste în cap – ajung să scrie la o serie toată viața. Odată ce e gata, pot face o continuare la continuare, un spin off, un prequel, se găsesc soluții. La mine e ceva mai complicat, pentru că am multe povești în minte, și se bat un pic unele cu altele, care să iasă mai repede… de asta, cum s-a și văzut, eu intercalez poveștile, amân continuarea unei trilogii și scriu altceva, pe urmă o reiau… ceea ce, evident, presupune o muncă și mai mare, pentru că te plimbi dintr-un univers într-altul. Dar e frumos.

EgoPHobia: Ai simțit vreuna dintre continuările deja anunțate ale unei cărți de-ale tale ca pe o povară?

Cristina Nemerovschi: Nu chiar ca pe o povară, dar mi s-a întâmplat să simt că am lăsat lucrurile neterminate și asta să mă apese cumva. De pildă, foarte mulți cititori trimiteau mailuri editurii, întrebând când va ieși volumul final al trilogiei publicate sub pseudonimul Anna Vary, Ultima vrăjitoare din Transilvania, pentru că trecuseră deja doi ani de la apariția volumului doi… iar eu n-aveam nici cea mai vagă idee cum se va termina trilogia. Așa că într-o zi mi-am zis: gata, nu se mai poate, mă apuc s-o scriu. E foarte greu de scris volumul final al unei serii, e copleșitor. Cititorii au avut timp să se atașeze de personaje, deja au în minte scenarii pentru final, e teribil de ușor să-i dezamăgești. Se pare că eu n-am făcut-o la niciuna din cele două trilogii de până acum, dacă e să-i credem pe cuvânt. Bafta mea e că-mi place să scriu finaluri de cărți. Intru ușor în tristețea aia, mi se pare apogeul scrisului, îmi place să-mi aleg cu grijă ultima frază a unei cărți. Să aibă impact, să fie memorabilă. Știu pe de rost exact cum se termină fiecare roman al meu.

Seriile îți mai aduc și tot soiul de dileme scriitoricești, de exemplu acum, dacă ar fi să scriu o continuare la Vicky, nu Victoria, problema ar fi pe scurt următoarea: mi-aș dori ca Vicky să aibă tot 13 ani, acțiunea să fie reluată exact de unde am rămas, dar asta ar însemna ca ea să se petreacă tot în 2013… iar asta nu mă încântă atât de tare, pentru că în cărțile mele îmi place ca fundalul social să fie cât se poate de actual, să apară acolo toate “problemele” României din prezent. Când scriam la Vicky, nu Victoria, acum, în 2015, era faza cu imigranții musulmani și cu toate certurile legate de ei, și am suferit teribil de tare că n-am putut să bag asta în carte, fiindcă eu eram în 2013 cu Vicky J. Unde mai pui că eu am memoria praf, dacă mă întrebi de pildă ce discuta lumea pe rețelele de socializare în 2013, nu-mi mai amintesc nimic. Când scriu un roman de sine stătător n-am problema asta, el se petrece mereu în prezent, cu excepția flashback-urilor, dacă există.

EgoPHobia: Mai ai în plan vreo carte în universul lui Vicky?

Cristina Nemerovschi: Da, uite, gând la gând, tocmai vorbeam de ea… Cred că da, va mai exista una, cititorii oricum o cer cu multă pasiune, e greu să-i ignori. N-am nici cea mai vagă idee ce se va întâmpla în ea, dar e ok! Întâi va veni oricum Rockstar, romanul la care lucrez acum, iar apoi continuarea la Vicky va trebui să se bată pentru întâietate cu un alt roman, o poveste de iubire care se desfășoară în universul unui circ – mereu m-a fascinat circul și mi-am dorit să scriu ceva despre lumea lui.

EgoPHobia: Te-ai gândit cum ar fi M. pensionar?

Cristina Nemerovschi: Da și nu! Nici la mine nu prea mă gândesc cum voi fi ca pensionară. Bine, acum, dacă fac pe moment un exercițiu de imaginație, mi se pare logic că voi fi EXACT așa cum sunt acum, pentru că am 35 de ani dar nu trăiesc deloc diferit față de cum trăiam la 16 ani – mai puțin mersul la școală și crizele părinților. Deci și la 70 nu aș avea de ce să trăiesc diferit față de cum eram la 35. Iar M., fiind alter ego-ul meu, va trebui să se conformeze și să facă tot ce fac eu.

Ar fi, clar, la fel de critic față de bullshit-ul societății. Și-ar păstra simțul umorului și cred că ar fi destul de seducător chiar și la vârsta aia. Mi-l imaginez ca pe o combinație între Dr. House și Lemmy Kilmister sau Blackie Lawless.

EgoPHobia: Te-a ajutat în vreun fel vreo critică primită până acum în legătură cu cărțile tale?

Cristina Nemerovschi: Da, mă ajută să-mi îmbunătățesc constant munca; uite, de exemplu, de curând, câțiva cititori au sugerat să nu mai pun personaje atât de sexy pe copertele cărților, cum a fost în cazul seriei cu Vicky, pentru că se îndrăgostesc de fotografia aia… am ținut cont de sugestie, așa că Rockstar nu va mai avea o fotografie cu o persoană pe copertă, ci un fel de logo.

Lăsând pentru moment gluma la o parte, răspunsul serios este acela pe care-l intuiești tu: evident că nu m-a ajutat în vreun fel vreuna din ele, vreodată. Din două motive esențiale: nimic din ce-am primit eu nu a fost critică reală, și nimic din ea nu a fost despre mine sau cărțile mele. La prima afirmație, argumentul cred că este evident: 99,99 la sută dintre “criticile” adresate cărților mele încep cu “Nu le-am citit, dar…”. Nu există așa ceva; scriitorul nu poate fi judecat decât după ce-l citești. Punct. Ăia 0,01 la sută care spun că au citit o pagină sau un capitol îmi “critică” limbajul vulgar sau temele prea îndrăznețe – asta, regret, nu are nimic de-a face cu valoarea unei cărți sau a unui autor, sunt doar prejudecăți care dovedesc uriașa lipsă de cultură a celui care protestează împotriva lor. Și, în plan secundar, la fel de uriașa lui ipocrizie. Nu dau decât un singur exemplu: la un târg de carte din București, mie mi-a fost oprit microfonul în timpul unei lecturi, pentru că un pasaj conținea abominabilul cuvânt “caca”. Lângă mine, la câțiva metri, un autor străin citea un fragment cu scene foarte explicite de sex, dar evident că lui nu i s-a adus vreun reproș, că doar nu era, Doamne ferește, să ne facem de râs și să creadă lumea despre noi că suntem abia coborâți din copac când suntem abia coborâți din copac. Standardul dublu e atât de delicios. Sau experimentul făcut de mine pe un site, unde am luat un fragment al unui autor roman contemporan și “controversat” și l-am semnat ca fiind al unui clasic, iar reacțiile au fost: “wow… minunat… divin…”, în timp ce un fragment dintr-un clasic nobelizat, intens adulat de respectivii subiecți, l-am dat ca fiind al unui tânăr contemporan, iar turma s-a repezit să arunce cu apă sfințită.

Când spun că “nimic nu a fost despre mine sau cărțile mele”, de fapt vreau să spun că respectivii nu mă critică pe mine, ci pe acea Cristina Nemerovschi fictivă din mintea lor, cu care eu n-am nimic, dar absolut nimic în comun. Evident, tot din cauză că mă cunosc din auzite, nu pe citite. De pildă, cineva îmi reproșa recent că Sânge satanic s-ar fi inspirat din serialul Game of Thrones, apărut cu doar trei, patru ani mai târziu decât cartea mea. Right… Altul mă “critica” pentru că a citit undeva că aș aduce droguri la lansări și le-aș împărți minorilor. Altul citise faza ironică, funny, cu “am un sfert de câine”, de pe coperta la Vicky, nu Victoria, și automat mă certa că aș instiga la violență împotriva animalelor – pe mine, care dacă aș câștiga un miliard de euro i-aș cheltui pe toți pentru a construi un oraș în care câinii maidanezi să se simtă regi, să aibă tot ce ar putea visa vreodată. Oamenii ăștia își critică propria lor imaginație, atât. Și pentru că nu-s foarte inteligenți și nu se pricep la oameni, Cristina Nemerovschi aia din mintea lor e chiar opusul meu, de multe ori.

Dincolo de asta, românul este structural incapabil de critică constructivă. În toate domeniile. Nimeni nu te critică pentru că își dorește ca tu să devii mai bun, niciodată. Dimpotrivă. Niciun as dintr-un anumit domeniu nu-i va critica pe cei mai puțin buni ca el. Doar cei mai slabi îi critică pe cei de deasupra lor, din invidie pentru faptul că sunt deasupra lor. În România, nimeni nu critică literatura pentru că își dorește ca ea să fie altfel. Nici că s-ar putea să le pese mai puțin, de fapt: cei care o critică sunt tocmai cei care n-o citesc și care n-ar citi-o nici dacă ar fi diferită. Criticii literari critică pentru a ridica în slăvi o anumită haită și a o defavoriza pe alta (pe cunoscutul principiu manelist: la prieteni/la dușmani), iar oamenii care nu prea citesc literatură de obicei critică pentru că îi deranjează succesul unui autor, tot așa cum îi deranjează succesul oricărei persoane publice, fără să-și pună pentru o secundă întrebarea dacă acel succes nu cumva o fi meritat.

Acum, că tot a venit vorba despre critică constructivă, eu cred că până și acest tip de critică are limitele lui. Părerea mea este că îl poate ajuta doar pe scriitorul care vrea un succes imediat de public sau pe cel care ține morțiș să intre în grațiile criticii literare. În sensul că un om avizat îți poate da sfaturi: “uite, asta prinde mai bine la public…” sau: “vezi că aici poate cititorul n-o să înțeleagă”. La fel, dacă ești genul de autor care vrea să impresioneze critica literară, un coleg cu ceva mai multă experiență îți va spune: „scrie, coaie, un roman penibil cu comuniști și te-ai scos de măcar cinci premii”. Dar așa, când tu scrii de plăcere?! Cum te poate ajuta critica constructivă când tu te scrii pe tine și atât? Când nu scrii pentru critici, pentru premii, scrii doar ca să te ții minte, să te înțelegi, să te fixezi în timp, să lași urme, și când scrii doar pentru că îți place? Când faptul că ai cititori e o consecință a ceea ce scrii, nu un scop în sine? Dacă eu scriu o carte așa cum mi-ar plăcea mie să citesc una, ce-mi poate spune mie un om care-mi vrea binele, cum mă poate ajuta? Doar eu știu cel mai bine ce fel de cărți îmi plac. Dacă eu scriu o carte ca pe o fotografie personală pentru un album foto cu mine pe care știu că-l voi răsfoi peste ani, cum poate un alt om să-mi dea sfaturi? Ar trebui să mă cunoască mai bine decât mă cunosc eu pe mine, iar asta, în principiu, este posibil, numai că nu în cazul meu. S-o cunosc pe Cristina Nemerovschi a fost cea mai intensă și constantă activitate a mea de când am venit pe lume. Au fost perioade din trecutul meu care îmi sunt colorate foarte vag în memorie, din care tot ce rețin e asta, că am reușit să mă cunosc, să mă înțeleg, să fiu cu mine. Tot ce am trăit a avut acest scop ultim, să știu cât mai multe despre mine, să nu ajung ca acei oameni nefericiți care habar n-au ce caută pe lume sau ce-și doresc și de ce li se întâmplă lucruri. Nu ai cum să fii în competiție cu asta, sunt pur și simplu cea mai bună la a mă cunoaște, am enorm de multă experiență.

Așa că, pe scurt, niciodată n-ar avea cum să mă ajute o “critică”, ba nici măcar o critică reală. Poate o să zâmbești, dar cel mai mult mă ajută reacțiile entuziasmate pe care le primesc de la cititori. Se evoluează infinit mai mult din “laude” (de fapt, un cuvânt pentru reacțiile sincere, spontane, entuziasmate, pasionale pe care le stârnește literatura), decât din așa-zisele critici. Primele te ajută să-ți cunoști publicul, să înțelegi ce-l mișcă la cărțile tale, să vezi că el e mereu acolo. Îți transmite chef de a scrie, de a face în continuare ce ai făcut bine până în acel punct.

EgoPHobia: Ți-ai modifica substanțial vreuna dintre cărți? Care, de ce, cum?

Cristina Nemerovschi: Dacă le-aș privi cu un ochi străin și obiectiv, probabil că aș avea tentația de a mai schimba câte ceva pe ici, pe colo. Dar nu le privesc niciodată așa, pentru că scopul lor n-a fost să aibă succes, să scandalizeze babe nebune, să frustreze adolescenți virgini, să schimbe viața oamenilor mișto, să adune amenințări cu moartea pentru autor, să stea pe raftul de bestseller al librăriilor și așa mai departe… Astea, toate, au fost consecințe. Scopul lor a fost să fie despre mine. Și să fie sincere, până la capăt. N-am trișat în nicio carte, am fost eu, am fost sinceră. N-am ales calea ușoară. N-am ascultat sfaturi, n-am urmat lecții de scris, n-am învățat de la alții. N-am scris în așa fel încât să fie digerabile pentru un public larg, ci dimpotrivă, le-am făcut aproape necomestibile și dureroase. Deci n-aș schimba nimic. Nici dacă prin absurd, într-o zi, mi-ar fi rușine de un fragment din primele mele cărți, nu aș vrea în niciun caz să mă întorc în timp și să-l schimb. E despre mine, sunt eu acolo. Iubesc tot ce am fost, așa cred că trebuie să facă orice om cu ipostazele lui mai tinere, numai așa poate fi fericit, numai așa își poate găsi locul.

EgoPHobia: Pe care dintre cărțile scrise de tine până acum o consideri cea mai bună?

Cristina Nemerovschi: N-am reușit niciodată să fac un clasament, chiar n-am nicio idee. Îmi place întotdeauna enorm cea mai recentă dintre ele, e ceva firesc, motivele pentru care ai scris-o au rămas încă în tine. În același timp, sunt un autor norocos, pentru că îmi plac și cele mai vechi, le răsfoiesc constant ca să mai găsesc citate pe care să le împărtășesc cititorilor.

Și sunt eu în fiecare din ele, asta mă bucură dincolo de cuvinte de fiecare dată când se întâmplă să fiu nevoită, pe la câte un eveniment, să citesc la întâmplare un pasaj din oricare roman al meu. În trilogia Sânge satanic e perioada mea dintre 18 și 30 de ani, cu toate excesele, revoltele, depresiile, cu lupta de a înțelege cum poți rămâne tu și în același timp să poți conviețui cu ceilalți; cu visul de a trăi într-o altfel de lume, mai profundă, mai intensă, înconjurat de oameni care chiar înseamnă ceva pentru tine. Cărțile cu Vicky sunt despre începutul adolescenței mele, dar în același timp și despre lumea de azi – am făcut un joc de imaginație, încercând să descopăr cum aș fi fost eu azi, dacă aș fi avut 13 ani acum. Sunt despre inocență și pasiunea de a înțelege tot mai mult pe zi ce trece, de a te construi. E acea nonșalanță cu care separi oamenii în cei minunați și cei care îți provoacă repulsie. Cărțile cu Vicky sunt despre sinceritate și curaj, în primul rând. Păpușile sunt și ele foarte speciale, pentru că am scris-o în poate cea mai dificilă perioadă din viața mea; e o poveste pe care n-am terminat-o, într-un fel, și chiar dacă Păpușile nu vor avea o continuare, temele de acolo vor mai apărea în viitoarele mele cărți. Pervertirea e o carte complicată, dificilă, despre artist, despre artă, despre ce dai în schimb pentru a putea să creezi. Despre angoasă, obsesii. Cum a ars-o Anghelescu… am scris-o pentru că am știut că va ieși tare haioasă, dar și pentru că nu mi s-a părut normal să păstrez doar pentru mine nebuniile pe care le aflam zilnic din lumea literară – sunt savuroase și absolut retardate, cred că ar trebui să fie cunoscute de cât mai mulți oameni, doar așa s-ar putea schimba ceva. Trilogia semnată ca Anna Vary am scris-o pentru că mi-am dorit să mă joc și cu personaje proiectate în trecut, să îmi pun amprenta și pe elemente din astea din folclorul autohton, ca vrăjitoare, iele, credințe vechi, blesteme, dar fără să las deoparte și temele meu, obsesiile personaje care deja sunt numite trademark al cărților mele.

Ca literatură, dacă vorbim strict așa, mi se par foarte reușite Ani cu alcool și sex și Rezervația unicornilor – sunt intense și transmit enorm. Mi se par, obiectiv vorbind, foarte bune cele cu Vicky (nymphette_dark99 și Vicky, nu Victoria), fără să-mi propun asta mi-au ieșit în stilul celor care se scriu afară, în prezent. Păpușile cred că sunt bune în stilul sud-american sau în cel spaniol, de fapt am și văzut că le adoră cei care sunt fani Allende, Zafon, Llosa sau Marquez.

Un pic amuzant este că nu avem un consens nici din partea cititorilor mei, în ce privește care din cărțile mele ar fi cea mai bună. Fiecare are preferințele lui, și ele sunt dictate în special de personajele romanelor – fiecare cititor rezonează mai mult cu unele din ele, și de acolo vine și preferința lui pentru respectiva carte.

EgoPHobia: Personaje din unele cărți ale tale migrează și prin altele. E vorba de mici rătăciri sau ar fi cazul să înțelegem în sfârșit că romanele tale sunt de fapt piesele unui puzzle?

Cristina Nemerovschi: Nu, în niciun caz nu sunt piesele unui puzzle, doar că din când mi se face dor de câte un personaj, și atunci îi și fac loc într-o carte nouă. Cum a fost cazul Tarei din Pervertirea. În timp ce scriam Rezervația unicornilor, mi-am dat seama că mi-ar trebui un personaj asemănător cu ea, așa că am zis că e mai haios s-o folosesc tot pe ea, cu atât mai mult cu cât se vor bucura și cititorii s-o întâlnească. Acum îmi este puțin dor de A. din trilogie și o să văd ce fac – ar fi o idee să scriu un spin off la trilogie, un roman povestit din perspectiva lui A., ar ieși leșin, probabil, nebunie, ne-am îneca de râs. Cititorii mai îmi cer o carte în care să se întâlnească M. cu Vicky, și asta e o idee.

Din trilogia Ultima vrăjitoare din Transilvania voi lua personajul Nori, care simt că are mult potențial pe care nu l-am folosit încă, și îl voi plasa într-o nouă serie, Cronicile fetei lup.

Deci nu, nu am o imagine de ansamblu în minte, cu piese de puzzle… nu știu exact ce voi scrie peste câțiva ani și nici n-aș vrea să știu, ar fi mai plictisitor. Îmi place să mă surprind.

EgoPHobia: Cum merge treaba cu traducerile cărților tale? E un subiect care te preocupă sau e vorba de un element mai degrabă exotic pentru cariera ta?

Cristina Nemerovschi: Sigur că mă preocupă, dar și în privința traducerilor e adesea același haos ca și în interiorul lumii literare românești, pentru că, din păcate, e cumva desprinsă tot din aceasta. În urmă cu câțiva ani, îmi povestea o scriitoare pe care o stimez enorm niște întâmplări despre cum au fost boicotate traducerile cărților ei, mi-a stat mintea în loc, nu am crezut că poate fi posibil așa ceva – bine, pe atunci n-aș fi crezut că există nici o caricatură cum e Daniel Cristea-Enache, ca să dau un exemplu… Și, da, tot ce-mi povestea ea era cât se poate de real, cu ICR-ul care taie nume de pe listă și bagă altele din burtă, pe pile, datorii și așa mai departe. Te apucă râsul, pe urmă greața. În plus, felul în care sunt aranjate traducerile plătite de stat este, din punctul meu de vedere, umilitor pentru autorii români traduși – eu nu aș accepta să-mi fie traduse cărțile în condițiile astea. Să-ți apară, să zicem, 150 de exemplare în Italia, pe care librăriile nici nu le expun, publicul nici nu le bagă în seamă, revistele le ignoră total, pe care efectiv face toată lumea pipi, dar autorul, mândru ca un curcan, și le trece în CV.

Desigur, există și versiunea civilizată de a-ți fi traduse cărțile, aceea fără nicio implicare și sponsorizare din partea statului – aceea în care o editură din afară pur și simplu te abordează pentru că a auzit că ești foarte tare și e convinsă că ai fi o achiziție foarte bună pentru programul ei editorial. Spre asta mă îndrept eu, cu ceva noroc, am tot primit propuneri de la agenți literari din diferite țări, dar încă nu mi-am dedicat timpul acestei munci, pentru că nu trebuie să ne ascundem după deget, dacă vrei să ai ceva priză la publicul străin, sunt unele lucruri pe care trebuie să le faci și tu. De pildă, dosarul de scriitor, cu biografie, lista de cărți, sinopsis-uri, fragmente, recenzii, interviuri, materiale video, toate în limba în care se pregătește traducerea. Agentul sau editorul te trage de mânecă, dar nu-ți îndeasă în traistă. Ca peste tot, de altfel. Cel mai probabil, prima țară unde vor apărea cărțile mele traduse este Olanda. Traduceri complet nefinanțate de stat, adică traduceri pe bune, făcute de oameni pasionați, care chiar cred în cărțile respective. Și sunt în lucru și alte câteva, sper să am vești în curând!

Partea tristă este că de cele mai multe ori incompetenții și impostorii care au preluat frâiele “oficiale” ale literaturii autohtone nu doar că nu fac nimic pentru ea, dar nu pierd niciun prilej să-i pună obstacole în cale. Traducând aiurea, fără discernământ, fără să țină cont nici de valoare literară și nici de interesul publicului, au stricat și imaginea scriitorilor români în afară. În multe țări, din ce am discutat cu diverși editori, se consideră că literatura română e bătrânicioasă, plictisitoare și fără coaie. Că nu aduce nimic nou și e incapabilă să dea un bestseller. Ea, biata, nu-i toată așa, dar s-au tradus fix ăia mai neinteresanții. Mă rog, cu unele excepții.

EgoPHobia: Cărțile tale au mare succes la adolescenți. Te-ai gândit să scrii ceva și pentru copii? Ori pentru pensionari, gospodine, chiar sfertodocși?

Cristina Nemerovschi: Pentru copii chiar da, m-am gândit! Mă uitam la unele cărticele pentru copii și mă gândeam cât sunt de imbecile, cum tratează copilul ca și cum ar fi un șoricel lobotomizat. E drept, mulți așa sunt, pentru că își moștenesc părinții, dar oare n-ar trebui să existe și cărți pentru copii inteligenți? Deci, da, mi-ar plăcea să scriu pentru ei.

Nu sunt complet de acord nici cu acei părinți care, dezamăgiți pe bună dreptate de cărțile pentru copii de azi, se apucă să le citească din cărțile copilăriei lor. Trebuie să fii conștient că există un spirit al generațiilor, și că o carte care ți-a plăcut ție s-ar putea să nu-i placă copilului tău. Sau, chiar dacă îi place pe moment, îl poate defaza, ceea ce iarăși nu-i bine. Doar cărțile cu adevărat geniale trec peste spiritul generațiilor și sunt universal valabile, dar nu sunt multe cărți pentru copii în felul ăsta. Cred că, dacă ești părinte, cel mai sigur și mai frumos este să inventezi tu povești pentru copilul tău. Adaptate la personalitatea lui, din care să învețe ceva.

Pentru pensionari, gospodine și restul… nu știu! Poate J). Dar cred că ar putea să citească fără probleme și Sânge satanic sau Vicky, nu Victoria, să știe la ce să se aștepte de la nepoți!

EgoPHobia: Ai vreo noutate legată de ecranizarea vreuneia dintre cărțile tale?

Cristina Nemerovschi: Dacă în cazul traducerilor spuneam că situația e destul de haotică în general în privința autorilor români, la film e și mai și. Am avut o mulțime de proiecte care s-au împiedicat la capitolul bani. De fiecare dată câte un regizor a inițiat un proiect pe baza unei cărți scrise de mine, dar când s-a ajuns la buget, treaba a început să tărăgăneze, așa încât mi-am pierdut eu interesul. De altfel, am văzut că există ecranizări în lucru ale unor romane scrise de autori români, și durează vreo 10 ani (fără pic de exagerare!) până apare filmul propriu-zis, deci aparent ăste e mersul firesc la noi, trebuie să aștepți după X și Y să se decidă să sară cu banu’. Păi, în condițiile astea… Da, normal că te bucuri că îți este ecranizată o carte, mai ales dacă filmul e reușit, dar dacă tu între timp ai scris alte 15-20… e un pic ciudat.

Dar, una peste alta, și la acest aspect sper să am vești în viitorul apropiat. Să fim optimiști, zic. Nu de alta, dar deja mă “amenință” fanii că se vor apuca ei să facă film!

EgoPHobia: Ai vreun personaj istoric preferat? Cum sau cu ce te-a cucerit?

Cristina Nemerovschi: Nu prea am și nu cred că am avut vreodată. M-am întrebat uneori de ce și cred că răspunsul l-am descoperit de curând: nu cred în legende, în zvonurile care se nasc pe seama unei persoane care a existat în realitate. Oamenii au o nevoie disperată de a inventa, de a exagera, astfel încât nu cred că o personalitate care a trăit în urmă cu câteva secole s-ar putea regăsi în ceea ce se vorbește despre ea astăzi. Cel mai probabil, nu s-ar prinde că e vorba despre ea în portretul pe care i-l face gura lumii în prezent.

În afară de asta, îmi plac oamenii pe care îi pot cunoaște nemijlocit. Nu neapărat să-i întâlnesc în carne și oase, îi poți cunoaște și prin cărțile scrise de ei, prin filmele în care au jucat, prin muzica pe care au compus-o. Dar când vine vorba despre personaje istorice, ele lasă în urmă mai mult legende urbane.

Totuși, îmi place istoria personală a Marchizului de Sade. Se pune? J

EgoPHobia: Care e poetul tău român contemporan preferat? Dar prozatorul?

Cristina Nemerovschi: Sunt un cititor destul de infidel, fiecare perioadă a mea are poeții și prozatorii preferați, la fel cum are un soundtrack distinct. Se întâmplă să mă marcheze puternic un autor, și cu toate astea să treacă ceva timp până să-l recitesc. Din poeții români contemporani, îmi place în continuare foarte mult Ștefan Bolea, care a fost de altfel și primul autor care mi-a arătat că se poate scrie altfel poezie, firesc, fără forțări; în plus, mi se pare un lucru extraordinar că Ștefan are o filosofie în spatele poeziei – asta îi dă mai multă forță și cred că o și ridică deasupra spiritului vremii, deși este o poezie foarte actuală. În prezent, îmi mai place enorm poezia lui Andrei Crăciun, pe care l-am descoperit doar de câteva luni, prin volumul Poezii pentru acea necunoscută. Ca să fac un top 3 complet, aș mai adăuga-o aici și pe Anca Zaharia, o tânără poetă debutantă din Brașov, care e pur și simplu genială. Te lovește poezia ei de nu te vezi.

La proză, aș vrea să dau tot trei nume. Întâmplător sau nu, sunt tot autori publicați de Herg Benet, și sunt oameni pe care îi admir și dincolo de cărțile lor – în paranteză spus, cred că în cazul unui prozator contează mult și să se lase cunoscut un pic mai departe de cărțile lui, să fie o persoană coerentă cu sine, sinceră și interesantă, un om care să te fascineze aproape la fel cum te fascinează personajele create de el. Desigur, nu e o condiție, opera întotdeauna trebuie judecată independent, dar e frumos când se întâmplă așa, când prozatorul din spatele cărților captivante e și el, la rândul lui, o poveste. Cei trei pe care îi am acum în minte sunt exact așa, oameni faini și pasionați. I-am văzut crescând de la o carte la alta și cu fiecare din ele au arătat că pot scrie în multe feluri, la fel de bine. Ei sunt Flavius Ardelean, Ana Mănescu și Radu Găvan.

Desigur, începând din vara trecută, mai am și un alt prozator preferat, și nici n-ar putea să fie altfel – este vorba de soțul meu, Alexandru Voicescu.

EgoPHobia: Ai descoperit deja vreun scriitor care să te facă să nu regreți timpul pe care ți l-ai rupt de la scris pentru a-i citi manuscrisul trimis editurii Herg Benet?

Cristina Nemerovschi: Cred că am depășit cifra magică de 1000 de manuscrise care mi-au fost trimise pe Facebook spre lectură, deși precizez de fiecare dată când am ocazia că eu la Herg Benet nu mă ocup de selecția celor care vor fi publicați, asta este numai treaba lui Alex. Chiar și așa, mulți preferă să-mi trimită mie, sperând că le voi da un sfat, o părere, înainte să trimită în mod oficial manuscrisul spre editură. Da, mi s-a întâmplat să citesc și multe bune. Câteva au fost publicate și da, a fost o satisfacție să știu că i-am încurajat pe cei care mi le trimiseseră inițial mie.

Uneori, lucrurile sunt însă mai complicate. E posibil să-mi placă foarte mult un manuscris, dar Alex să decidă că nu e potrivit cu așteptările pieței, sau că mai trebuie șlefuit. Sau pot fi pagini extraordinare de literatură, fără finalizare, însă, un roman, de pildă, care nu duce nicăieri.

Sunt câțiva autori care în doar doi, trei ani au ajuns mari, și sunt foarte mândră că bucăți din cărțile lor care au fermecat cititorii au ajuns mai întâi pe la mine.

EgoPHobia: Ce părere ai despre fanfiction?

Cristina Nemerovschi: Am văzut că acum e oarecum la modă să ai o părere proastă, dar eu nu urmez trendul ăsta, eu chiar am o părere bună. Am primit foarte multe povestiri și chiar poezii de la cititori, inspirate de cărțile mele, iar o parte considerabilă au fost foarte bune. Chiar va exista în curând o secțiune pe site-ul meu (cristinanemerovschi.ro) dedicată creațiilor fanilor mei. De altfel, mulți mă bat la cap și să scoatem o carte cu aceste creații, poate că vom face și asta într-o bună zi.

În general, fanfiction-ului i se reproșează lipsa de originalitate, dar hai să fim serioși, cât la sută din literatura de astăzi e cu adevărat originală? Nu cumva ne lăsăm cu toții contaminați de ceea ce s-a mai scris înainte, și în special de acele opere care ne-au plăcut enorm, care ne-au marcat? Ce subiecte mai poți aborda, care să nu mai fi fost abordate niciodată? Eu cred că originalitatea înseamnă altceva azi, înseamnă să treci totul printr-un filtru personal, să te pui pe tine în paginile cărții, dar nu se te ferești să scrii despre lucruri care s-au mai scris, pentru că e o miză imposibilă. Apoi, nu văd ce e greșit să începi să scrii sub sentimentul de admirație față de un scriitor pe care-l admiri foarte mult – ceea ce este fanfiction-ul, până la urmă. Toți scriem sub influența diferitelor sentimente, de la iubire la admirație, de la revoltă la tristețe. În cazul anumitor opere, influențele nu sunt ascunse, atâta tot.

EgoPHobia: Ai vreo plăcere vinovată (vreo manea ori telenovelă favorită, de exemplu) pe care ești dispusă s-o faci acum publică?

Cristina Nemerovschi: Ha, ha, manele și telenovele n-am… Am căutat pentru prima dată în viață o manea pe YouTube după ce am văzut un film românesc – fain, de altfel – și maneaua asta, cântată de Florin Salam, dacă nu mă înșel, era pe coloana lui sonoră. Loverboy se chema filmul. Scena cu maneaua era foarte intensă în film și am vrut să văd cum sună maneaua ruptă din context, dacă are aceeași chestie vag poetică. N-avea, suna ca… o manea. Dar a fost o experiență interesantă să caut maneaua.

Cu telenovelele am o relație mai veche: eu am locuit toată adolescența cu bunica, care le adora, în special pe cele cu Thalia, și de fiecare dată când veneam de la școală ea îmi punea masa și trebuia să-i fac plăcerea de a sta cu ea cât mâncam, să ne uităm la aventurile eroinelor din telenovele. Pe mine în general mă amuzau, bunica se emoționa foarte tare, se implica… În fine, nu era deloc genul care să se uite doar la telenovele, putea savura cu aceeași plăcere și un film de artă. Dar se dădea în vânt după tot ce era emoționant. Și după Surprize, surprize.

De bunăvoie și nesilită de nimeni nu m-am uitat la vreo telenovelă. Mi s-a întâmplat însă să mă uit la seriale pentru adolescenți, gen Pretty Little Liars, Vampire Diaries sau True Blood. Și la emisiunea aia mondenă cu Iulia Albu, care critică ținutele vedetelor, e vag haioasă. Altă chestie rușinoasă și ruinătoare de imagine despre mine… a, mi se mai întâmplă din când în când să îmi placă un hit care e la modă, gen piesa aia de pe soundtrack-ul de la Fifty Shades of Grey. Pot alege să mă uit la un film mediocru doar pentru că-mi place cum arată actrița din rolul principal, port pijamale cu animale și mă joc Bubble Birds pe telefonul lui Alex :D.

EgoPHobia: Te gândești la moarte? Ai avea vreo preferință referitoare la cum să ți se petreacă?

Cristina Nemerovschi: Mă gândesc cam nonstop, chiar și atunci când nu știu c-o fac. N-am nicio preferință, de fapt moartea mi se pare ceva foarte dezamăgitor și revoltător, cred că ar trebui ca oamenii – sau măcar unii oameni – să facă naibii ceva și să descopere cum să nu moară. Vorbeam cu Alex zilele trecute despre ce proști sunt cei mai mulți oameni în general, și cum de atâtea secole filosofii încearcă să le spună care sunt lucrurile importante în viață, și nici măcar asta nu pricep… și ne-am gândit că unul dintre motivele pentru care cantitatea de prostie din lume e constantă este acela că ăia care într-un final înțeleg câte ceva din viața lor ajung să moară, și vin alții complet neștiutori, care trebuie să bâjbâie și ei după înțelepciune. Și, când o descoperă, dau colțul și ăștia. Dacă am descoperi leacul pentru mortalitate, cel puțin am reuși să-i păstrăm printre noi pe ăia care au înțeles.

Chiar n-am nicio preferință, le-am analizat în detaliu și nu-mi place niciuna J. Cel mai tare m-ar deranja să mor în timp ce scriu la o carte, s-o las neterminată.

EgoPHobia: Cu cine țineai în copilărie, cu dacii sau cu romanii? Dar acum?

Cristina Nemerovschi: Cu Dinamo J.

Acum cred că ar trebui să țin cu romanii, fiindcă cu dacii ține Dan Puric. Și romanii erau mai mișto, aveau orgii, struguri și mulți sclavi. Ar fi avut cine să-ți organizeze lansările.

EgoPHobia: Cum de ai ales EgoPHobia ca să debutezi literar?

Cristina Nemerovschi: Este o poveste simplă și frumoasă. Am descoperit EgoPHobia odată cu poeziile lui Ștefan Bolea, și nu mi-a venit să cred cât de fresh și de nebună era revista asta pe atunci (și încă este), prin 2008-2009… Nu mai întâlnisem până atunci nici măcar o singură revistă de cultură în care să-mi placă mai mult decât un singur text, și ăla din întâmplare! La voi, a fost ceva extraordinar, pe ce dădeam click mă impresiona. Am început să aștept cu nerăbdare fiecare număr, nu mă dezamăgea niciodată. Nu mi se părea că sunt doar texte bune adunate de la oameni, ci mai degrabă un manifest, un tot, cu autori care se completau și care propuneau ceva unitar, real, incitant. Și, la un moment dat, mi-am adus aminte că am început și eu un roman – Sânge satanic era în faza în care se pierduse pe jumătate, din cauză că-mi crăpase un calculator, și abandonasem restul, nici nu-mi trecea prin cap că va ieși o carte. Am zis atunci ce ar fi să trimit eu un fragment din ce am scris… Eram foarte emoționată gândindu-mă că s-ar putea să-l citească Bolea, era ca la examen, haha. Și chiar l-a citit, i-a pus și diacritice! Pentru că eu, nefiind genul ăla de om disperat cu revistele literare, habar n-aveam că trebuie trimis cu diacritice.

Cred că are ceva adevăr în el clișeul ăla care spune că uneori nu alegi tu un lucru, ci te alege el pe tine. Pentru că eu n-am avut o listă de reviste unde să trimit programat un text, ci am avut o singură revistă, descoperită din întâmplare, care îmi plăcea teribil, și am vrut să contribui cu ceva la ea. Evident, m-am bucurat mult când mi-ai răspuns și mi-ai spus că va intra fragmentul, credeam că e mult mai greu să fie acceptat un text la voi. Pe urmă, faptul că Sânge satanic s-a transformat într-o carte cred că se datorează și EgoPHobiei într-o mare măsură. Ștefan îmi spunea că e foarte fain, că mai vrea să citească, că apar comentarii care cer o continuare… Cam asta a fost tot. Mă bucur tare că n-am trimis în altă parte, că n-am debutat în altă parte (chiar dacă între timp am mai descoperit reviste care-mi plac, Tiuk!, de exemplu), pentru că într-un fel cred că prima mea carte se potrivește cu voi J.

EgoPHobia: Ai publicat și câteva poezii. Să se aștepte fanii tăi și la un volum de versuri semnat de tine? Dacă da, știi și cam pe când?

Cristina Nemerovschi: Cred că mai degrabă nu, va trebui să se mulțumească cu pasajele poetice din cărțile mele, cel puțin pentru o vreme. Mi se pare foarte ușor să scrii poezie în general, dar foarte greu să scrii poezie bună. Eu citesc în continuare cu multă plăcere poezie, dar nu cred că aș avea răbdare să-mi formez mâna, în așa fel încât să fiu cu adevărat o poetă bună. Poeziile de care spui tu au fost mai mult o joacă, pe atunci oricum nu credeam că voi ajunge prea curând să public o carte, de orice fel, așa că orice fel de scris la mine nu era prea responsabil, era joacă și atât. Nu din modestie, dar pur și simplu nu mă gândeam la asta, să am cartea tipărită în brațe. Ce s-a întâmplat mai apoi m-a surprins și pe mine.

EgoPHobia: Ai studiat filosofia, ai publicat câteva articole în domeniu, urmează și o carte?

Cristina Nemerovschi: Chiar am câțiva cititori, studenți la Filosofie, care așteaptă o carte de la mine de filosofie, sunt destul de insistenți. Avusesem la un moment dat de gând să public o carte formată la bază din lucrările mele de licență și de dizertație de la master, dar cu multe explicații, dezvoltări, introduceri, în așa fel încât să fie accesibilă și celor care nu au citit toată bibliografia. Mi-a trecut însă pe atunci cheful când m-am gândit ce public restrâns avem pentru filosofie. Dacă stai să te gândești, pentru cei mai mulți români filosofie înseamnă citatele din Poptămaș, e atât de trist. Iar eu m-am obișnuit să am mulți cititori, cred că ar foarte ciudat să anunț pe Facebook că mi-a apărut o carte nouă și să nu am măcar o sută de comenzi în prima oră. Cred că asta mi-ar spori mizantropia, și nu cred că e neapărată nevoie!

Totuși, mi-ar plăcea să fac și asta cândva, dacă voi avea timp pentru a aduna materialele. Unul dintre cele mai emoționante momente din ultimii ani a fost când am mers la Facultatea de Filosofie din București, unde am urmat și eu cursurile, fără să anunț că voi fi acolo, eram pentru lansarea unui prieten scriitor, și câteva zeci de studenți m-au oprit pe culoar și mi-au spus că au ales facultatea asta datorită romanelor mele, datorită lui M., în special. A fost un moment greu de descris în cuvinte, chiar a fost foarte frumos și neașteptat. Oamenii care aleg facultatea asta au ceva cu adevărat special, au în primul rând curaj, și cred că mi-ar plăcea să scriu ceva chiar și numai pentru ei.

EgoPHobia: Cum se poate salva literatura română?

Cristina Nemerovschi: Eu nu prea cred că se poate salva. Îi aud des pe prietenii mei, scriitori sau nu, spunând că sunt semne că deja se schimbă lucrurile, ei bine, da, sunt semne, dar cei care schimbă, care fac ceva, cei originali și îndrăzneți, cei cărora le pasă, sunt și vor rămâne o minoritate în România. Mereu arătați cu degetul, mereu acuzați că nu sunt “buni români” – sigur, tocmai ei, care chiar încearcă să scoată România din mlaștina unde s-a împotmolit. Logic, în antiteză cu ei, bunii români sunt ăia care n-au mai deschis o carte din liceu, dar care își atârnă steagul României pe 1 decembrie de sârma de rufe din balcon.

Da, e minunat și incredibil că avem adolescenți care chiar citesc, care mai și scriu, dar ei sunt puțini, comparativ cu turma. E grozav că unii profesori le vorbesc elevilor despre literatura română a ultimilor ani, dar ei sunt atât de puțini în comparație cu turma lor de colegi care își folosesc autoritatea pentru a interzice elevilor să citească “literatură obscenă și imorală”. Pentru turmă ar trebui făcut ceva – să înceapă să gândească, să intre într-o librărie, să arunce televizorul pe geam și să vină în schimb la o lansare de carte. Dar, dacă ar face astea, n-ar mai fi turmă.

Și, fără turmă, e foarte greu să se salveze literatura. Pentru că, în primul rând, nu sunt bani pentru ea. Lipsesc banii produși de turmă, bani care în alte țări există. Pentru că avem prea puțini cumpărători de carte reali (nu trebuie crezute cifrele “oficiale”, de obicei li se pun zerouri în coadă cu nesimțire), librăriile jecmănesc editurile. Jecmănite, editurile fie dau faliment, fie se îndreaptă spre vanity publishing, adică încep să publice volume proaste, pe banii autorilor. Pe lângă ele, încearcă să mai strecoare și literatură bună, dacă le pasă. Dacă nu, nu. Pentru că editurile nu au bani, nici autorii nu au bani, și o parte dintre cei buni își bagă picioarele după câțiva ani și se îndreaptă spre activități din care pot și trăi, sau pleacă în țări civilizate. Evident, există buget alocat de stat pentru cultură, dar fiindcă trăim în România, el încape mereu pe mână unor mafioți, a unor imbecili sau a unor profitori, care îl direcționează spre diferite specimene care n-au nicio treabă cu scrisul. Publicul nici nu se uită la ăia, așa că e ca și cum nu există (bine, oricum nu există). Concluzia: banii sunt prăpădiți degeaba, iar literatura tot în fundul gol este.

Dacă reușesc să nu se lase înfrânți de nedreptăți, de lipsurile materiale, de obiceiurile recente scârboase ale românilor care se dau cu capul de pereți să murdărească tot ce e bun, pentru că tot ce e bun și făcut de alții frustrează, scriitorii noștri trebuie să persevereze și să scrie bine. Cam asta e singura șansă. Dar nu cred că putem vorbi de o salvare, mai degrabă despre o menținere în viață.

EgoPHobia: Când vei depune o cerere de aderare la Uniunea Scriitorilor din România?

Cristina Nemerovschi: Când o să scrie Dan Puric o carte asemănătoare cu Sânge satanic. Când Marilyn Manson o să colaboreze cu Nicolae Guță și o să filmeze clipul în România. Când popii vor ține slujba de Paște cu citate din cărțile mele, iar în loc de apă sfințită enoriașii vor fi cinstiți cu berea preferată a lui M. Când haterii mei vor reuși să citească o carte de la cap la coadă și să învețe gramatică. Când Bianca Drăgușanu ne va explica pe larg fenomenologia la Hegel. Când românii nu-și vor mai bate copiii și nevestele, când angajații vor munci de plăcere chiar și atunci când șeful are diaree și stă cu orele pe budă. Când gospodinele nu se vor mai uita la Acces Direct în timp ce împăturesc sarmale, ci vor asculta un audiobook cu Caietul psihopatului al lui Ștefan Bolea.

Ei, glumesc, desigur. Răspunsul e: niciodată.