Stele verzi 15

Abia când se trezi dimineaţa următoare îşi dădu seama cât de mult avusese nevoie de puţină odihnă impermeabilă la vise şi de cât de puţină avusese parte în ciuda tuturor eforturilor sale de a-şi înşuruba ochii în cap cât mai ermetic posibil. Din păcate, nu reuşise să închidă un ochi toată noaptea, chiar dacă practic şi-l sigilase şi pe celălalt sub adâncul subţire al pleoapei. Efortul a fost inutil şi risipa de energie chiar mai mare decât în lupta cu realitatea. Ar fi vrut să fi dormit buştean, dar în schimb abia schiţase câteva rotiri involuntare ale ochilor în orbite, aşa că mai bine nu s-ar fi străduit atâta să atragă somnul în mintea lui, când e foarte posibil ca el să fi fost acolo tot timpul şi încordarea continuă de a nu le da drumul ochilor din orbite să îi fi perturbat somnului toate intenţiile de a-l adormi. Dar e prea nu ştiu cum să fie chiar aşa, îşi spuse încercând să îndepărteze din cap o astfel de ipoteză fantastică. Nu trăiesc doar într-o lume ficţională, în care orice e posibil, se hotărî el să creadă aşa. Totuşi mă gândesc că poate nu ar fi trebuit să îmi dau silinţa atât de mult. Poate ar fi trebuit să încerc mai puţin şi să reuşesc mai mult. Şi poate întocmai voi şi face diseară, trase concluzia savantul din el, profitând de momentul în care ieşise temporar din antrenamentul oniric pentru a începe să îi fie dor de ea.

Tot în pat era întins şi nu ar fi vrut să facă nimic azi. Parcă nici să se întâlnească cu ea, deşi ştia că cina era tot în schimbul ei. Simţea că are de terminat ceva început aseară, dar nu prea îşi dădea seama ce anume. Nu era decât un sentiment vag al responsabilităţii de a termina ceva căruia nu ar fi vrut totuşi să îi dea şi contururile datoriei împlinite. Era oarecum leneş şi, dacă trupul său ar fi fost în stare să îl ajute, ar fi trecut şi peste cele trei mese ale zilei, numai să nu îşi irosească forţele făcând ceva nu neapărat necesar. Dar corpul îi dăduse deja primele semne că a mânca era mai mult decât necesar. A mânca este ceea ce îmi salvează corpul de evidenta lui indezirabilitate, dar, în acelaşi timp, este şi ceea ce mă va pierde pe mine în toate aceste amănunte intestinale, îşi spuse cu o umbră de regret în glas, dar fără a-şi masca pofta de încă trei etaje de prăjitură. Dilema nu îl ţinu mult suspendat în nehotărâre şi curând ieşi din ea cu foamea în gât şi fiindu-i nebuneşte dor de ea.

Decise să amâne pentru mai târziu ce avea de terminat, când cel puţin va şti precis ce are de dus la bun sfârşit.

(va urma)