Graham Greene – “Sfârșitul unei iubiri”

(arena culturală: cartea & filmul)

de Alexandra Medaru

Graham Greene (n. 1904 – d. 1991, pe numele său complet Henry Graham Greene) a fost un scriitor de origine engleză, cunoscut pentru „romane psihologice și de aventuri, cu implicații social-politice, investigând cazuri-limită de conștiință” (***, Dicționar Enciclopedic, vol. II, Ed. Enciclopedică, 1996), dar și pentru interpretarea din perspectivă catolică a temelor abordate în scrierile sale. Greene a studiat la Balliol College, Oxford, iar după încheierea studiilor sale a lucrat timp de patru ani ca redactor pentru ziarul The Times din Londra. Primul său roman a apărut în 1929, fiind intitulat Omul dinăuntru. Succesul l-a cunoscut abia după apariția celui de-al patrulea roman, Expresul de Stambul. A scris în calitate de critic de film pentru publicația The Spectator, unde a fost numit redactor literar (în 1940), iar începând din 1941 până în 1943 s-a aflat în slujba Foreign Office. De asemenea, a fost decorat cu două înalte distincții ale Marii Britanii: The Order of Merit și Companion of Honour. În afară de romane, a publicat volume de nuvele, jurnale de călătorii, piese de teatru și biografii, dar și numeroase eseuri, cronici literare și de film. În 1966 și în 1967 a intrat pe lista scurtă a nominalizaților la Premiul Nobel pentru Literatură. Printre cele mai cunoscute opere menționăm: Puterea și gloria, Americanul liniștit, Omul nostru din Havana, Un caz de mutilare etc.

Sfârșitul unei iubiri (Ed. Polirom, 2013, titlul original: The End of the Affair; traducere și note de Doina Cerăceanu) se încadrează în stilul funcțional beletristic. La nivelul categoriei estetice nu se poate trasa o linie de demarcație clară întrucât anumite pasaje din roman sunt caracteristice comicului sarcastic (mai ales în prima parte a acestuia), altele, tragicului dramatic, pentru ca la finalul operei să ne reîntoarcem la categoria estetică a comicului, dar nu la subcategoria estetică a sarcasmului, ci a celei umoristice, arătând compasiune față de anumite personaje și situații pe măsură ce întâmplările se clarifică. Totuși încheierea este de un dramatism răvășitor, după cum se va observa în cele ce urmează. De asemenea, Sfârșitul unei iubiri aparține genului literar epic și speciei literare a romanului de dragoste, deși însuși personajul principal narator afirmă că avem de-a face cu un jurnal al urii, nu al iubirii.

Romanul lui Greene este modernist prin definiție (cultura modernă raportată la tradiție instituie discontinuitatea care este omniprezentă în opera analizată). De asemenea, Sfârșitul unei iubiri se supune afirmației făcute de H. Friedrich în Structura liricii moderne (E.P.L.U, 1969) că relațiile modernismului cu ceea ce l-a precedat sunt antitetice: „Epoca mai veche se referea în aprecierea operelor cu precădere la calitățile de conținut, descriindu-le prin categorii pozitive. Deprindem din recenziile de poezie ale lui Goethe aprecieri ca: tihnă, bucurie, plenitudine concordantă în iubire, omul e înălțat, are «seninătate lăuntrică», o «privire fericită înlăuntrul realului», ridică individualul la general-uman. Calitățile formale se numesc: însemnătatea cuvântului (conținutul său dă o semnificație, «o limbă strunită» care «procedează cu previziune și acuratețe liniștită»)”. În schimb, modernismul conține suferința, confuzia, solipsismul, izolarea, nestatornicia, elitismul, purismul etc., parte din aceste elemente fiind prezente în Sfârșitul unei aventuri.

Încă de la începutul romanului (dedicat lui C. care se pare a fi fost Lady Catherine Walston cu care Graham Greene a avut o aventură și pentru care a vrut să se despartă de nevasta lui, Viviene Dayrell-Browning, dar aceasta fiind catolică i-a refuzat divorțul – Norman Sherry, The Life of Graham Greene. Volume Two: 1939-1955), personajul principal masculin, Maurice Bendrix, un scriitor aflat în floarea carierei după cel de-al doilea Război Mondial, se regăsește în suferință și izolare, care vor fi explicate de-a lungul romanului, dar nu printr-un fir epic cronologic obișnuit, ci prin secvențe temporale distanțate ca timp al acțiunii. Referitor la starea lui Bendrix din incipitul romanului, aceasta este reflectată cum nu se poate mai bine de citatul de început aparținând lui Léon Bloy (romancier, eseist, pamfletist și poet francez), și anume: „Omul are locuri în inimă care încă nu există, și în ele pătrunde suferință spre a le face cu putință să existe”.

Structurat în cinci Cărți, romanul începe cu reîntâlnirea lui Maurice cu Henry Miles, cel pe care îl cunoscuse în timpul războiului dorind să investigheze viața unui funcționar de stat pentru noul său roman, și astfel cunoscând-o pe soția acestuia Sarah de care se îndrăgostește. Încă din primele rânduri se pot sesiza suferința și confuzia lui Maurice din momentul revederii lui Henry: „O poveste nu are nici început, nici sfârșit: în mod arbitrar cineva își alege un moment din experiența sa de la care privește înapoi sau înainte. Spun cineva își alege cu mândria nejustificată a scriitorului profesionist care – atunci când a remarcat un chip serios – a fost lăudat pentru iscusința sa stilistică, dar oare eu am fost cel care mi-am ales acea noapte întunecată din Common, când l-am văzut pe Henry Miles înaintând adus de spate prin rafalele de ploaie sau aceste imagini m-au ales pe mine? Este convenabil, este corect, conform normelor măiestriei mele artistice să încep chiar de acolo, dar dacă pe atunci aș fi crezut în Dumnezeu, aș fi putut la fel de bine, să cred într-o mână care m-a tras de mânecă sugerându-mi: Vorbește-i, el încă nu te-a văzut.

În ciuda confuziei lui Bendrix, acesta intră în vorbă cu Miles care i se confesează, spunându-i că o bănuiește pe Sarah de adulter și că ar apela la un detectiv, dar apoi ar fi la fel ca toți soții geloși. Astfel, cititorul întâlnește două tipuri de gelozie încă din începutul romanului: primul, cel al bărbatului însurat; al doilea, cel al vechiului amant îngrozit că a fost uitat și înlocuit. La fel de puternică este și scena în care are loc revederea cu Sarah, pe care Bendrix o recunoaște după pași: „Cum aș putea să-l fac pe un străin să o vadă cum s-a oprit în hol, la picioarele scării, și s-a întors spre noi? Niciodată n-am fost capabil să-mi descriu nici măcar personajele prin acțiunile lor. Întotdeauna mi s-a părut că într-un roman cititorul trebuie lăsat să-și imagineze un personaj după cum dorește: nu vreau să-i furnizez o imagine de-a gata. Acum sunt trădat de propria tehnică, pentru că nu vreau ca orice femeie să o substituie pe Sarah, vreau ca posibilul cititor să vadă o frunte înaltă și o gură îndrăzneață, conformația capului, dar nu reușesc să evoc decât o figură neclară, într-o haină de ploaie, șiroind de apă, care a spus: «Da, Henry?» și apoi «Tu?» Ea întotdeauna mi-a spus «tu»… Așa ca de fiecare dată, preț de câteva minute, îmi imaginam ca un prost că nu era decât un singur «tu» pe lume și acela eram eu.”

Dacă Henry refuză să fie ca orice alt bărbat însurat înșelat, Maurice ia adresa lui Savage (personaj episodic) și se duce să îl roage să investigheze cazul, dându-se drept un prieten apropiat al lui Henry. Savage va atribui investigația unui anume domn Parkis care o va începe imediat, iar la primul raport îi va confirma că femeia s-a văzut într-un bar cu un bărbat, descriindu-i cu acuratețe acea întâlnire, pentru ca Bendrix să constate că nu era vorba decât despre întrevederea sa cu Sarah, iar aici intervine acel comic sarcastic:

„― Posibil. Dar te înșeli în privința mâinilor, domnule Parkis.

  ― În privința mâinilor, domnule?

M-am mișcat astfel încât lumina să-mi dezvăluie mai bine chipul.

  ― Nu ne-am atins deloc mâinile.

Mi-a părut rău pentru el, acum, după ce-mi sfârșisem gluma – mi-a părut rău că am timorat și mai mult pe cineva care deja era atât de timid.”

Reies din acest pasaj două lucruri esențiale despre cele două personaje: timiditatea domnului detectiv Parkis prin caracterizarea directă făcută de Bendrix și sarcasmul lui Maurice de care este conștient însuși personajul narator, aspect care reiese din părerile sale de rău.

De-a lungul firului narativ prezent (cel care cuprinde investigațiile făcute de Bendrix), avem de-a face cu pâlpâiri ale trecutului, ce răsună dureros în inima lui Maurice. Printre ele găsim momentul în care merge alături de Sarah la un film realizat după ultimul său roman sau clipele petrecute împreună la Hotel Bristol.

Un alt element important al romanului este legătura pe care Parkis reușește să o stabilească cu slujnica familiei Miles, și astfel va afla de întâlnirile acesteia cu un anume Richard Smythe (un ateu convins) pe care Bendrix se va duce să-l vadă însoțit de fiul detectivului, sub pretextul că băiatului îi este rău, dar motivul real este tot acela al geloziei: „Sunt un bărbat gelos – pare stupid să scriu aceste cuvinte în ceea ce cred că este o lungă poveste despre gelozie, gelozie pe Henry, gelozie pe Sarah, gelozie pe acel celălalt pe care-l urmărește într-un mod atât de stângaci domnul Parkis.”

Dialogul dintre Smythe și Bendrix este unul puternic, făcând referire atât la religie, cât și la ateism (întrucât, însuși Greene s-a declarat a fi ateu, iar mai târziu un catolic-agnostic ori catolic-ateu; Jon Sweeney, Almost Catholic: An Appreciation of the History, Practice and Mystery of Ancient Faith, Jossey-Bass, 2008):

„― Pot să-ți arăt biblioteca mea?

 ― Este cea mai raționalistă bibliotecă din sudul Londrei, a intervenit domnișoara Smythe (n.n. personaj episodic).

 ― Nu este nevoie să fiu convertit, domnule Smythe. Eu nu cred în nimic, pur și simplu. În afară doar de unele momente.

 ― De acele «momente » trebuie să ne ocupăm noi.

 ― Lucru ciudat este că acestea sunt clipe de speranță.

 ― Mândria se poate deghiza în speranță. Sau în egoism.

 ― Nu cred că are vreo legătură cu asta. Se întâmplă dintr-odată, fără nici un motiv… e ceva vag…

 ― O, a spus Smythe, alcătuirea unei flori, felul în care a fost creată, toată povestea aceea despre ceasul care are nevoie de un ceasornicar. Este demodat. Schwenigen a răspuns la toate acestea acum douăzeci și cinci de ani. Dă-mi voie să-ți arăt…

 ― Nu astăzi. Chiar trebuie să-l duc pe băiat acasă.”

Dacă după întâlnirea cu Smythe, Maurice este și mai confuz, punându-și deseori întrebări asupra celui care l-a înlocuit de fapt, în cea de-a treia Carte, scriitorul își va afla răspunsurile, datorită unui jurnal adus de detectivul Parkis, care răstălmăcește toate suspiciunile pe care le avusese în privința femeii iubite: „Mă așteptam la o mulțime de probe împotriva ei – n-o prinsesem eu de atâtea ori cu minciuni? – și acum, aici, în vorbele așternute pe hârtie, în care puteam să cred, dar în care nu crezusem când le-am auzit rostite de gura ei, se afla răspunsul complet. Pentru că la început am citit ultimele pagini, iar la sfârșit le-am citit din nou ca să fiu sigur. Este un lucru ciudat să descoperi și să crezi că ești iubit, când tu știi că în tine nu există nimic să fie iubit, afară doar de un părinte sau de Dumnezeu.”

Aminteam la începutul studiului că personajul principal Maurice Bendrix de află într-o stare de suferință și izolare. Acestea se datorează în mare parte unei întrebări: de ce l-a părăsit Sarah Miles? Întrebare care se tot repetă precum se învârt acele unui ceas. Și-a dat seama că nu îl iubește? A găsit pe altcineva? Sau pur și simplu trebuia să se termine cândva…

Toate dilemele lui vor fi rezolvate pe măsură ce va lectura jurnalul fostei sale amante, și astfel avem în cea de-a treia Carte două perspective narative – una, dată de însemnările femeii iubite; alta, dată de comentariile lui Bendrix la adresa acestora. Maurice va afla că Sarah l-a abandonat în momentul bombardamentului din Londra (scenă inspirată din realitate, căci însuși casa lui Greene din 14 Clapham Common Northside a fost bombardată în timpul războiului) datorită unei promisiuni făcute lui Dumnezeu cu toate că nu era convinsă că El ar exista. Crezându-l mort pe Maurice, cere lui Dumnezeu să-l lase în viață pe bărbatul iubit, jurând să nu îl mai vadă vreodată, pentru ca apoi, datorită unei jinduiri continue după Bendrix, să încerce să afle pe diverse căi ce s-ar întâmpla dacă și-ar încălca angajamentul făcut. Pentru o clipă chiar ar vrea să renunțe la tot, să fugă cu Maurice și întocmește o scrisoare de despărțire pentru soțul ei, însă conștiința o îndeamnă să nu i-o dea, rămânând astfel fidelă făgăduielii sale matrimoniale: „ ―N-o să te părăsesc. Îți promit. Altă promisiune de ținut și, chiar în clipa în care am făcut-o, nu mai suportam să fiu deloc cu el. El câștigase și Maurice pierduse și-l uram pentru victoria lui.”

Jurnalul lui Sarah Miles este de un dramatism copleșitor, atât pentru personajul-narator, cât și pentru cititor (sunt suficiente câteva cuvinte pentru a puncta acest aspect: „Vreau o iubire omenească, obișnuită, deșănțată. Doamne. Tu știi că vreau să sufăr ca Tine, dar nu acum. Ia-o pentru o vreme și dă-mi-o altă dată). Întreaga poveste de iubire modernă amintește de soarta tragică a unor cupluri legendare precum Romeo și Julieta, Tristan și Isolda etc. (chiar pe fiul detectivului Parkis îl cheamă Lancelot după celebrul cavaler de legendă). Afirm acest lucru pentru că de cum sfârșește de citit jurnalul, Maurice va căuta să intre în contact cu Sarah, care refuză să îl vadă, încercând să se ascundă într-o biserică (aici intervine acel moment în care femeia dovedește o stăpânire de sine extraordinară, în contradicție cu starea lui Maurice) unde vor purta un dialog scurt, în urma căruia Bendrix va afirma următoarele: „Când am început să aștern pe hârtie povestea noastră, am fost convins că scriu o mărturie despre ură, dar, cumva, ura s-a pierdut și tot ce știu e că, în ciuda greșelilor ei și a inexactităților din vorbele sale, ea a fost mai bună decât noi toți. Atâta doar că unul din noi trebuia să creadă în ea: ea n-a crezut niciodată în ea însăși.” Să fie ultima frază o cheie pentru finalul tragic al lui Sarah Miles? Posibil. Căci alte câteva pagini mai târziu Bendrix va afla despre moartea acesteia de la Henry.

Ultima Carte (cea de-a cincea) arată un alt fel de iubire, aceea bazată pe prietenia născută  între Henry și Bendrix (comicul umoristic e omniprezent, deoarece Maurice îl privește pe Henry ca pe un copil care nu mai știe cum să se descurce fără Sarah în viața lui, ca și cum aceasta i-ar fi fost o mamă bună, nu o soție bună) care se mută cu soțul fostei sale amante, ajutându-l cu tot ce înseamnă ritualurile necesare pentru incinerare, deoarece în ciuda insistențelor preotului că Sarah e catolică, Bendrix refuză sub orice chip să se facă o slujbă catolică. Va afla mai târziu de la mama acesteia că, de fapt, Sarah fusese botezată pe ascuns pentru a-i face în ciudă tatălui lui Sarah care nu era de acord cu regulile Bisericii Catolice și care se vedea uneori pe ascuns cu prima sa soție (este evidențiat astfel crezul extrem de puternic al lui Graham Greene cu referire la Biserica Catolică, acesta fiind împotriva dogmelor Bisericii).

Alte câteva aspecte extrem de importante cu referire la religia catolică sunt prezente în acest roman. Mai întâi avem imposibilitatea lui Sarah de a își părăsi bărbatul, venită probabil tocmai din acea regulă catolică ce nu permite o a doua căsătorie în biserică, dar și din faptul că un catolic veritabil nu și-ar încălca în veci jurămintele matrimoniale, iar Sarah, cu toate că nu e conștientă de acest lucru, este o catolică veritabilă. Însă cel mai puternic aspect este acela care se leagă de miracolele pe care Sarah le săvârșește, care ar putea să fie simple coincidențe sau nu… În primul rând îl ajută pe băiatul lui Parkis crezând că este un copil al străzii (Maurice află acest lucru de la însuși detectivul Parkis), motiv pentru care băiatul ajunge să o îndrăgească nespus. Apoi, un simplu sărut pe obrazul lui Smythe face ca rana acestuia să dispară complet. Este Sarah Miles o sfântă sau sunt simple potriviri? Răspunsul aparține fiecărui cititor, însă în calitate de critic sunt de părere că Sarah Miles este o martiră a epocii sale.

Tot referitoare la catolicism, religie, ateism sunt și ultimele rânduri (avem parte de un final închis) din romanul Graham Greene, de un dramatism la fel de puternic ca jurnalul lui Sarah, dar dacă ea este împăcată cu Domnul, Maurice nu va mai fi în veci: „Am scris la început că această poveste este mai degrabă o mărturie a urii și, în timp ce mergeam alături de Henry către paharul nostru de bere din fiecare seară, am găsit singura rugăciune care părea potrivită stării de spirit hibernale: O, Doamne, ai făcut destule, m-ai prădat destul, sunt prea obosit și bătrân ca sa învăț să iubesc, lasă-mă în pace pentru totdeauna.”

Atmosfera operei lui Greene este una deprimantă, închisă, întrucât evenimentele se petrec în timpul și după cel de-al doilea Război Mondial. Astfel scriitura este unitară cu atmosfera, Greene folosind descrieri puternice și folosind figuri de stil (epitete, metafore, comparații, hiperbole etc.) pentru a sublinia fundalul pe care au loc toate întâmplările. Spre exemplificare: „M-am uitat la șeful lui Henry. Îl chema Dunstan (n.n. personaj episodic). Avea un nas turtit și fața-i zbârcită arăta ca o greșeală a unui modelator în lut – un chip respins la export”. Referitor la temele abordate, acestea sunt dragostea, credința, prietenia etc., iar la nivelul motivelor întâlnim gelozia, neîncrederea, minciuna.

De asemenea, consider că varianta în limba română a titlului este prost aleasă de către traducătoare („Sfârșitul unei iubiri”), întrucât parafrazând-o pe Sarah Miles iubirea nu se sfârșește, în ciuda faptului că cele două personaje principale nu se văd timp de doi ani. Sfârșește aventura. De unde și titlul original “The End of the Affair”. Astfel sugerez ca la o retipărire a romanului lui Graham Greene titlul să fie cel utilizat de scriitor: „Sfârșitul aventurii/ Sfârșitul unei aventuri”.

Tot la nivelul traducerii, am câteva remarci. În primul rând există dialoguri în care sunt păstrate regulile limbii engleze, nu cele ale limbii române, care apar încă din prima Carte:

„― Încă n-am făcut nimic în direcția asta, dar scrisoarea stă acolo pe biroul meu și-mi amintește… Pare atât de stupid, nu-i așa, că am absolută încredere în ea că n-o s-o citească, deși intră aici de zeci de ori pe zi. Nici măcar n-am pus-o în sertar. Și, totuși, nu pot să am încredere… acum a ieșit în oraș la o plimbare. O «plimbare», Bendrix! (n.n. acum era obligatoriu un paragraf nou, dar traducătoarea Doina Cerăceanu continuă pe același rând, formulă tipică scrierilor în limba engleză). Ploaia îi trecuse prin pardesiu și el își ținea mâneca de la haină deasupra lămpii.”

Există și erori gramaticale (de exemplu, cunoștință de-a mea în loc de cunoștință de-ale mele), ceea ce arată că volumul ar fi avut nevoie de un redactor (nu este nici unul menționat în ediția Polirom din 2013), iar un alt aspect negativ se referă la lipsa unui cuprins, având în vedere că romanul este structurat pe Cărți și capitole.

În ciuda acestor elemente negative, romanul este unul extrem de bun, recomandat oricărui cititor matur care dorește să trăiască o poveste de dragoste tragică asemănătoarea legendelor străvechi, dar transpusă în cadru modern.

Ecranizări

Romanul Sfârșitul unei iubiri a fost ecranizat de două ori. De asemenea a stat la baza altor forme de artă, printre care: în 2004, Jake Heggie a compus o operă bazată pe roman care a avut premiera în martie la Houston Grand Opera; în 2011, Karla Boos a realizat o piesă de teatru pusă prima oară în scenă la Teatrul Quantum; iar în 2012, a fost realizat un audiobook (care a luat premiul pentru Cel mai bun audiobook al anului în mai 2013 la Gala Audies) produs de Audible.com pe vocea actorului Colin Firth. Cu referire la muzică, trupa italiană Daisy Chains a scos un album intitulat A Story Has No Beginning or End (așa cum începe romanul lui G. Greene), iar cea de-a doua melodie de pe album se numește “The End of the Affair” asemenea operei scriitorului englez.

Revenind la ecranizări, prima datează din anul 1955, regizată de Edward Dmytryk (cunoscut pentru filmele sale noir din anii ’40 și fiind nominalizat la Oscar pentru Cel mai bun regizor pentru filmul Crossfire din 1947), avându-i în rolurile principale pe Deborah Kerr (interpreta lui Sarah Miles) și pe Van Johnson (interpretându-l pe Maurice Bendrix).

Fundalul pe care se desfășoară acțiunea acestei drame este unul alb-negru, închis, pentru a întări ideea războiului, însă această ecranizare are multe lipsuri. În primul rând, pune accentul pe povestea de iubire, dar uită de celelalte aspecte extrem de importante ale cărții, zbaterile lui Sarah privind promisiunea făcută și căutările unui răspuns la acestea atât la un preot, cât și la un ateu. Smythe în ecranizare devine preotul catolic, care insistă să fie înmormântată creștinește. Rana sa facială este preluată de copilul lui Parkis, și astfel emiterea ideii că Sarah Miles este o martiră modernă scade în intensitate. Pe lângă toate acestea, Van Johnson este extrem de nepotrivit pentru rolul lui Maurice Bendrix, deoarece nu reușește să redea pe ecran sarcasmul tipic personajului creat de Greene.

Singurul potrivit pentru rolul său este Peter Cushing care îl interpretează pe Henry Miles și care reușește perfect să redea un soț aflat într-un mariaj de fațadă, deoarece iubirea dintre el și Sarah nu e una trupească, ci una bazată pe canoanele bisericești și pe eticheta vremurilor.

Scenele dintre Sarah și Maurice sunt de un melodramatism covârșitor, îngreunând vizionarea pentru spectatori, care au toate șansele să se plictisească rapid de jocul teatral al tuturor actorilor prezenți în peliculă.

Mult mai bună și mai dramatică este însă ecranizarea din 1999, în care joacă Julianne Moore (în rolul lui Sarah Miles) și Ralph Fiennes (în rolul lui Maurice Bendrix), acest film fiind regizat de Neil Jordan.

Spre deosebire de filmul din ’55, pelicula din ’99 merge pe firul epic al romanului, motiv pentru care spectatorul nu va fi înșelat de către regizor ori scenarist, cu o singură excepție, și anume: momentul în care Sarah Miles fuge la Bristol cu Maurice Bendrix după ce are loc revederea lor, scenă introdusă probabil pentru a da un strop de speranță spectatorilor că amanții vor rămâne împreună, însă e doar așa cum spuneam o flamă mică de nădejde că lucrurile se vor termina cu bine, pentru ca apoi să le fie luată, căci, la fel ca în roman, Sarah moare. Este modul în care regizorul se joacă cu cei care vizionează pelicula, sporind astfel intensitatea poveștii, motiv pentru care această abatere este una pozitivă, amplificatoare a tuturor evenimentelor ce au loc între Sarah și Maurice.

Jocul actoricesc al personajelor principale este impecabil, redând cu minuțiozitate fiecare trăire a personajelor creionate de Graham Greene.

De asemenea, costumele sunt de lăudat în acest film, deoarece o distanță temporală de peste cincizeci de ani îi desparte pe cei care le-au realizat de vremea acțiunii, iar un alt aspect ce trebuie aplaudat de oricine vizionează pelicula este muzica compusă de Michael Nyman (care a mai lucrat și pentru filmul Pianul). Coloana sonoră este intitulată Diary of Love, fiind compusă din cincisprezece melodii, și anume: 1. Diary of Hate, 2. Henry, 3. The First Time, 4. Vigo Passage, 5. Jealous of the Rain, 6. The Party in Question, 7. Intimacy, 8. Smythe with a “Y”, 9. Dispossessed, 10. Love Doesn’t End, 11. Diary of Love, 12 Breaking the Spell, 13. I Know Your Voice, Sarah, 14. Sarah Dies, 15. The End of the Affair.

Finalul este răvășitor, dar în ciuda lui recomand această peliculă tuturor cinefililor, și în mod special adulților ce au o cultură bogată a istoriei filmului, cu reamintirea faptului că este o peliculă  devastatoare, lucru care reiese din ultimele cuvinte spuse de Bendrix în scena de sfârșit: „Am scris la început că acesta este un jurnal al urii. Te-am urât ca și cum ai fi existat. Acum am obosit să Te urăsc…dar Tu ești încă aici. Iscusința Ta este nemărginită. Mi-ai folosit ura pentru a-mi obține acceptarea că exiști. Mulțumesc, Henry. Am o singură  rugăminte de făcut. Dragă Dumnezeule, uită de mine. Ai grijă de ea și de Henry. Dar lasă-mă în pace pentru totdeauna.”

#

ALEXANDRA MEDARU (n. 1988; București) este scriitoare de literatură fantastică și realistă (proză, dramă, poezie) și critic literar. A absolvit Facultatea de Relații Economice Internaționale din cadrul Academiei de Studii Economice București (cu o lucrare de diplomă susținută la disciplina „Geopolitică”, intitulată Conflicte rasiale – consecințe geoeconomice și geopolitice, 2010). De asemenea, deține o diplomă de master în cadrul aceleiași facultăți obținută la catedra de „Geopolitică” (cu lucrarea Tibet – China, un conflict latent, 2012). A lucrat ca specialist de comunicare și copywriter, implicându-se, de asemenea, în activități de voluntariat la ONG-urile Wilderness Research and Conservation și Queero – Accept România. A debutat în 2013 cu textul „Păcatul” (în Revista de Povestiri), iar un an mai târziu a participat la Inspired – Concurs de idei, secțiunea Dramaturgie, cu textul „Contrabandă-n alb și negru”, distins cu Premiul al II-lea. Tot în 2014 a absolvit Atelierul SF&F organizat de Revista de povestiri și Bookblog, fiind membră fondatoare a grupului literar Secția 14 din care a făcut parte până în septembrie 2016. În 2015, nuvela dark fantasy „ReÎnnoirea” este publicată în revista Argos, nr. 10, și, ulterior, în antologia Eroi fără voie (Ed. Millennium Books). După apariția acestui text, Andreea Sterea (editor Crux Publishing) afirma: „cititorul curios va avea ocazia până la sfârșit să realizeze că seria Cântec de gheață și foc și-a pus în mod fericit amprenta asupra scriitorilor contemporani”. În 2016, Alexandra Medaru a publicat proza scurtă „Întâlnire cu un bărbat, un satir și un motan” (Revista de suspans, nr. 25), scriitorul Lucian Dragoș Bogdan scriind cu referire la acest text: „Autoarea confirmă talentul pe care l-am sesizat la prima ei povestire, ReÎnnoirea”. Câteva luni mai târziu, se lansează și în critică literară, în paginile revistei culturale EgoPHobia, cu rubrica „Arena culturală: cartea și filmul” (cu articole despre autori precum Umberto Eco sau Truman Capote). A participat ca invitată specială la lansările Editurii Crux Publishing din cadrul Târgului Internațional Gaudeamus 2016 unde a vorbit despre romanul „Aer și MSbP” de Răzvan T. Coloja, făcând o prezentare „exemplu-școală” (conform Oliviu Crâznic, scriitor, critic literar și consilier juridic) a volumului. La sfârșitul aceluiași an, a susținut alături de Oliviu Crâznic conferința FANTASTICUL DE IMPACT: DE LA GHILGAMEȘ LA „URZEALA TRONURILOR. În 2017, a publicat la începutul lunii februarie, povestea „Ființele nopții din urmă” (planetary romance) în Cotidianul Național Puterea. Blog personal: Taramuridenicaieri.ro – recomandat și de scriitoarea Doina Roman („Vă recomand blogul www.taramuridenicaieri.ro, Alexandra Medaru, o prezență sinceră într-o lume care așteaptă oameni noi. Profesionalismul și dorința de a învăța continuu o recomandă din plin”).

 

Graham Greene – “Sfârșitul unei iubiri”

One thought on “Graham Greene – “Sfârșitul unei iubiri”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll to top