Cinci săptămâni în… salon

[fragment dintr-un roman în lucru]

de Radu-Ilarion Munteanu

La o anumită oră a după-amiezii salonul începu să foşgăie. Cum Aurelian discuta sotto voce cu ai lui, i se paru ca figurile noi sunt vizitatori ai altor pacienti. Abia pe seara realiza ca lunganul uscativ, ciolanos si vag pletos in trening ocru cu bleumarin e proaspat internat. Mai apoi ii vazu abdomenul urias, cu o galma cat o minge de oina: hernie ombilicala cu probabila ocluzie. Doctorul Akbari, revenit în spital, dupa mai bine de 40 de ore active, garda plus serviciul curent, intra in salon si le promise celor 3 din rand cu Aurelian că-i operează pe toţi în noaptea asta, tânărului grăsuţ, de vârsta mezinei lui Aurelian, găsit în colţ, la internare, cu apendicită, lunganului şi solidocului aterizat în aceeaşi dupămasă, în patul de alături. Aurelian avu un reflex egoist, o să mă trezesc când o să-i aducă pe ăştia şi n-o să mai pot adormi. Reuşi, totuşi, să-şi procure un somn nu mai rău ca acasă şi fu el, a doua zi dimineaţă, după vizită, când numele lunganului ajunse până la creierul aflat în prin proces de autoizolare protectivă, care se înfipse prevenitor la patul uscăţivului:
Vă rog să nu-mi luaţi în nume de rău, numele dumneavoastră e identic cu cel al cântăreţului Pieţii Univeristăţii…
Ochii negri, adânci, forară în lentilele groase ale politicosului coleg, le străpunseră, aflară ce aflară, apoi omul răspunse, cu un ton ce amesteca mai multe nuanţe decât întrebătorul, antrenat să analizeze vocea umană, putea sesiza. Dar era cert mai multă obidă şi zădărnicie decât orgoliu:
Eu sunt.
Chiar în condiţiile astea, e o şansă pentru mine să vă întâlnesc în direct. Apoi reflexul reportericesc o luă înaintea ritmului social de spital: Iată coordonatele mele (între timp, făcuse doi paşi până la noptiera proprie, revenind cu o carte de vizită). După ce ieşim de aici vă propun un interviu.
Bine, replică firesc artistul, obişnuit cu abordarea. După ce ies de aici (nuanţa nu scăpă urechii omului) lansez o carte.
Despre ce?
Despre culisele Pieţii Univeristăţii.
Nu-i prea târziu?
Eu acuma o pot lansa.
Da, la urma urmei, după 19 ani, mai bine să existe aşa o carte decât să nu existe. Şi data lansării e in intervalul 13-15 iunie, ca să aibă rezonanţă?
Încă nu ştiu, o să vedem.
Vreau să cumpăr cartea, să nu uiţi să mă inviţi.
Aurelian observă că, dus de subiect, presupusese automat că la data aia va fi mobil, ceea ce nu putea fi sigur.

În seara zilei următoare:
Bă Relule, tu cu şmecheria aia mă poţi gasi pe net?
Pai cum, il pot gasi si pe papa Bonifaciu.
Si de ce nu m-ai cautat pana acu? Doar tu m-ai recunoscut.
Simplu, nu mi-a dat prin minte. E patrata, dupa forma capului.
Hai, lasa gargara, sa cautam.
Zis si facut. Peste 3 minute Aurelian incepu sa bata tactul cu degetele. Cu căştile de la player înfipte în laptop. Domi se strecură ca o şopârlă până la patul lui. Văzu pe ecran imagini vechi, filmate lângă fântâna de la Arhitectură. Primi una din căşti. Se mai foi, apoi pretinse să ascultam direct. Se aşezară pe marginea patului vatmanului moldovean, a cărui ţeastă rasă luă o comică figură de Christ între doi tâlhari. Ce treabă avea el cu „Mai bine mort decât comunist”? Doar se descurcase mai bine atunci, deşi nici acum nu trăgea mâţa de coadă. Cel de-al patrulea pacient, bătrânul cu degetele amputate (era cu 3 ani mai tânăr ca Aurelian), căruia anii 90 îî distruseseră o viaţă de adaptat, dacă nu de clasă conducătoare, chemă ostentativ asistenta, cerând injecţia zilnică de fenobarbital şi adormi imediat. Fata, curăţică, dar departe de subiect, privi trioul ce urmărea vechile cântece cum pe vremea bunicilor ei, poate, se asculta radio Londra, dădu din capul graţios şi închise uşa salonului. De data asta fără s-o trântească.

Peste încă trei zile, înainte să plece, Dominic Biciuşcă se apropie seara de patul bărbosului şi-i spuse, în semn de rămas bun: Relule, primul articol o să-l scriu încercâd să găsesc un răspuns fără lozincărie la întrebarea: faptul că noi doi putem discuta aicea două mii de ani fără să priceapă nimeni altcineva nimic e un viciu social, ori o virtute?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *