de Patrick Călinescu
O cină mai târziu se întâlniră din nou. Ea era într-un alt schimb şi el se schimbase recent în pijamaua lui de seară, imaculată la vedere şi de un verde atât de scânteietor, încât părea să îi fi orbit cerul organic de stele. Coincidenţă sau nu, dar intrară în sala de mese a spitalului aproape în acelaşi timp, fireşte că din alte direcţii, el venind din salon, iar ea întorcându-se în cantină de undeva din fundalul filigranat al pereţilor crăpaţi în faianţă.
Sunt pe tură, îi zise ea imediat cum îl văzu ocupând acelaşi fragment al băncii pe care şezuse şi altă dată.
Mă bucur că te ţii de serviciu, îi răspunse el oarecum emoţionat şi oarecum sigur pe sine.
În sinea lui, ştia că o va mai vedea şi cu altă ocazie şi nu se îndoise nicio clipă că aşa se va şi întâmpla.
Lui îi era foame ca niciodată şi ei îi făcea nespusă plăcere să îl servească cu tot ce i-ar fi poftit inima.
Aş vrea să încerc altceva, dacă nu te superi…
Desigur, ce-ai dori?
Se priviră în ochi ca şi cum niciun loc din univers nu ar putea fi mai plin de stele mai cu precădere verzi decât al lor. Şi, în clipa în care ochii lor îşi uniră orizonturile, se întâmplă ceva. Fireşte că nu dragoste la prima vedere. Desigur că nu au simţit acea familiaritate atât de cunoscută în lumea îndrăgostiţilor, conform căreia ai impresia că îţi cunoşti proaspătul partener dintotdeauna. Ei doi nu au avut parte de aşa ceva. Au avut în schimb parte de ceva mai pământesc. Pur şi simplu şi-au dat seama că se plac foarte mult aşa cum sunt deja şi că au ştiut pe loc că nu au nevoie de nicio îmbunătăţire pentru a se place şi mai mult sau pentru a întreţine nivelul actual al simpatiei lor. Şi-au dat seama instantaneu că au nevoie de numai două lucruri pentru ca nimic să nu se mai schimbe. El şi ea. Atâta tot.
Am nevoie de tine, îi confirmă el vrând să fie primul care să o facă, pentru că dorea să fie cavaler şi fiindcă totuşi vrea să reţină în istoria lor abia începută şi ceva din povestea clasică de iubire a tuturor îndrăgostiţilor.
Am nevoie de tine, îi confirmă şi ea zâmbind când şi-a dat seama de ce a vrut el neapărat să fie primul care să o spună.
Mă bucur foarte mult să aud că ai nevoie de mine, a dat el din cap, dar nu ştia dacă o făcuse moale sau viguros.
Şi eu la fel, completă ea mai pe scurt aceleaşi sentimente.
Şi ce facem?
Întrebarea lui nu avea niciun rost, dar ea l-a înţeles fiindcă el era bărbat şi ea era femeie.
Tu mănânci ce îţi dau eu şi nu mai pui întrebări până când nu termini masa de seară.
Am înţeles, îi răspunse el uşurat că e bărbatul pe care femeia îl citeşte ca pe o carte deschisă.
Îi umplu masa şi cu bucate ce nu intrau în mod normal în meniul spitalelor. Dar ea era femeie şi voia să răsfeţe bărbatul pe care avea de gând să şi-l însuşească. El, fireşte, o lăsă, fiindcă era bărbat şi voia să fie răsfăţat de femeia împotriva căreia nu avea nimic că avea de gând să şi-l însuşească. Mâncă absolut totul şi ea îl servi absolut exemplar.
Am să mă aşez lângă tine când o să termini şi cu prăjitura, i-a zis ea lui, şi vom sta de vorbă mai mult ca aseară fiindcă sunt curioasă încă de ce ai vrut să te sinucizi.
El termină şi prăjitura cu trei etaje şi după aceea o chemă la el şi ea se aşeză pe exact acelaşi fragment de bancă arzându-i ca şi altă dată în aşezare perimetrul de lemn. De data aceasta pumnii deveniră irelevanţi, aşa că şi-i întinse cât de lungi îi erau degetele. Vrea cu siguranţă să îl atingă şi avea nevoie de ele mai mult ca niciodată. Atingerea lor trebuia să îi atingă ceva mai important ca pielea şi din acest motiv nu îşi mai permitea să şi le mai ţină rezervate în pumnii de pe masă. Distanţa dintre ei se afla în acelaşi pas de aseară, numai că mai aproape de marginile lui previzibile. Ea ar fi vrut să le şteargă cu însuşi pasul care îi separa şi totuşi ceva o împiedica deocamdată să le anuleze conturul subţire. Probabil că mai trebuie să îl servesc câteva cine, se gândi că trebuie să accepte şi această posibilitate. Momentan, se mulţumi cu apropierea relativă pe care o avea faţă de el. Nu voia să îi sporească pasului dintre ei depărtarea marginilor sale, aşa că nu mai insistă în niciun fel. Îi putea vorbi oricum, iar degetele ei gata să îl atingă puteau să o facă de la o distanţă de numai o palmă. Mai mult nu îi era permis dacă voia să nu strice echilibrul delicat în pendularea căruia mai plutea în căutarea unui punct de sprijin. Nu ştia cum, dar ştia neîndoios că nu trebuia să îi aprindă şi ea cerul încărcat de stele verzi dacă şi-l dorea cu adevărat. Destul că bătaia soră atât cu moartea, cât şi cu el i-a făcut cerul să palpite şi să lumineze pentru o perioadă atât de lungă. Era suficient cât stătuse în lumina şi în palpitaţiile propriului său cer pentru ca ea să ştie că o scânteiere verde în plus, în înaltul ochilor săi, l-ar distanţa de ea pentru totdeauna. Şi, dacă s-ar întâmpla aşa ceva, ea nu şi-ar putea ierta niciodată slăbiciunea pentru înălţimile adânci de care dorea să îl înstrăineze. De aceea se şi aşeză cuminte lângă el şi îl urma din priviri oriunde se ducea. El rămase totuşi cuminte în locul său pe bancă şi nu se mişcă defel. Mâncase în tot acest timp şi fusese bărbatul pe care ea avea de gând să şi-l însuşească. Ea ştia că el nu plecase nicăieri fiindcă îl observase cum stă ca un băiat cuminte aşteptând să devină bărbatul pe care ea avea de gând să şi-l însuşească. Şi el ştia că e numai o chestiune de timp până când bărbatul acela îl va înlocui cu totul şi va păstra din el doar corpul său, lucru pe care, sincer, nu îl înţelegea. De ce ar avea nevoie un asemenea bărbat extraordinar, căruia nu îi păsa câtuşi de puţin de ceruri organice palpitând şi luminând a stele verzi, de trupul său imberb pe care el însuşi l-a propulsat în cerul său trupesc? El nu putea să înţeleagă aşa ceva, dar ea înţelegea fiindcă ştia prea bine că aşa are să se întâmple, şi nu altfel. El avea să crească în bărbatul pe care ea avea de gând să şi-l însuşească, iar acest bărbat, deşi nu va dori niciodată să îşi ia propria viaţă, îi va lua lui corpul şi nu i-l va mai înapoia vreodată. Bărbatul pe care avea de gând să şi-l însuşească avea să îi însuşească lui trupul, zâmbi satisfăcută de rezultatul gândurilor ei şi, aşezată pe banca din cantină, atât de aproape de el, încât şi pasul dintre ei se mai micşoră din margini, se hotărî să aştepte indefinit foarte curânda lor apropiere ce va avea loc din clipă în clipă.
#
click pentru a citi tot romanul “Stele verzi” de Patrick Călinescu