libris.ro

Sidney Eagle

de Ciprian Mitoceanu

Oneiros

-fragment-

Nici nu apuc să clipesc bine şi Marcus nu mai este. A dispărut.

Mă simt ciudat, de parcă l-aş fi asasinat a doua oară, chiar dacă nici măcar nu l-am atins. Nici măcar nu știu dacă mâna mea ar fi întâlnit carnea lui musculoasă sau ar fi străbătut ectoplasma unei fantome.

Marcus s-a volatilizat şi, chiar dacă fac eforturi să mă trezesc, asta nu se întâmplă. Nu  mă pot extrage din lumea viselor doar dacă vreau, indiferent cât de conștient sunt de ceea ce se petrece. Se pare că trebuie să particip la toată reprezentația pusă la cale de subconștient. Și, până la urmă, ce mi se poate întâmpla dacă merg până la capăt?

Privesc în direcția indicată evaziv de Marcus. La drept vorbind, n-a fost o indicație foarte precisă. E vorba de tot cartierul. Văd deslușit vilele şi cabanele lăsate în paragină. Văd acoperișurile mohorâte dintre care unele au cedat sub presiunea trecerii timpului. Un magazin spațios, cu vitrine distruse şi cu firma căzută, desenând o diagonală de un galben murdar de la acoperiș şi până la nivelul trotuarului. Geamurile uriașe au fost sparte – probabil niște puşti n-au găsit ceva mai distractiv de făcut.

Pornesc agale către oraș, fără să știu prea bine ce anume caut. Dar simt imboldul în tălpi şi nu mă pot abține. Nu mă pot controla. Şi nici măcar nu încerc. Îmi face plăcere să zbor. Împing puternic aleea cu degetele şi…

N-am fost decât de vreo două ori în orașul fantomă. Din curiozitate, desigur, deși mătușa mea s-a declarat total împotrivă.

—Nu ai ce căuta acolo, băiete! îmi spunea adesea, chiar şi în momentele în care nici prin cap nu-mi trecea să vizitez „stațiunea de iarnă”.

Şi avea mare dreptate referitor la orașul părăsit, a cărui construcție începuse cu mult timp înainte să mă nasc eu. Timpul șubrezise clădirile lipsite de întreținere şi, din când în când, câte o hardughie se prăbușea. Ca un făcut, cele mai multe dintre ele nu se mulțumeau doar să cadă la pământ şi să aștepte ca mama natură să preia încet dar sigur controlul terenului pângărit de mâna omului. Foarte des, zidăria prindea sub ea trupul vreunui adolescent. Iar uneori intervențiile erau tardive, ceea ce a făcut să se nască ideea că orașul fantomă era blestemat. Majoritatea mamelor tremură și acum la gândul că odraslele lor ar putea ajunge victimele setei de sânge care bântuie cartierul damnat. Există zvonuri conform cărora milionarul nu ar fi murit din cauza inimii, aşa  cum se știe oficial, ci că şi-ar fi pus capăt zilelor pentru că nu mai suporta presiunea recuperatorilor şi nici ideea de a trăi sărac lipit pământului, fiind urmărit toată viața de spectrul investiției ratate. Şi pentru a da o notă cât mai sinistră legendei, se spune că individul a blestemat cartierul care i-a adus umilința şi l-a împins spre pieire.

Eu personal nu am crezut niciodată în treaba cu blestemul. Nu e nimic paranormal într-o casă ruinată de ani ce se prăbușește atunci când o lovești acolo unde trebuie. Dar totuși, mătușa mi-a interzis cu desăvârșire să calc prin orașul părăsit, acolo unde orice groapă, orice perete, orice acoperiș reprezenta o primejdie cât se poate de serioasă pentru băieții cu sângele clocotind de fiorii aventurilor. O vreme, primăria a plătit niște paznici care să-i alunge pe imprudenți, dar atunci când gardienii şi-au dovedit ineficiența, proiectul a fost abandonat.

Deci nu ştiu prea bine acest loc, așa că acum plutesc pe deasupra aleilor cu o oarecare curiozitate amestecată cu teamă. Lucarne şi acoperișuri prăbușite. Coșuri de fum care stau să cadă. Magazine de pe rafturile cărora nimeni nu a cumpărat vreodată ceva.

Un peisaj dezolant, mărturie vie despre ce poate face timpul cu ce poate face omul.

Plutesc liber, trecând razant pe lângă zidurile chircite în poziții imposibile, ce s-au săturat să tot aștepte demolarea. Le ating şi râd când tencuiala lor aspră îmi răzuiește pielea. Mă doare, dar nu chiar atât de tare cât m-aș fi așteptat.

Răsucindu-mă ușor, reușesc să mă direcționez către unul dintre numeroasele parcuri ce trebuiau să înfrumusețeze cartierul, dar care s-au prăbușit sub atacul implacabil al naturii. În mijloc rezistă încă, pe jumătate dărâmată, o fântână arteziană care întruchipează o stâncă semănând supărător de mult cu cea din care izvorăște cascada din Complexul Comercial.

Câteva bănci din care se mai regăsesc doar elementele metalice, îngrozitor de ruginite, străjuiesc alei prin dalele cărora natura a răbufnit cu furie. Buruienile şi tufișurile cresc peste tot. Dacă cineva şi-ar propune să reabiliteze parcul ăsta, ar ieși mai ieftin dacă ar începe de la zero şi nu s-ar chinui să repare ce a revendicat natura.

Ceva se mișcă pe  aleea din spatele stâncii de beton, a cărei suprafață e aproape complet acoperită de mușchi şi licheni. Mă surprinde, dar nu mă sperie. Aș vrea să trec pe deasupra ei, dar e prea înaltă, așa că o ocolesc. Nu fac nici doi pași că o redescopăr pe femeia cu landou roz.

Acum pot să o văd de aproape şi-mi dau seama că e foarte tânără. Dacă ar fi să o judec numai după aspectul feței, aș zice că nu are mai mult de șaisprezece, șaptesprezece ani. Însă adânciturile din jurul gurii cu buze generoase şi pungile de sub ochi îmi indică faptul că am de-a face cu o persoană mult mai matură decât pare la prima vedere.

Nu o cunosc, dar asta nu e ceva neobișnuit, chiar şi la o comunitate ca cea din Placidtown. Deși numără doar aproximativ douăsprezece mii de oameni, e destul de greu să știi pe toată lumea, fie şi numai din vedere.

Însă asta nu poate însemna nimic. Sunt într-un vis. Este posibil ca această femeie să nu existe în realitate, ci să fie doar produsul uluitor de bine finisat al unui subconștient prea zelos. Sau poate că mi s-a întâmplat să o zăresc vreodată pe stradă fără însă să-mi dau silința să o rețin. Doar subconștientul a remarcat ceva la ea şi s-a gândit să o stocheze în eventualitatea că s-ar putea să o utilizeze la un moment dat.

Femeia tresare când îmi remarcă prezența. Pare foarte înspăimântată deși, în general, în visele mele, oamenii cu care am de-a face nu par să se scandalizeze de această abilitate a mea.

E terorizată de ceva ce încă nu pot identifica. Buza de jos îi tremură. Privește undeva, către spatele meu. Mă răsucesc şi constat că hidoasa fântână arteziană a dispărut, pe locul ei găsindu-se acum câteva pietroaie acoperite cu un covor gros de mușchi de un verde foarte viu. Dispariția stâncii artificiale îmi lărgește orizontul. Şi am ce vedea.

Lângă un hotel cu aspect de castel medieval este parcată camioneta Dodge Ram 3500. E aceeași mașină pe care am întâlnit-o dimineață, ușor de recunoscut după punțile supraînălțate. Lângă ea își fac de lucru albinosul şi mercenarul tuns periuță. Vederea albinosului mă tulbură îngrozitor. Instinctiv, simt nevoia să mă ascund, dar îmi dau seama repede că nu au ce-mi face. În vis s-ar putea ca mușchii antrenați ai fostului soldat să nu-i fie de nici un folos, aşa că îmi flexez gambele şi mă avânt în zbor către cei doi indivizi suspecți, care habar nu au de prezența mea.

Mă aștept să-l văd pe solid cărând cutia metalică de mai devreme, dar acesta are mâinile libere. Poartă în schimb două tocuri de piele, prinse cu hamuri maronii pe sub umeri. Iar în tocuri sunt arme.

Cei doi privesc cu atenție în jur, dar nu mă văd, apoi intră în hotel, aplecându-se zdravăn pentru a evita inscripția pe jumătate prăbușită.

Mă reped pe urmele lor, râzând pe înfundate, bucuros că eu pot zbura, iar ei nu. Asta îmi oferă niște avantaje nesperate. Dar ușa îmi este închisă în nas, chiar înainte să mă pot strecura pe sub firma metalică, vopsită în roșu şi pe care e desenat un trol înarmat cu o secure dublă. Normal. Cei doi au ceva de ascuns şi, prin urmare, nici o precauție nu e inutilă.

Mă înalț, decis să intru printr-o fereastră spartă de pe la vreun etaj. Îmi fac vânt cu mâinile, ca un scufundător profesionist care se străduiește să ajungă la suprafață, dar mă izbesc de perete. Durerea e cumplită. Totul pare să explodeze în jurul meu. Cad neajutorat, panicat la gândul că voi încerca o durere şi mai puternică atunci când voi lua contact cu pavajul de piatră. Nici măcar nu mă mai gândesc că e vis, că totul se petrece doar în mintea mea care, iată, este capabilă să îmi joace farse surprinzătoare. Mă prăbușesc. Trupul îmi este scuturat de un spasm violent şi…

 

libris.ro%20

1 Comments

  1. Pingback: EgoPHobia #51 — sumar | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *