Succesul ar trebui să se măsoare în cititori mulţumiţi şi nu cărţi vândute

[interviu cu Ciprian Mitoceanu, invitatul din EgoPHobia #51]

de Sorin-Mihai Grad

EgoPHobia: Ultima carte pe care n-ați putut-o lăsa din mână este…?

Ciprian Mitoceanu: În general nu las nici o carte din mână până nu o termin de citit. Trebuie să fie extraordinar de proastă astfel încât să nu ajung la ultima pagină. Din păcate, am cam avut asemenea experienţe în ultima perioadă. Seria Divergent – o tâmpenie cu o eroină sclifosită. Seria Lux – de-abia am reuşit să termin al doilea volum.

Dintre cărţile pe care nu am putut să le las din mână şi le recitesc oricând cu plăcere sunt cele ale lui Sven Hassel.

Ultima carte citită a fost Fata din tren. Chiar dacă m-am prins destul de devreme cine este asasinul totuşi am găsit la ea ceva care m-a făcut să o citesc din scoarţă în scoarţă fără pauză.

EPH: Cititorul Ciprian Mitoceanu preferă proză scurtă sau romane? Dintre romane seriile mai lungi sau romanele de sine stătătoare?

C.M.: Prefer literatura de calitate. Indiferent că e vorba de proză scurtă, roman sau serie. După părerea mea seriile prea lungi sunt întreprinderi riscante. Adesea se ajunge la o monotonie care îndepărtează cititorul. Unele serii încep excelent, dar nu numai că nu se mai termină, dar devin și din ce în ce mai slabe.

 

EPH: Chiar credeți că va mai exista televiziune în 2056?

C.M.: La cât de inconștient se comportă omenirea faţă de problemele globale, îmi vine greu să cred că o să mai conteze prea mult dacă în 2056 va mai exista sau nu televiziune. E posibil să nu mai existe omenire…

 

EPH: Preferați un politician corupt care totuși face ceva și pentru cei pe care-i reprezintă sau unul cinstit însă total incompetent?

C.M.: Cruda realitate românească… Aparent greu de ales. Dar dacă ţinem cont de faptul că nu există politician cinstit în general, ci numai lepădături puse pe căpătuială ajungem la concluzia că nu am de ales. Cât despre politicianul corupt dar care face ceva, să spunem că iar ajungem în sfera fantasticului. Politicianul cinstit şi idiot şi politicianul corupt dar competent sunt personaje la fel de fictive ca haiducul. Cine să ia de la bogat să dea la sărac? România a ajuns o ruină mai ales din cauza politicienilor corupţi care nu fac nimic pentru cei pe care-i reprezintă.

Nu, e imposibil de răspuns la aşa ceva.

 

EPH: Votați de obicei din convingere sau cu răul cel mai mic?

C.M.: Răul cel mai mic, desigur… Nu există altă alternativă. Noi, românii, nu am avut luxul unei alte alternative. Poate la începutul anilor ’90, dacă ar fi fost ales oricine altcineva în locul lui Iliescu, poate atunci am fi avut o şansă. Aşa, am ajuns unde am ajuns.

 

EPH: V-ați gândit vreodată să urmați o carieră politică, fie și la nivel local?

C.M.: Mi-e scârbă de mlaştina politică. E formată doar din lichele pe care le interesează să parvină, să rezolve problemele personale, să acumuleze. Nu le poţi face faţă. Asta pentru că eşti singur împotriva lor. Sunt în stare să-şi vândă şi părinţii.

Am avut ocazia de a mă implica în politică la recentele alegeri. Am spus pas! Nu-mi place să mă asociez cu astfel de specimene. E imposibil să lupţi contra lor în condiţiile în care românul de rând preferă băieţii deştepţi cu care visează să facă tot felul de combinaţii în locul unor candidaţi oneşti. Pur şi simplu oamenii cinstiţi nu au loc în politică. Nu sunt lăsaţi mai ales de alegători.

EPH: De ce ați plasat acțiunea romanelor cu Dawson în Statele Unite ale Americii și nu în țara noastră sau în una fictivă?

C.M.: În America s-a născut ideea precedentului Namara. Un avocat a încercat să-şi salveze clientul pretextând că înclinaţia acestuia spre fărădelege e moştenită de la înaintaşii respectivului, tot nişte pramatii. Individul nu mai acţiona după liberul arbitru, ci pentru că aşa îi dicta lui genetica deficitară. Aşa a apărut ideea Predestinării genetice, când urmăream un reportaj care trata cazul deţinutului respectiv. Şmecheria avocatului nu a reuşit, dar eu nu m-am putut abţine să nu mă întreb „Ce s-ar fi întâmplat dacă…”. Sistemul juridic american permite existenţa unor astfel de procese şi mai există şi precedentele. Dacă s-a deschis o cale e cam greu să fie ignorată…

Nu am pretenţia că e vorba de anticipare, dar acţiunea din Predestinare genetică este plauzibilă. Iar în America e mai plauzibil să se petreacă decât în oricare altă ţară.

 

EPH: Nu specificați în nici unul dintre romanele care-l au ca personaj cărui partid îi aparține congresmanul Dawson. Nu vi s-a părut important?

C.M.: Absolut deloc. Mărturisesc că în privinţa acestei imprecizii un rol important l-au avut politicienii din spaţiul mioritic. În România nu există doctrine politice, ci doar oameni politici. Care se înregimentează în partide după interesul personal. Care partide se unesc sau se ceartă după cum o cer interesele liderilor. Cam la fel e și în America, deși acolo lucrurile sunt ceva mai limpezi, măcar au numai două partide importante, nu fac tot felul de alianțe de tip Camorra. Prin urmare, i-am împrumutat lui Dawson o părticică din spiritul politic al activistului din România. Culoarea politică? Ce e aia? Interesul de moment poartă fesul. Dawson poate să fie și Republican, și Democrat, și orice hibrid sinistru dintre cele două. Tot la fel ca ceilalți politicieni e și el.

 

EPH: Predați istorie și geografie. Reprezintă vreuna dintre ele un compromis acceptabil sau vă pasionează ambele?

C.M.: Mă pasionează ambele. Poate un plus pentru istorie în condiţiile în care am nevoie de oarece documentare.

 

EPH: De ce nu-l simpatizați pe Traian?

C.M.: Pe care dintre ei? Pe Băsescu? Nu cred că e cazul să mai comentez, dar n-ar trebui să surprindă. Nu simpatizez niciun politician actual.

Pe Împăratul?! Sub nicio formă. Până la urmă a fost un cotropitor, indiferent de meritele cu care se chinuie unii să-l plombeze, iar Imperiul Roman s-a construit pe sângele şi sudoarea celor supuşi de legiunile romane. Nicio culme a civilizaţiei nu justifică distrugerea altor civilizaţii pentru folosul propriu. Să-i iubim pe cotropitori doar pentru că istoria vorbeşte frumos de ei? Eu unul am învăţat ceva din istorie: faptele celor mari sunt clădite pe sacrificiile anonimilor.

 

EPH: Vă interesează să scrieți și romane istorice?

C.M.: Nu… Momentan nu. Unul dintre motivele care m-au determinat să urmez cursurile unei facultăţi de profil a fost şi faptul că intenţionam să dedic pagini consistente romanului istoric. Dar am fost atras de partea întunecată a forţei. Pardon, a literaturii. Prefer să scriu horror, fantasy, SF, thriller, dar nu şi roman istoric.

 

EPH: După experiențele neplăcute avute cu alte edituri, cum ați ajuns să colaborați cu Crux Publishing?

C.M.: Dintr-o fericită întâmplare. Știam câte ceva despre Deea Sterea şi Andrei Mazilu încă de prin 2013 – mai mult despre Andrei și debutul lui american. La un moment dat erau în căutare de autori noi, după ce au pornit editura. În condiţiile în care aveam câteva volume terminate care aşteptau de ani de zile să fie publicate, iar editorul vechi mă tot amâna – nu insist acum pe detalii – am decis că merită să ne încercăm norocul unii cu alții. Mi-am spus că ajunge, că e cam prea mult să ţin cărţi bune la sertar zece ani de zile. Am trimis un e-mail şi am primit răspuns destul de repede. Şi uite-te la noi acum, scoatem o carte-două pe an împreună.

Cât despre experienţele neplăcute e posibil să scriu o carte pe tema asta. Una destul de consistentă.

EPH: Va face parte și o ediție nouă a romanului Colții din seria de autor pe care v-o dedică Crux Publishing? Plănuiți o continuare sau eventual alte volume în același univers literar?

C.M.: Am mai discutat despre asta cu editura, dar momentan avem alte proiecte în derulare. Cât despre continuare, aceasta a fost scrisă deja cu ceva timp în urmă.

 

EPH: Vor urma și alte romane cu Dawson sau momentan vă concentrați pe alte proiecte literare?

C.M.: Da, desigur. Dar momentan prefer să mă concentrez şi pe alte proiecte. O fi Dawson băiat simpatic, dar nici chiar aşa.

 

EPH: Cum priviți paralelele între seria Predestinare genetică și Minority Report (povestirea sau filmul)? Ce alte filme sau cărți ale căror idei de bază se apropie întrucâtva de cele din trilogia dumneavoastră ne-ați putea indica sau chiar recomanda?

C.M.: Habar nu am. De Minority Report am aflat destul de târziu, când am vorbit cu Deea Sterea de serie şi m-a întrebat dacă nu cumva de acolo m-am inspirat. Ups!… A mai scris cineva ceva asemănător, ba chiar treaba a devenit film?! Am căutat pe net un promo la film, am citit câte ceva pe Wiki şi am răsuflat uşurat. Nicio treabă cu Minority Report. Totuşi, ca să fiu sigur, am urmărit primele zece minute din film. Mai mult nu am avut răbdare.

Şi, apropo, nu e prima dată dată când se face paralela cu Minority Report. La lansarea volumului În sângele tatălui o cititoare m-a întrebat dacă nu cumva m-am inspirat de acolo. Dacă ţinem cont de momentul când a fost scrisă seria şi nu neapărat când a fost publicată – din păcate au trecut cam mulţi ani, dar aceasta e realitatea pieţei editoriale din România – aş putea spune că regizorul s-a inspirat de la mine J. Deşi nu ştiu cum.

Lăsând gluma la o parte, personal nu văd prea multe paralele. E vorba despre încercarea de a opri comiterea unor crime. Şi într-un caz, şi în celălalt. În cazul Predestinării genetice am mers pe o cale ceva mai plauzibilă. Nici vorbă de clarvăzători; recuzita mea SF e destul de redusă. Am pornit de la lucruri care, în momentul de faţă, încep să se petreacă în America. Nu există nici o fărâmă de paranormal în trilogia Predestinare genetică, ci numai de precedente judiciare reale și de un sistem legislativ distopic care nu e atât de departe de realitatea din ziua de azi.

 

EPH: Aveți în plan să vă adunați textele apărute în reviste și antologii în unul sau mai multe volume de proză scurtă?

C.M.: Mai multe volume, cu siguranţă. Asta pentru că, însumate, testele mele scurte însumează aproape 2000 de pagini standard. Dar în mod sigur nu o să vedeţi un volum de aproape 2000 de pagini semnat de Mitoceanu. Nu suportă piaţa autohtonă aşa ceva.

 

EPH: Vă interesează ce se scrie despre cărțile dumneavoastră? Prețuiți doar analizele criticilor consacrați sau vă interesează și opiniile care apar pe internet, fie ele ale unor blogări sau ale unor cititori?

C.M.: Normal că mă interesează. Sunt atent la tot ce se scrie despre mine, indiferent că în spatele rândurilor se află un nume consacrat sau un cititor. Orice cititor are dreptul să-şi spună părerea. Dacă a citit-o, dacă a preferat să citească ceea ce am scris eu, deşi are la dispoziţie atâtea alternative, are dreptul să se declare mulţumit sau nemulţumit. Nemulţumirile mi le asum; e vina mea că nu am reuşit să scriu suficient de bine. Sunt conştient că nu pot mulţumi pe toţi, dar mă străduiesc la modul cel mai sincer.

EPH: Care a fost cea mai interesantă opinie negativă pe care ați citit-o sau auzit-o despre vreo carte pe care ați scris-o?

C.M.: N-am prea avut parte de opinii negative până acum. Dacă nu le pun la socoteală pe cele răuvoitoare. Din astea au mai fost de-a lungul vremii – din considerente “politice”. Unul se supără pe un altul și tu pici la mijloc de nevinovat. Asta nu mă interesează. Părerea cititorilor contează cel mai mult.

 

EPH: Aveți un program de scris sau vă dedicați acestei activități (ori)când aveți niște timp liber?

C.M.: Nu… Scriu de obicei de cum se lasă seara şi până târziu în noapte, uneori atât de târziu că devine devreme. Și mai scriu dimineaţa. Dar pot scrie în orice moment al zilei. Bineînţeles, sunt limitat de serviciu – deocamdată nu pot renunţa la catedra de profesor pentru a mă dedica exclusiv scrisului. Dar dacă s-ar întâmpla, nu aş miza pe un program strict. Inspiraţia vine când vrea şi pleacă atunci când are chef; până la urmă ea este cea care face programul unui scriitor.

 

EPH: Unii autori își asemuiesc cărțile, alții personajele, cu proprii copii. Cărora le-ați da dreptate dacă ar trebui să alegeți neapărat pe cineva?

C.M.: Celor de la Protecţia Copilului. Sau celor de la Spitalul Nr. 4 (botoşănenii ştiu de ce). O carte e o carte, chiar dacă este a ta. E munca ta, e realizarea ta, poate marea ta realizare dar… Nimic nu se poate compara cu un copil.

 

EPH: Scrieți cu muzică în fundal sau aveți nevoie de liniște? Ce muzici vă plac în general?

C.M.: Prefer liniştea, dar nici fundalul muzical nu mă deranjează. Rod Stewart, Joe Dolan, Demis Roussos, BZN, Mary Osborne, Mississippi, ABBA şi, desigur, Regele. King Elvis.

 

EPH: Cam câte cărți aveți începute sau schițate fără a avea momentan timp sau interes să le scrieți?

C.M.: Câteva zeci, poate sute, posibil să ating mia, aflate în diverse stadii, de la câteva rânduri până la câteva zeci de pagini. Nu le mai număr de ceva vreme. Încep cu entuziasm, scriu, dar intervine adesea momentul când ceva nu mă mulţumeşte pe mine ca cititor. Şi dacă cititorul din mine nu agreează ceva, atunci abandonez proiectul fără niciun fel de regrete. Decât să public ceva de care nu sunt mulțumit, mai bine o las baltă pe loc. Nu suport, ca cititor, să am parte de făcături. Aşa că mă feresc să ofer aşa ceva.

EPH: Credeți mai degrabă în inspirație sau în transpirație când vine vorba de produs literatură?

C.M.: Transpiraţie când produci literatură?! Poate când sunt treizeci de grade la umbră. În rest nu, nu transpir. Mă distrez când scriu. Nu e niciun efort. Partea cu documentarea ridică unele provocări, dar nici chiar aşa… Cât priveşte inspiraţia, e cu totul altă poveste. Dacă eşti inpirat nu mai contează transpiraţia.

Scrisul trebuie să fie plăcere, nu chin. Transpiraţia, dacă există, trebuie să fie plăcută, la fel ca cea pe care o încerci după ce urci pe munte cu sacul în spate. Am ajuns aici, sunt fericit! Dacă e transpiraţie de ocnaş, atunci cartea respectivă nu are ce căuta în nicio bibliotecă. Dacă ai scris o carte în silă nu poţi avea pretenţia ca alţii să o citească cu plăcere.

 

EPH: Ne puteți dezvălui ceva despre romanul cu zombi la care ați pomenit într-un interviu că lucrați?

C.M.: Care dintre ele? Sunt cam multe… Momentan mă concentrez pe un proiect la care am fost invitat recent. Ceva probleme în România… Dar dacă nu-mi place ce iese, asta e…

 

EPH: O mai paște pe vreuna dintre povestirile dumneavoastră deja publicate dezvoltarea în roman?

C.M.: Pe majoritatea… Cele mai multe dintre povestiri au fost aşternute pe hârtie modificând osatura şi acţiunea unor romane. Personal, m-am văzut încă de la început ca romancier. Să spunem că povestirile pe care le-am scris m-au surprins cel mai mult pe mine. Nici acum nu-mi vine a crede că am scris vreo patruzeci de povestiri. Vorbesc de cele finalizate…

 

EPH: Cam de pe la câte exemplare exemplare vândute considerați că o carte scrisă de dumneavoastră are succes?

C.M.: Personal nu văd lucrurile aşa. Succesul ar trebui să se măsoare în cititori mulţumiţi şi nu cărţi vândute. În momentul de faţă publicitatea face diferenţa, se vând milioane de exemplare din cărţi de toată jena. Multe sunt doar vândute, nu şi citite, dar despre asta nu se vorbeşte.

Succesul literar e diferit de cel contabil. Dacă vinzi un milion de exemplare nu înseamnă neapărat că eşti un scriitor valoros, ci că ai avut parte de o campanie de marketing bine pusă la punct şi care a dat roade.

Acum ceva timp am încercat să citesc una dintre cele mai vândute cărţi ale anului trecut. Cum am mai spus, rareori nu termin o carte, indiferent cât de proastă mi se pare. Sper până la ultima pagină. Ei bine, din acea carte căreia i s-a făcut o publicitate deşănţată nu am reuşit să citesc decât primele zece pagini. Prost scrisă, prost editată, cu scene neverosimile, o idioţenie de carte. Dar având în vedere cât a fost de vândută…

Pe de altă parte, internetul este plin de recenzii negative faţă de cartea respectivă (în afara celor plătite, desigur), deci nu se poate spune să sunt singurul nemulţumit. Succesul ar trebui să se măsoare în cititori mulţumiţi, nu în cărţi vândute.

Personal îmi doresc ca fiecare carte care ajunge la cititor să fie un succes. Cititorul merită asta; să aibă parte de o carte bună pe care să o citească cu plăcere şi nu să i se bage pe gât un raft întreg de maculaturi necitibile.

EPH: Ați pornit împreună cu Oliviu Crâznic proiect editorial Dublu tăiș, care însă pare în pauză de ceva vreme. Cum a fost primit de către public, sunteți mulțumiți de rezultate și când mai publicați ceva nou?

C.M.: Da, e în pauză. Din păcate. A fost bine primit, dar atât eu cât şi Oliviu am realizat că nu avem suficient timp pentru a ne ocupa de proiect. Suntem scriitori, în primul rând. Iar în al doilea rând, nu trebuie ignorat faptul că piaţa de cărţi electronice e destul de precară în România; sunt multe de făcut în această direcţie.

 

EPH: Sunteți mulțumit de reacțiile la volumul Dark Tales of Sorrow and Despair pe care l-ați publicat pe amazon.com? Dar de vânzări?

C.M.: Se putea şi mai bine. Adevărul e că nu s-a vândut spectaculos, dar a avut parte doar de reacţii pozitive. Am primit mesaje de la cititori şi mi-am făcut prieteni noi datorită volumului. Din păcate, lipsa cunoştinţelor solide de limba engleză mă împiedică să-l promovez cum se cuvine. Şi nici nu prea am timp; prefer să scriu.

 

EPH: Există planuri sau discuții pentru traducerea altor texte semnate de dumneavoastră în alte limbi? Reprezintă acest lucru o prioritate pentru dumneavoastră?

C.M.: Am găsit peste ocean editori dispuşi să se ocupe de cărţile mele şi da, ar fi o prioritate.. Partea proastă e legată de traduceri; la acest capitol chiar că există probleme. Iar forurile culturale din România nu fac nimic pentru scriitori. Şi nici cu agenţii literari nu faci mare treabă. Din start spun că nu promovează autori români. Preferă să trăiască din ceea ce le pică intermediind contracte între editurile româneşti şi agenţii autorilor străini. Personal, având în vedere că am început să mă implic în sistemul editorial, nu dau doi bani pe agenţii literari români.

 

EPH: Aceeași întrebare însă referitor la ecranizări. Ați accepta schimbări importante în acțiunea din film față de ce ați scris în roman sau v-ar fi mai important ca produsul final să vă redea cât mai fidel cartea?

C.M.: Nu ştiu exact, nu mi s-a oferit încă şansa ecranizării aşa că încă nu-mi fac planuri sau variante. Habar nu am cum funcţionează industria dar, în principiu, dacă ar fi vorba de o modificare pozitivă, care să-mi placă şi mie, aş accepta îmbunătăţirea indiferent de unde vine sugestia. Dacă e ceva care să deprecieze produsul final (după părerea mea) atunci aş aplica aceeaşi politică pe care o aplic cu cărţile mele. Nu e ceva de calitate? La sertar până vin vremuri mai bune…

 

EPH: Ce compromisuri vi s-ar părea acceptabile dacă v-ar permite să trăiți din scris?

C.M.: Să trăiesc pe un vârf de munte sau într-un colţişor uitat de lume, mai izolat ca Robinson. Deşi asta cred că ar fi mai degrabă o binecuvântare decât compromis. Linişte deplină, eventual foşnetul frunzelor (o casă în copac în pădure…) fără motoare, fără televiziune, fără net… Doar eu, trei pisici, o duzină de găini şi în cel mai rău caz o maşină de scris. Bineînţeles, ar mai trebui să mă întâlnesc din când în când cu familia, dar în rest…

 

EPH: Aveți un animal preferat? Dar un supererou, respectiv monstru?

C.M.: Calul. De când eram mic îmi plăceau caii. Am şi avut câţiva pe lângă casă. Câinii, în special de dimensiuni respectabile. Supereroii nu mă mai încântă; am depăşit etapa în care empatizam cu Superman. Nu e nicio scofală să triumfi atunci când ai superputeri la care adversarul nici nu visează. Acum sunt înclinat să ţin partea răufăcătorului inteligent; acesta este adevărata superputere, şi nu a supereroului tolomac, dar plin de puteri. De asta nu am niciun respect faţă de Făt-Frumos, de exemplu.

 

EPH: Urmăriți serialul Game of Thrones? Dacă da, cum ați încheia povestea?

C.M.: Nu… Am încercat, dar nu a reuşit să mă ţină lipit de ecran mai mult de cinci minute. Sunt un cinefil destul de pretenţios. Nici cărţile lui G. G. R. Martin nu le-am citit. Aştept finalul seriei.

 

EPH: Star Wars sau Star Trek?

C.M.: Star Wars seria originală. Star Trek m-a încântat în adolescenţă dar, sincer, nu aş mai avea răbdarea să urmăresc toate episoadele. Multe erau de umplutură. Cât despre Star Wars seria nouă şi ce s-a mai produs pe lângă prefer să nu comentez.

 

EPH: Cine e Sidney Eagle și când vor putea ajunge cititorii să-l cunoască?

C.M.: Sidney Eagle este un personaj incipient în sensul că în momentul de faţă încă nu ştiu ce poate. Nici el nu prea ştie ce poate. E un tânăr, adolescent aproape, clarvăzător, care îşi descoperă talentele odată ce descoperă și lumea din jurul lui. E, mai întâi de toate, un individ căruia nu-i prea place să se complice, numai că nu prea are ocazia să se bucure de comoditate. Eroul unei serii. Primul volum se va lansa în noiembrie.

EPH: Am păstrat pentru final clasica întrebare referitoare la planurile de viitor. Ce ne puteți dezvălui despre proiectele dumneavoastră viitore?

C.M.: Cu ceva timp în urmă am înfiinţat o editură, Editura Narval. Un proiect pe care l-am pus pe picioare mai mult cu ajutorul Juniorului. Care are talent literar, dar în România pentru un copil e destul de greu să publice. Aştept să termine munca la un roman de aventuri. Nu se prea grăbeşte, dar asta nu e un lucru neapărat rău.

Plus că există câteva cărţi care aşteaptă de mult la sertar, dar nu se potrivesc cu profilul Crux. Şi, desigur, mai există câţiva autori de peste ocean care merită publicaţi în România. Au reuşit să mă surprindă plăcut. Staţi pe aproape…