La aniversare….

de Daniel Sur

Dacă ar fi să merg pe urmele lui Cioran, ar fi uşor să spun că a scrie nu are nici un rost. Nimeni nu se va supăra. Mai ales în România. Dar dacă aceaşi afirmaţie aş face-o cu referire la un individ oarecare, cu pretenţii de scriitor, cu siguranţă aş fi sancţionat şi executat pe loc. „Aşa suntem cu toţii: ne scoatem din cauză când e vorba de un principiu general şi nu ne e ruşine să ne izolăm într-o excepţie”, observa acelaşi Cioran în Amurgul Gândurilor.

O astfel de excepţie a constituit-o, în ultimii cinci ani, revista EgoPHobia. Un fel de insulă în care stilourile tinere au ales să se izoleze şi să ascundă de principiul general, nivelator, care a acţionat şi încă acţionează cu o mai pregnantă precizie în spaţiul nostru literar. Aici, pe mica noastră insulă, amărăciunea nu ni se poate citi pe faţă şi nici buzele albăstrui ca de cadavrul. Şi nici dinţii scrâşniţi. Măcar aici aveam libertatea să ciocănim cu degete răbdătoare în coşciugul gol al morţii noastre timpurii. Să ascultăm reverberaţiile certei noastre imortalităţi sau nonşalanţa propriei ratări, tratându-le pe rând ca un stăpân pe o slugă.

În insula asta nu prea au avut loc lacheii literari, cei care cresc şi se încolăcesc ca nişte liane tropicale printre crăpăturile revistelor obişnuite, aproape strangulându-le. Dacă ei „trăiesc” cu adevărat, viaţa noastră, a refugiaţilor, musteşte de imaginar. Dar sub această ficţiune se ascundea acel nerv viu, care face însă să răsune întregul craniu, iar toată poezia naivă a vieţii literare, toate seducţiile şi farmecele ei apar vide de orice conţinut, precum vide apar toate proiectările finaliste şi iluziile succesului.

Adevărul ar trebuie să ne cutremure. Şi ne rănească. Ar trebui să ne mestecăm frustrările până le simţi zeama. Să ne înclinăm capul, asemenea copiilor constipaţi care îşi freacă suprafeţele cu glaspapir, ca să poată luneca prin lume. Handicapul nostru secret e cel care ne face să dăm roade, fără să ne dăm seama, şi ne împinge pe această insulă. Aşa reuşim să aplică un tampon cu cloroform peste ambiţia noastră prea strâns închingat în onestitate. Ne punem piedică şi ne scrântim glezna tocmai în momentul când ne pregăteam să dansăm. Am ales cenuşiul în locul luminii, virtual în locul hârtiei, şi nu împărţim porţia cu nimeni. Nu suntem decât pachete prost ambalate, pline cu bibelouri sacre împrumutate din templu, care visează că sfoara cedează şi se răspândească pretutindeni.

A avea conştiinţa unei îndelungi izolări este sinonimă cu a ataca însăşi rădăcinile iraţionale ale scrisului. Cine n-a avut sentimentul acelei teribile izolări, când dezgustul se înalţă în tine, ca o forţă interioară imposibil de stăpânit şi care te domină pînă la sufocare, acela nu cunoaşte caracterul demonic al revistelor culturale online şi efervescenţele interioare pe care acestea le presupun şi din care ar trebui să răsară marile transfigurări. Este absolut necesară o astfel de beţie a izolării pentru a înţelege de ce ai vrea să fii cât mai aproape propriul sfârşit. Adică să apari într-o carte, într-o lume definitivă, normată, moartă.

La urma urmei, probabil că există un grăunte de speranţă pentru bunii, cuviincioşii autori publicaţi, în toată această gargariseală pe care şi-o transmite tribul nostru din generaţie în generaţie. Sau scriitura nu-i decât bastonul alb care li se dă orbilor pentru a-şi bocăni drumul pe care nu-l văd, dar despre care sunt convinşi că există?

Scriitura ca o lungă agonie şi ca drum înspre moarte nu este altceva decît o altă formulare a dialecticii demonice a literaturii, după care aceasta naşte forme pentru a le distruge apoi într-o productivitate iraţională şi imanentă. Multiplicitatea formelor vitale se realizează într-un ritm nebun, în care nu poţi recunoaşte altceva decît demonia îndrăznelii şi a distrugerii. Iraţionalitatea scriiturii se manifestă în acest imperiu debordantă de forme şi conţinuturi, în această tentaţie isterică de a substitui aspecte noi celor uzate, fără ca această substituire să însemne plus valoare. O fericire relativă am trăi dacă am reuşi să absorbim toate posibilităţile oferite de clipă, descoperind în fiecare moment o relativitate insurmontabilă. Experienţa exerciţiului şi-a îndrăznelii este singura cale de salvare de la plictis şi suficienţă.

Cred ca şi revista EgoPHobia se află se află într-un astfel de moment de cotitură, în care ar trebui să aleagă să fie ceva. Să fie ceva definit şi definitivat sau să-şi asume o fericire relativă, multiplă şi izolată. Adică are de ales între „poligon de tragere” sau standul de ziare.

1 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » EgoPHobia #23

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.