Purtător

de Corneliu Negru

Să trăiesc într-un spațiu în care cunosc totul și nimeni și nici eu să nu mă cunoască pe mine!

Să port lumea în mine și lumea să nu știe că eu sunt purtătorul!

Să fie în mine, Purtătorul, tuturor melancoliilor și tristeților.

Să le cunosc pe toate, dar să nu știu cine sunt eu!

Tristețe…

    Erau zile, când mă uitam la voi și tânjeam în a mă privi pe mine. Acest doliu și acest paradox al singurătății, mă face să mă simt mai apropiat de nimic decât de voi. Pentru voi este mult mai ușor, voi puteți sta de vorbă cu voi. Acest doliu pe care-l duc, nu-mi dă voie să știu cine sunt. Îmi pare că sunt doar spectator al propriei mele vieți.

    Dacă aș putea pentru o secundă să vă strig, să vă spun cine sunteți, ar însemna să mă cunoașteți. Să știți de existența mea, dar eu trăiesc printre voi, sunt părtașul vieților voastre.

Sunt complice, sunt doar un paradox al propriei existențe.

    Eu nu pot fi autentic, nu pot fi eu, nu pot să spun cine sunt. Pot spune doar cine sunteți. Pot afirma doar cine sunteți voi. Sunt deopotrivă totul pentru mine și totodată nimeni pentru voi.

    Sunt o idee, o născocire a proprielor mele gânduri, o obsesie dusă la extrem.

    Aș putea fi altceva decât ceea ce sunt? Aș putea voi altceva decât ce gândesc?

Aș putea voi altceva decât manifest? Aș putea lăsa totul și să rămân cu nimic?

Să mă pot pierde în neant!

Mi-aș putea permite aceste dorințe?

Universule, dar în ce direcție? Dacă prezentul nu-mi oferă o cunoaștere asupra sinelui.

    Am o singură certitudine! Și aceea că timpul trece inexorabil prin mine, lăsând fâșii adânci, de unde dezgrop idei despre lume.

    Cunoscând faptul că toate lucrurile se întâmplă cu necesitate, mă găsesc îndreptățit să afirm că: absurdul pare cel mai viu sentiment și totodată cel mai plauzibil.

    Sunt cunoscătorul vostru, dar necunoscătorul meu. Vă privesc de undeva dintr-o mansardă, undeva unde lumina soarelui nu bate, undeva atât de sus încât nici o pasăre nu poate ajunge.

Caut un meleag ce nu a cunoscut uitarea!

    Mă simt prins între afirmație – negație, între adevăr – fals. O parte simte negația, cealaltă contemplă afirmația. Una respinge falsul, dar acceptă adevărul. Aș avea nevoie să știu, doar așa îmi pot da un sens. Mă macină un gând: Sensul meu este acela de a nu avea sens!

   Găsesc că sunt condamnat în a nu avea un sens și totuși, simt paradoxul vieții mele.

    Mă simt mult mai îndreptățit să simt că sunt o banalitate ce tânjește spre a cunoaște sentimentul nostalgiei. În nostalgie, te găsești atunci când pierzi ceva din tine, ceva care cândva te definea.

Și simți că toate sentimentele erup în tine, dar niciodată nu le duci dorul.

O retrăire infinită a totului ce niciodată nu-ți oferă răgazul să le duci dorul.

Sunt condamnatul infinitului!

    Să-ți imaginezi că verși o lacrimă și să nu știi de ce și pentru cine. Să-ți imaginezi doar actul, să observi voința actului de-a plânge, dar niciodată finalitatea actului.

    Îmi răsună printre rânduri unele întrebări, întrebări ce pot avea un sens, întrebări ce sună: Dar până unde? Dar până unde și până când? Până când acest continuu?

 Astfel de întrebări se nasc dintr-un neajuns. Acest continuu, acest infinit, acest Purtător al totului ce nu poate fi definit, cunoscut de nimeni și nici chiar de el. Cu toate acestea, în el se naște și devine totul, dar niciodată nu este și nu va fi.

 

1 Comments

  1. Pingback: EgoPHobia #53 — sumar | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *