Ce datorez fotbalului

(pricinaşul de serviciu)

de Radu-Ilarion Munteanu

Am abordat, în ultimii ani, unele aspecte ale ceea ce e numit – nefericit imo – statul paralel. Temperatura acestei prime părţi a anului centenar face oportună o încercare de sinteză. Plasată, pe cât posibil, în context.

Întâi de toate, să adăstăm o clipă pe teren terminologic. Consider versiunea anglosaxonă, deep state, ca mai fericită. Fără a fi perfectă. Dar ce concluzie tragem imediat din existenţa termenului anglosaxon? Elementar, faptul că fenomenul definit de acest termen nu numai că nu e unic, nu numai că nu se reduce la România, ci este o realitate decelabilă şi în alte ţări. Ba chiar în cea mai democrată democraţie din lume.

Despre anatomia şi fiziologia deep state din USA, recomand cartea The shadow party. De David Horovitz şi Richard Poe. Cu o densitate remarcabilă de informaţie. Apărută în 2010 şi tradusă la noi spre finele anului trecut de o editură obscură. Dar, pentru a întelege sistemic cartea lui David Horovitz e utilă lectura aplicată a altei cărţi importante: Fascismul liberal. De Jonah Goldberg. Publicată în 2008 şi tradusă prompt în 2010 de Polirom. Subtitlul e lămuritor: Istoria secretă a stângii americane, de la Mussolini la politica semnificaţiei. Ultima expresie e lozinca Dnei Hillary Clinton.

Dacă în USA existenţa deep state e vizibilă cu ochiul liber (inclusiv deoarece e contestată de media angajată acestuia), e dificil a găsi fenomenul în Europa. Iar în restul lumii problema nu se pune ca atare. Că există politici subterane, pe cici, pe colo, n-are legătură cu noţiunea. Cel mai bun exemplu e, cred, teocraţia, totalitară prin definiţie, din Iran. Unde, cumva, deep state se identfică cu statul însuşi. Stat islamic oficial şi autentic.

În Europa există informaţii, al căror flux, încă ecranat de media oficială, dar în creştere, că ceea ce David Horovitz numşte partidul din umbă acţionează încă din ’90. Printr-o reţea de ONG-uri subvenţionte masiv (epitetul generos ar fi discutabil), dar simultan prin cultivarea intensivă a liderilor cheie ai UE. Iar efectele sunt vizibile. Tehnic nu e vorba de deep state, ci de o strategie consecventă de influenţare la toate nivelele. Dar nu starea de imbroglio la nivel european e tema articolului, încât nu vom adânci cu încă o treaptă analiza nexusului influenţelor în câmpul politic, economic, social şi cultural al UE. Ne interesează România. Care, deloc ciudat, deloc paradoxal, e spaţiul de manifestare al unui nexus încă mai dens de influenţe. La un nivel mai acut de intensitate. Voi încerca, aşadar, să le identific, să le separ, să le consider în interacţiunea lor şi să calculez suma efectelor lor.

Cititorii, chiar cei care-mi urmăresc rubrica, fie că sunt de acord, fie nu, cu punctul de vedere pe care-l promovez, se vor întreba dacă nu cumva există o disproporţie dezavantajoasă între vastitatea temei şi limitatele-mi puteri. Amân de prea mult timp abordarea acestei teme pentru a nu mi-o asuma. Ca datorie de conştiinţă. Fără falsă modestie, nu mă îndoiesc de capacitatea mea de analiză. Tot ce am învăţat se rezumă la ideea de a aduna doi şi cu doi. Pe destule planuri, privind destule laturi ale realităţii. Cum articolul se adresează simultan celor înrudiţi ideatic, adversarilor de idei, neutrilor şi nu în ultimul rând celor care abia îmi descoperă rubrica, acesta se va strădui să îndeplinească cel puţin o condiţie elementară de seriozitate: sobrietatea.

De ce spuneam că sintagma statul paralel e nefericită? De fapt nu e complet greşită, spune ceva despre fenomen. Dar o face stângaci. Nu deoarece e lesne de luat în bătaie de joc de suporterii inerenţi ai acestei realităţi, id est puterea reală informală. Ci deoarece statul paralel nu e deloc… paralel. Tehnic e un sistem informal de putere, bazat pe o simbioză patogenă între instituţii de forță, structuri de cercetare penală (asimilate greşit justiţiei) şi elemente cheie ale acesteia din urmă. Plus media obediantă. Cu 3 componente: surse media oficiale, surse media paraoficiale şi o masă difuză de postaci năimiţi. Am ezitat înainte de a blagoslovi termenul putere cu epitetul personală. Căci este şi nu este personală. Pentru a simplifica şi a nu dilua prin exces de adâncime, sistemul de putere a fost conceput şi imlementat de Monica Macovei, atunci ministru al justiţiei în guvernul Tăriceanu. Prin mai multe decizii, al căror efect barează azi (şi probabil mâine) calea însănătoşirii statului. Până atunci, procurorii şefi ai celor 2 structuri specializate, PNA – devenit DNA şi DIICOT, precum şi procurorul general erau numiţi de CSM. Care şi-a păstrat, o vreme după 2005, independenţa şi reprezentativitatea reale. Decizia ministrului de atunci al justiţiei a introdus factorul politic în mecanismul de numire a acestor vârfuri: preşedintele statului le numeşte la propunerea ministrului justiţiei. Care, în 2005, erau cine erau. Dar, aceste decizii n-au fost decât nucleul modificării legislaţiei specifice, modificând-o radical. Răspunderea aparţine în egală măsură şi premierului de atunci, acum preşedintele senatului şi cel mai consecvent critic al puterii informale. Să-i zicem deocamdată stat paralel. De ce? Deoarece, ca premier, a acceptat modficarea radicală a legislaţiei în sfera judicară prin asumarea răspunderii guvernului. Ocolind astfel dezbaterea parlamentară. Care ar fi introdus, desigur, cel puţin amendamente care să atenueze efectul pachetului de legi Macovei. Cum guvernul avea o majoritate fragilă, trasă de păr de proapsăt alesul preşedinte al statului, nimeni n-a depus moţiunea constituţională de cenzură. Programul lui Traian Băsescu a trecut de momentul de risc, ca în scurt timp să decapiteze serviciile de informaţii, cu prilejul dubiosului episod al falsei răpiri a celor 3 jurnalişti în Irak, transformată în răpire reală. De notat că maiorul, atunci, Florian Coldea, despre care unele surse afirmă că ar fi fost trimisul preşedintelui statului să regleze contul cu teroriştii, a fost avansat cu viteză cosmică până la general cu 4 stele şi a ajuns lider executiv la SRI. Mă abţin să adaug ce se mai spune despre aritmetica secretă a reglării conturilor. Presupunerea că, până la scăparea din control, a afacerii ostaticilor, a fost concepută de preşedintele statului, pentru a desăvârşi construcţia sistemului de putere atunci personală, sună plauzibil. Prin coroborarea faptelor care au ieşit ulterior la iveală, cum ar fi mărturii ale 2 dintre cei 3 jurnaliști răpiţi.

În etapa 2005 ÷ 2009 această structură a functionat relativ discret. În sensul că mai puţin zgomotos şi prin acţiuni mai degrabă izolate. În 2-3 paşi, preşedintele statului şi-a subordonat CSM. Care pe vremea judecătoarei Mona Pivniceru reuşea să-şi facă menirea legală. Printr-un sistem abil de promovare. Şi-a fidelizat personaje flexibile prin numiri în posturi cheie. Şi a numit un număr imens de procurori. A fost perioada de consolidare, după proiectarea şi implementarea din 2005. Suspendarea inoportună din 2007, când era evident că popularitatea în rândul electoratului excludea demiterea prin referendum, i-a dat, paradoxal, maximum de libertate de acţiune. În plan propagandistic mai ales. Totuşi, a fost nevoie de fraudarea alegerilor din 2009 (cercetată platonic abia acum), cel puţin voturile românilor extrateritoriali şi, mai ales, de gravele erori tactice ale contracandidatului şi ale staffului acestuia (dacă nu cumva trădările) pentru ca voturile din afară să decidă realegerea. În tară fiind învins. În al doilea mandat, personajul s-a dezlănţuit. Sistemul de putere a funcţionat cu motoarele în plin. Mai ales ca mijloc de a scoate din  joc adversari politici.

La referendumul de demitere a preşedintelui în funcţie al statului, sistemul n-avea ce face. Uriaşul tsunami a măturat totul în cale. La secţia electorală unde sunt arondat, afluenţa a depăşit-o cu mult pe cea din 20 mai 1990. Seara târziu bătrâni cu cadru, ajutaţi de tineri, veneau buluc să scape de el liderul suprem. Dar a acţionat pe toate fronturile cu promptitudine. Erratumul ilegal şi vicios de la CCR, care a aruncat la coş voturile celor 7,4 milioane de români, a fost efectul controlului politic al instituţiei. Greu de exercitat fără mijloace subterane. Apoi declaraţia stupefiantă a Monicăi Macovei la Bruxelles, ca 2 milioane de voturi ar fi fost fraudate. Demontată de anchete destul de prompte. Pe alt plan, campania în forţă a unui regiment de procurori, care au încercat să intimideze populaţia mai ales rurală, obligându-i pe cetăţeni să jure, cu mâna pe biblia aşezată ostentativ pe capotele maşinilor dacă au votat pro demitere. Dar, dincolo de înmormântarea cel puţin discutabilă a referendumului, cea mai eficientă acţiune a fost cercetarea penală a responsabilul campaniei electorale pro referendum şi apoi condamnarea acestuia. Acţiune cu efecte politice pe termen lung. Un exemplu de coordonare între cercetarea penală şi justiţia obedientă. Desigur, evantaiul de reacţii nu poate fi pus integral în seama aparatului de putere, fiind coordonat de creatorul acestuia. Subiectul referendumului de demitere. Preşedintele de atunci a statului.

Dezagregarea alianţei politice USL, creată imediat după realegerea din 2009, la începutul lui 2010, care a dus la alegerea actualului preşedinte al statului a fost o acţiune complexă, de politică în spatele uşilor închise, cu filamente probabile spre surse externe. Dar în care rolul aparatului de putere reală nu putea fi nul. Mai degrabă de executant.

Rolul nu atât al mass mediei favorabile, cât, mai ales al extrem de virulentei campanii pe reţelele de socializare – ceea ce presupune coordonare profesionistă şi chiar o cotă parte din execuţie – în alegerea actualului preşedinte al statului a fost decisiv. Dacă la primul tur candidaţii din finală primiseră procente previzibile, la nivelul suportului de patid, actualul preşedinte a recuperat spectaculos la turul 2, mai ales extrateritorial.

Bref, aparatul de putere brevetat de Monica Macovei, construit, consolidat şi dezvoltat de expreşedintele statului, i-a fost lăsat moştenire la cheie urmaşului în funcţie şi utilizat intensiv şi extensiv de acesta. În anul următor încheierii celor 10 ani în funcţie, aparatul adoptase o traiectorie interesantă. Iată reacţia – comentată pe blog – a expreşedintelui statului: <a href=http://oldrimsix.info/Şase-trei-vesrus-trei/>Şase=3 versus 3?</a>. Nu repet comentariile, ar fi superfluu. Textul e la dispoziţia cititorului.

Inevitabil, a apărut o anume reacţie la acţiunile aparatului de putere. Dar înainte de a o contura, să observăm esenţialul: E îndoielnic că aparatul de putere, fiind conceput de Monica Macovei, ale cărei conexiuni cu ceea ce David Horovitz numeşte The shadow party nu mai sunt un secrete, e plazibil că, fiind preluat în propriul interes de expreşedintele statului, acesta însuşi va lucra, conştient sau nu (cunoscându-l, e mai plauzibilă prima alternativă), ca factor al programului vastei structuri descrise amănunţit de publicistul american. În cei aproape 4 ani ai mandatului actualului preşedinte al statului, poziţia şi rolul extranaţional al aparatului au devenit mai vizibile.

Inevitabil, a apărut o anume reacţie imunologică la acţiunea aparatului de putere. Dar una difuză, slabă şi, mai ales, cu piese discutabile. Care s-au dovedit ulterior a face parte din sistem, fie şantajate de sistem. Care, ce-i mai rău, au înşelat şi continuă să înşele aşteptările şi speranţele majorităţii mai mult sau mai puţin imune a românilor. Totuşi, deşi pătura care se consideră intelectuală şi pe care o numesc fractodoctă (din care eu însumi fac parte!) s-a dovedit mai vulnerabilă la infestare, infectare şi înregimentare decât partea simpluţă, ridiculizată cu ifose de primii. Şi chiar există un flux deocamdată debil al celor care încep a se lămuri. Sigur că nici un agent sociometric nu se apucă să măsoare acest timid proces, sunt nevoit să mă bazez doar pe irelevanta statistică din sfera mea de contacte. Şi pe intuiţie.

Să trecem la o radiografie a mecanismului de funcţionare şi control al simbiozei aparat de control – lideri politici. Voi demonstra, prin comparatie, natura totalitară a sistemului de putere (care include simbioticul aparat de putere) care ni se impune.

Totul porneşte de la noţiunea care domină civilizaţia căreia, nolen volens facem parte. Corectitudinea politică. Numita sec si net de Horia Patapievici – comunism american. Încă din primii ani de după 90. Când nu fusese inventată cu o zi în urmă. Funcţiona de o vreme. La început instaurând o atmosferă totalitară în mediul universitar. De-a dreptul fascistă, spun cu mintea de acum. Dacă erai… p sau dacă nu erai… non p, erai proscris. Sigur, controlul mediului universitar are ponderea lui. La întâlnirea de 20 de ani de la absolvirea colegiului, ne mai amintim de frăţiile din care făceam parte, dar prea puţin mai mult (una din excepţiile simptomatice, cuplul Clinton). Dar conceptul a ieşit afară din mediul în care se născuse, a invadat întreaga societate americană şi a indus comportamentul schizoid al populaţiei cu mulţi ani înainte să-l trăim în România. Dacă Atlanticul permite traversarea, la suprafaţă şi în adâncime, patogenul social nu avea cum să nu-l traverseze. Bref, Europa e acum mult mai dramatic infectată.

La începutul anilor ’90, la primele experienţe internautice, aflat conjunctural într-un e-grup cu un anume profil, mă curentase semnificaţia adâncă a unei replici: Cum staţi azi cu dezvoltarea spirituală? Era Cum staţi azi cu educaţia comunistă? Diferea doar eticheta. Şi, esenţial, amploarea fenomenului. Nocivă, dar redusă la o colecţie de infecţii locale necontigui. Datorez o precizare. Generaţia mea, pe care o socot binecuvântată din mai multe motive, fiind născută după război, a avut şansa de a trăi mai multe cicluri fenomenologice. Deci şansa să-și formeze mai multe baterii de anticorpi. Cel mai preţios simţ al ei (manifestat, vai, fără falsă modestie, la o minoritate) e simţul care sesizează natura totalitară a unui curent anume. Acest simţ mi-a permis să sesizez rezonanţa dintre o lozincă revolută, aplicată masei şi una trendy, aplicată multor grupuri relativ mici.

Dar nu e defel nevoie de posesia acestui simţ pentru a sesiza natura totalitară a corectitudinii politice. A spus-o fără echivoc omul de cultură, filosof de origine fizician. Simultan cu luarea la cunoştinţa a existenţei şi funcţionării conceptului.   

Bun, şi ce legătură e între corectitudinea politică şi lidershipul României? Păi e aceeaşi idee. Genială în valoare absolută. Lupta împotriva corupţiei a devenit mai mult decât o lozincă. Joacă rolul sabiei politice a lui Damocles. În corpul unui sistem de lozinci lipsit de conexiuni logice, dar repetat cu atâta osârdie zi de zi, ceas de ceas şi în proporţie de masă, pe toate diapazonurile, încât conexiunile s-au imprimat gregar în creiere, au creat şleauri. Sau mai bine şanţuri care intersestează pieziş imprimarea sunetelor pe vechile discuri. Nici o șansă ca acul să mai urneze sunetele imprimate. O ia pe şleaurile săpate în bachelită şi duc unde de vrea să ajungi. Aşa a fost şi cu clişeele şi poncifele marxist-leniniste. Ştanţarea mentală sub presiunea matriţelor. Totalitarismul e acelaşi oricând şi peste tot. Aşa spală şi imamii descreieraţi creierele dreptcredincioşilor. Scriindu-le pe suflete că lumea iudeo-creştină e marele şhaitan. E mult mai mult decât cum o duceţi azi cu dezvoltarea spirituală? Nu doar datorită amplorii limitate a respectivului pericol. Ci mai ales deoarece sistemul acelora, la fel de distorsionat şi falisificat de la origini, păstrează, totusi, o anume coerenţă. Fie şi discutabilă.

Care e desenul şleaurilor săpate pe creiere? Automatisme: abuzul de cuvântul fără sens penali, replica reflexă, automată, oricui denunţă orice abuz al procurorilor, cu precădere ai DNA, că atinge independenţa justiţiei, refuzul violent faţă de necesara modificare a legilor justiţiei. De ce necesară? Fie şi numai pentru nevoia legală de a implementa deciziile CCR care a declarat zeci de articole din codul penal, schimbat peste noapte de guvernul aşa zis tehnocrat, prin ministrul de justiţie Raluca Prună, prin asumarea răspunderii guvernului. Faptul că nu se vrea e o reacţie rezilientă a corpusului judiciar, chiar dincolo de partea inclusă în aparatul simbiotic de putere. La orice modificări. Mai ales orice le-ar limita impunitatea.

Un alt poncif folosit reflex, de aparatul puterii, de persoanele publice conexe – cel mai imortant e însuşi președintele statului, care a adoptat total limbajul aparatului -, este afirmaţia nedovedită, neragumentată, că toţi cei care atacă independenţa justiţiei (preiau limbajul) sunt neapărat cei care au probleme cu justiţia. Chiar dacă nu e vorba decât de faza cercetării penale. Chiar în discursul preşedintelui statului de la şedinţa de bilanţ al DNA a subliniat ritos această idee speculativă.

Bref, retorica aparatului puterii are aspectul paradoxal al lipsei de logică, dar al articulării ofensv-defensive. Iar cum şleaurile săpate pe creiere prin repetare tenace preiau în fals funcţia exerciţiului logic, al cărui nivel mediu de dezvoltare e precar, credibilitatea sistemului funcţionează eficace. Nu cred că vreun sistem totalitar funcţionează altfel. Terifiant e că, spre deosebire de marile sisteme totalitare, bazate pe magnetism personal plus frică (Hitler) sau doar pe frică, la nivel de teroare (Stalin), sistemul bazat pe pe fetişul luptei împotriva corupţiei şi marota prezervării independenţei justţiei se poate debarasa, la limită, de frică. Eram copil în anii ’50, dar percepeam groaza indusă de vizita nocturnă a dubei negre, urmată de dispariţia cuiva şi răvăşirea tuturor hârtiilor din casă. Ciudat e că acum a fost formată o pătură messmerizată, care realizează utopia lui Orwell din finalul 1984: Big Brother’ul impersonal e iubit! Mă rog, nu 100% şi cu preţul schizofreniei sociale, dar iubit!

E posibil să nu fi reţinut toate clişeele, dar cred ca cele semnalate sunt de ajuns pentru a recunoaşte funcţionarea sistemului. De la elemente ale aparatului la suporteri. Interesaţi (există!) la majoritatea de bună credinţă. Revenind la ponciful independenţa justiţiei, nu e doar lozincă de propagandă. De pildă x, persoană publică sau anonim, denunţă un abuz al unui procuror. Sau chiar al unui judecător. Sau face afirmaţii generale asupra abuzurilor. Imediat sare fie personajul denunţat (cel mai elocvent exemplu e celebra judecătoare Camelia Bogdan, iniţial radiată din corpul judecătorilor din motive dovedite ale unor ilegalităţi, apoi spălată la recurs), fie chiar CSM declanşează o anchetă a Inspecţiei Judiciare, competentă în materie. Se cheltuiesc nu doar inutil, ci şi abuziv, resurse. Timp al inspectorilor judiciari, elemente tehnice, care, până la urmă se traduc în bani cheltuiţi degeaba, din bugerele ultrageneroase ale tuturor instituţiilor de forţă. Adică din banii românilor.

Să trecem la latura extranaţinală a problematicii. Căci ea există. Atât pentru că avem la dispoziţie informaţii coerente, lesne de legat logic, cât, mai ales, că sunt negate, chiar cu o oarece vehemenţă, de corifei ai aparatului puterii reale (ca să evităm à outrance termenul statul paralel, pe care-l consider nefericit). Iar aici e nodul problemei. Fetişizarea luptei împotriva corupţiei e cel mai eficace mijloc de presiune. Tocmai deoarece corupţia ca fenomen există. La toate nivelele. Există şi în alte ţări. Şi a existat întotdeauna. Toate ţările au scandalurile lor de corupţie. În mod paradoxal, în regimurile autoritare fie corupţia e maximă, fie aproape nulă. În Rusia combaterea corupţiei e folosită de noul ţar (care nu mai e deloc nou) ca să-şi elimine adversarii. În China, al cărei regim e explicit şi formal comunist, e de neconceput să nu existe corupţie. Aşa că ştirile despre execuţii ale funcţionarilor corupţi sunt abil efect de PR. Teritoriul românofon a fost corpt istoriceşte, mai ales în principate. Pe de o parte de luptele facţiunilor boiereşti pentru domnie, cu licitaţia peşcheşurilor la Poartă. Secolul fanariot a accentuat corupţia. Aparent, secolul modernizării a diminuat întrucâtva fenomenul. Dar teoria formelor făra fond, lansată de Maiorescu nu face decât să denunţe implicit maladia devenită naţională. Paradoxal, singura perioadă în care corupţia a fost aproape eradicată a fost mult hulita dictatură a lui Antonescu, când un negustor speculant era trimis scurt în Transnistria (apud Haralamb zincă, scriitorul). Sub regimul colonial roşu corupţia a căpătat forme mai subtile, greu recognoscibile, în perioada Dej, din ce în ce mai generalizate la nivelul populaţiei în perioada Ceauşescu şi devenite regula tacită a jocului social în anii ’80. Iluzia curăţeniei postdecembriste nu putea dura mult şi n-a durat. Distrugerea strategică a ţării a beneficiat de cozile de topor autohtne. Aşadar combaterea corupţiei ca politică prioritară, inclusiv la nivel instituţional avea materie primă din plin. Nu ştiu dacă cineva anume, sau a venit de la sine, dar ideea de a face din lupta împotriva corupţiei fetişul naţional şi concomitent mijlocul de presiune paralel (sic) folosit de puterea reală internă şi politica puterilor externe (aliate!) faţă de de ţara noastră este genială. Imperiul otoman nu avea nevoie de pretexte formale, pretextul Rusiei ţariste de a proteja naţiunile creştin ortodoxe din Imperiul otoman nu înşela pe nimeni (nu discutăm aici de permanenta partidă rusă din principate).

Trimisul sultanului venea simplu cu şnurul de mătase. Vâsinski dădea cu pumnul în masă. Dl Timmermans e mult mai eficace. Căci mesajul său e mult mai categoric, dar îl poate transmite zâmbind protector, pe un ton sfătos, ca un bunic adresându-se nepoţelului zburdalnic.

Închei, redând esenţa unei conversaţii cu o admirabilă parteneră de polemici (mai mult sau mai puţin) cordiale, simultan străveche prietenă. Citam, la un moment dat, dictornul baronului Acton. M-a curentat un reflex mnemonic. Eram la începutul vâstei numita în jargon anglosaxon teen age. Descoperisem fotbalul, îl invadasem cu viteza big bang şi începusem să intuiesc realităţi structurale. Cu tendinţa nativă, dezvoltată permanent, de a generaliza, de a extinde la maximum aria de manifestare a lucrurilor, ma fulgerase intuiţia că ce observasem în fotbal se extinde la viaţă. In toto. Dar am lăsat intuiţia în pod. Fără s-o duc la consecinţa logică. Abia acum, sub presiunea stimulativă a polemicii, analiza s-a reluat fulgurant, peste paranteza de aproape 60 de ani.

Că puterea tinde să corupă (aşa spusese lord Acton, forma categorică e rezultatul folclorului ulterior), e o realitate (mă feresc în general de a folosi cuvintele adevăr şi adevărat, sunt totalitare). Dar, doamne, puterea ca monolit, sau ceva din putere? Descoperirea teenagerului, exprimată tulbure, mai mult bănuită, meritase să zacă în pod atăta vreme. Căci acum îmi e limpede. Există şi un efect de corupere al puterii pure. Cum există un efect complementar de corupere al servituţii (nu una fără alta!). Dar cea mai eficientă sursă a coruperii şi a corupţiei e o parte a puterii: impunitatea. Şi conştiinţa impunităţii.

Şi, cum am descoperit acest adevăr (sic) pornind de la observaţii de teenager asupra fotbalului, realizez că experienţa mea e o amuzantă aplicare a la fel de celebrului citat din Albert Camus: tout ce que je sais, finalement, sur la morale et des obligatons de l’homme, c’est au foot ball que je le dois.

 #

publicat si pe blogul www.oldrimsix.info

  

1 Comments

  1. Pingback: EgoPHobia #53 — sumar | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.