Cele 100 de atrocități ale umanității

de Alexandru Ionașcu

Tradus în ediția Humanitas ca Marea carte a inumanității: o istorie a ororilor în 100 de episoade, ciudatul volum al lui Matthew White ar trebui citit de toți istoricii interesați de suferința umană provocată de sentințele marilor nume din manualele de istorie, precum împărați, comandanți militari și dictatori, ca și de efectele pe care marile eforturi civilizaționale le-au produs asupra oamenilor obișnuiți. Titlul ediției britanice – Atrocitology: Humanity’s 100 Deadliest Achievements –  surprinde cel mai bine crunta realitate că, pe lângă marile creații artistice și științifice care ne-au oferit plăcerile estetice și standardele de viață din prezent, omenirea a comis și o serie neîntreruptă de atrocități în diverse forme, de la războaie și sclavie la colapsuri civilizaționale și regimuri tiranice.

Răbufnirile de cruzime sunt o constantă la fel de tipic umană ca și producțiile culturale și Matthew White știe că violența umană nu este deloc ușor de explicat, iar atunci când privești istoria universală prin intermediul atrocităților, începând cu războaiele dintre greci și perși din secolul al cincilea înaintea erei noastre până la războaiele din fostul Zair și genocidul din Rwanda, orice înțelegere a violenței umane printr-o ‘’teorie cuprinzătoare’’ va trebui să treacă prin două milenii și jumătate de istorie înregistrată. La fel, oricine va crede că a descoperit soluția pentru depășirea agresivității umane va trebui să poată explica toate evenimentele din carte, iar evenimentele, așa cum vom vedea, sunt dintre cele mai diferite.

De profesie bibliotecar, deci din afara mediului istoricilor profesioniști, Matthew White descoperă că războaiele și cruzimile trecute și prezente au câteva elemente comune, cel mai important fiind că ,,haosul este mai ucigător decât tirania’’, mult mai mulți oameni murind în urma prăbușirii instituțiilor statale care asigură autoritatea și ordinea socială decât ca urmare a politicilor statale, iar motivul este simplu: în absența autorității centrale, oamenii devin lupi unii pentru alții sau, cum se exprimă autorul ,,[…] nimeni n-a exercitat destul control pentru a împiedica moartea a milioane de oameni.’’ Pericolul dezagregării sociale asupra vieții umane are două consecințe la fel de curioase dar explicabile. Prima: națiunile nu sunt atât stabile pe cât am crede, lipsa suveranității însemnând că situația lor este clarificată de învingătorul unui conflict militar, războaiele nu depind de anunțuri oficiale precum declarații de război și acte de capitulare, ci cresc gradual prin ,,escaladarea violențelor’’ și se încheie când ambele tabere sunt prea epuizate pentru a mai continua măcelul, iar dictatori ca Stalin nu au nevoie de funcții oficial recunoscute pentru exercitarea controlului total. A doua: în momentul în care a început un război, armata este cel mai sigur loc în care te poți afla, deoarece eșți protejat de nenumărați alți oameni înarmați, ai parte de hrană și îngrijiri medicale, pe când civilii sunt uciși în masă, jefuiți și lăsați să moară de foame. Dar istoriile militare trec peste suferințele oamenilor obișnuiți care se întâmplă să fie prinși într-un conflict armat (p. 19). Multe din hecatombele prezentate de Matthew White au avut loc în momentul prăbușirii unor imperii și dinastii – precum cel roman, China imperială și Rusia țaristă –,  colapsul civilizațional – misterioasa prăbușire a civilizației Maya – și războaiele civile de după 1945.

Prăbușirea Imperiului Roman și a civilizației Maya sunt evenimente pe fundalul cărora sunt proiectate frici contemporane și se caută deslușirea viitorului. Pentru imaginarul conservator, prăbușirea unui imperiu atât de îndelungat și influent precum cel roman a hrănit de-a lungul epocilor istorice conceptul decadenței culturale – ideea că un confort material prea ridicat îi face pe oameni să nu se mai gândească la tradiții, valori și spiritualitate, ci doar să se bucure de avantajele urbanizării – și tiparul dispariției Imperiului Roman de Apus a devenit un etalon pentru construcțiile politice supradimensionate, dar și un avertisment în privința sorții lor. Într-un fel, perpetuarea unor asemenea tipare paseiste se explică prin amploarea dezastrului: Matthew White a descoperit că, în momentul jefuirii Romei de către vizigoții conduși de Alaric, în 409 e.n., orașul nu mai cunoscuse o invazie vreme de opt secole; în schimb, multe capitale au fost ocupate de trupe străine într-un interval de patru secole, deci ,,doar jumătate din anii în care Roma a rămas necucerită.’’(p. 95). Iar dispariția civilizației Maya în nici două secole (între sfârșitul secolului VIII e.n. și începutul secolului X e.n.) este asociată cu scenarii despre efectele schimbărilor climatice, distrugerii mediului și a împuținării resursele. Însă o prăbușire atât de rapidă putea fi provocată doar prin conlucrarea mai multor ,,forțe distructive’’, autorul scoțând în prim-plan rolul jucat de război. Pe măsură ce resursele se reduceau, regii orașelor-state maya își sporeau autoritatea și transformau conflictele armate în expediții de jaf și distrugere. Înaintea escaladării, conflictele dintre facțiunile maya erau ,,întreceri rituale’’, deci controlate conform unui scenariu, limitându-se numărul de victime.

La celălalt capăt al lumii, dezintegrarea structurilor sociale produce  pierderi de vieți de o amploare de neimaginat în Europa. În vremea dinastiei Ming, China imperială ajunge la apogeul dezvoltării sale cultural-științifice, dar această dinastie rafinată s-a prăbușit sub presiunile unor revolte neîntrerupte și a invaziei manciurienilor, o populație nomadă aflată la nord-est de Marele Zid. Prăbușirea dinastiei s-a întins pe o perioadă de aproape trei decenii, iar dispariția unei conduceri centrale nu este de bun augur nici pentru cărturari, unul din răsculați creându-și propriul regat, în cadrul căruia a ,,decapitat mii de intelectuali și familiile lor’’. De altfel, dinastia Ming vine la putere tot în urma unui dezastru social – prăbușirea dinastiei Yuan, creată în urma cuceririlor lui Genghis-han. Combinația de incompetență și nepăsare față de supuși declanșează răscoale și un război civil între învingători care, conform necrometriei lui Matthew White, se soldează cu treizeci de milioane de morți. Dar ce este necrometria? Descriindu-se ca atrocitolog (în engleză, atrocitologist) Matthew White a creat o serie de cuvinte cu rezonanță savantă, precum ‘’necrometrie’’, ‘’hemocataclism’’ ( în engleză, necrometrics, hemoclysm), care au meritul nu doar de-a prezenta numărătoare seacă a victimelor dintr-un conflict, sarcina tradițională a istoricilor din mediul academic, ci și amploarea cruzimii într-o notă tragicomică, amintind de scena cu cuplul de turiști care servesc masa într-un donjon, înconjurați de țipetele celor torturați, din Monty Python’s The Meaning of Life.

În secolul XX, cele mai devastatoare episoade prăbușire statală au loc în China și în Rusia. Măcinată de corupție endemică și incapabilă de-a rezista colonialismului statelor occidentale, dinastia manciuriană Qing se prăbușește și republica instalată este instabilă și incapabilă de-a rezista guvernatorilor militari care își împart teritorii și bani din impozite, iar populația este jefuită de bandiți. După Primul Război Mondial, Japonia militaristă va anexa Manciuria, provincia din nord-estul Chinei, iar războiul civil dintre naționaliștii lui Chiang Kai-shek și comuniștii care vor fi conduși de Mao Zedong slăbesc autoritatea centrală până în punctul în care trupele nipone declanșează al doilea război sino-japonez. Acest conflict se suprapune peste cea de-a doua conflagrație mondială (1937-1945) și este marcat de atrocități la scară extinsă, precum masacrul din Nanjing, capitala chineză din acea vreme, mai numit și The Rape of Nanking, zeci de mii de femei fiind victimele violurilor destinate umilirii și dezumanizării. După capitularea Japoniei, războiul civil se reia și se încheie în toamna anului 1949, cu victoria comuniștilor conduși de Mao, iar naționaliștii se retrag în insula Taiwan, din acest moment datând împărțitea Chinei. Este interesantă perspectiva autorului asupra Marșului cel Lung, care, în ciuda sacrificiilor enorme făcute de tabăra comunistă (din o sută de mii de oameni care au început marșul, doar opt mii au mai ajuns la destinație), nu a însemnat supraviețuirea comunismului în China, ci o ,,selecție naturală concentrată’’ în urma căreia au supraviețuit revoluționarii cei mai devotați cauzei, astfel explicându-se excese ca Marele Salt Înainte sau Revoluția Culturală.

Cealaltă prăbușire statală urmată de război civil cu pierderi umane de ordinul milioanelor este, bineînțeles, războiul civil rus. Eșecurile repetate de pe front au rezultat în penurii de alimente și greve în mediile urbane, disciplina militară dizolvându-se și mulți soldați părăsind armata. În octombrie 1917 (sau noiembrie, pe stil nou), bolșevicii conduși de Lenin înlătură guvernul provizoriu, suprimă celelalte mișcări de stânga precum menșevicii moderați și socialiștii-revoluționari și se implică într-un război civil foarte încâlcit, în care au de înfruntat o serie de mișcări anticomuniste aflate sub titulatura de Albi,  intervenții din partea puterilor aliate precum Statele Unite și Japonia (care încerca să smulgă teritorii rusești din estul Siberiei) și un război cu Polonia. Ambele tabere ideologice comit atrocități – armatele antibolșevicilor remarcându-se prin pogromuri generalizate împotriva comunităților evreiești și un comandant psihotic precum baronul Ungern von Sternberg, obsedat de Genghis-han și antisemit patologic –, dar majoritatea deceselor se datorează foametei și epidemiilor. Și mai ciudat, în tot haosul războiului civil, în Ucraina centrală apare o armată anarhistă condusă de Nestor Mahno, care luptă alături de bolșevici împotriva albilor, dar după ce obțin victoria, bolșevicii statiști se întorc împotriva anarhiștilor și îi înving. Când instituțiile se dezintegrează, foametea și epidemiile ucid cei mai mulți oameni, tipar prezent și în cazul unor state eșuate din prezent, precum Somalia.

Cum scriam la început, evenimentele devastatoare din cartea atrocitologului Matthew White (despre care Mircea Cărtărescu spunea că i-a schimbat ,,ideile despre om și istorie’’) sunt variate și cuprind personaje precum Alexandru Macedon – inclus în categoria numită ,,cuceritorii lumii’’, adică acei lideri militari care au încercat ,,să atace toate țările la care puteau ajunge’’ –, conflicte dinastice din China antică, soldate, de regulă, cu milioane de victime, despoți precum Iustinian și Petru cel Mare, crime rituale precum luptele gladiatoriale din Roma antică și sacrificiile umane aztece, cruciadele medievale, cucerirea Americilor, conflictele dintre monarhiile europene, comerțul cu sclavi și războaiele secolului trecut. Atrage atenția rolul religiei în declanșarea și justificarea războaielor, de regulă exonerată de implicarea în războaie, preferându-se explicația economică. Deși nici un război nu se explică printr-o singură cauză, deci religia nu poate motiva sută la sută combatanții sau una din tabere, Matthew White are trei criterii pentru a separa rolul real al religiei de simplul pretext. Primul criteriu: dacă singura diferență dintre două tabere este religia, atunci este un război religios, exemple revelatorii fiind conflictele din fosta Iugoslavie, războaiele religioase din Franța secolului XVI sau conflictele dintre catolici și protestanți din Irlanda. Al doilea criteriu: dacă religia este un element definitoriu al unui conflict, exemplul cel mai pertinent fiind cruciadele regatelor europene pentru recucerirea Ierusalimului, care nu pot fi prezentate fără a se menționa simbolistica religioasă. Al treilea criteriu: viziunea despre lume a celor mai mulți oameni este determinată de religie, deci este folosită ca pretext deoarece dă roade (sublinierea lui Matthew White). Totuşi, când există mai multe diferenţe între două tabere, conflictul nu este religios (p.147). La capitolul religiei ca accelerator al războaielor, una din descoperirile bibliotecarului atrocitolog este că monoteismele sunt mult mai agresive decât credinţele animiste şi şamanice, iar multe credinţe indigene din spaţiul extraeuropean – continentul american, Orientul Mijlociu, Asia şi Africa – şi din Europa precreştină au fost atacate şi înlocuite de monoteismul dogmatic. În lista de masacre motivate religios, cele mai multe conflicte implică religii monoteiste care luptă fie între ele, fie împotriva unor credinţe indigene. (p.152)

Un detaliu curios din lista lui Matthew White este lipsa unor mari campanii de cucerire care să fi pornit din India. Poate că lipsa de fundamentalism a credințelor politeiste explică de ce din India nu au fost lansate prea multe campanii de cucerire și au fost înregistrate puține masacre. Sau lipsa de interes a tradițiilor hinduse pentru cauzalitatea istorică să explice puținătatea războaielor și a atrocităților din India (cultul thugilor, asociat cu crima ritualică, nu a fost atât de extins precum este prezentat în filme de aventuri ca Indiana Jones and the Temple of Doom), dar și când istoricii au început să înregistreze evenimente – după cuceririle musulmane inițiate în secolul XI e.n. –, în subcontinentul indian nu apar masacre de magnitudinea celor din alte arii geografice. În privința magnitudinii masacrelor, Matthew White este optimist și nu crede că lumea devine mai agresivă, iar argumentarea sa merge în două direcții. În primul rând,  prezența luptelor între sclavii gladiatori doar în lumea romană arată că oamenii nu sunt atât de sangvinari și uciderea rituală nu este specifică multor credințe. Lăsând credința le o parte (ucidere rituală pentru venerarea morților), luptele între gladiatori revelau mentalitatea războinică a romanilor, iar execuțiile și luptele din arenă, unele reconstituind războaie mitologice (precum spectacolul organizat de Iulius Cezar, în care era reconstituită căderea Troiei, p. 45) aveau rolul pragmatic de a-i obișnui pe cetățeni cu agresivitatea și a le insufla stigmatizarea alterității. În arenele romane, uciderea pe scară largă a animalelor sălbatice  a dus la dispariția unor specii întregi, iar practica a fost abolită după răspândirea creștinismului – compasiunea a luat locul neîndurării marțiale – în imperiu și dispariția jumătății de apus.  În al doilea rând, Matthew White crede că nu trebuie să trecem cu vederea cifrele din trecutul îndepărtat, adică din Antichitate, care documentează războaie și masacre. Deşi societățile antice nu aveau procentul de alfabetizare din prezent și regii cuceritori exagerau în scopuri propagandistice, scribii țineau registre financiare și istoricii alcătuiau cronologii dinastice, deci ar trebui crezute și cifrele în privința numărului de cadavre. Dacă suntem sceptici că romanii aproape au exterminat națiunea cartagineză, ar trebui să luăm în considerare opiniile antropologilor despre trecutul preistoric, lipsit de scriere și tribal, în care decesele violente se ridicau la 15% (p. 670).

Ideea că dezintegrarea instituțională ucide mai mulți oameni decât un război pare a fi contrazisă flagrant de probabil cel mai bizar episod sângeros din cartea lui Matthew White – sacrificiile umane făcute de azteci. Uciderea unui număr atât de mare de oameni, și se estimează, că erau sacrificați între 15.000 și 20.000 de oameni pe an (p. 210), ar fi distrus cooperarea socială. Iar aztecii nu se dădeau în lături nici de la sacrificarea copiilor. Atrocitologul american subscrie teoriei care susține că lipsa animalelor domestice i-a împins pe azteci către normalizarea canibalismului. Independent de bibliotecarul din Richmond, Virginia, politologul John Gray are opinii similare. Văzute prin optica eticii politice imaginate de Thomas Hobbes, scrie John Gray, ferocitatea sacrificiilor umane ar fi trebuit să transforme viața aztecilor într-o luptă pentru supraviețuire și să-i lipsească de cultură, instituții sau relații sociale.[1] Cu toate acestea, capitala Tenochtitlan era o minune a geometriei urbane și demonstra cât de extinse erau cunoștințele aztecilor despre arhitectură și astronomie, sensibilitatea estetică și creațiile artistice fiind nelipsite. Cum explică Gray coexistența civilizației aztece cu barbaria sacrificiilor umane? Aztecii practicau sacrificii umane la o asemenea scară în încercarea de-a crea un sens într-o lume percepută a fi cuprinsă de un haos iremediabil. Dacă Matthew White are dubii în privinţa rolului religiei în sacrificiile umane făcute de azteci, nu are nicio îndoială când afirmă că Războiul de Treizeci de Ani, una din marile hecatombe din Europa modernității timpurii, a convins puterile europene că ,,este o prostie să te războiești din cauza religiei’’. Un conflict cu motivații religioase sub masca tensiunilor geopolitice, în care intoleranța profesată atât de catolici, cât și de protestanți a sporit paranoia superstițioasă și mii de femei nevinovate au fost persecutate și arse pe rug (Katharina Kepler a fost acuzată în mod arbitrar de vrăjitorie de către autoritățile protestante dintr-o localitate din sudul Germaniei de astăzi, fiind salvată de la execuție de către pledoaria fiului ei, Johannes Kepler, care a reușit să demonteze acuzațiile prin argumentarea rațională a cunoștințelor sale de medicină)[2]. Acest război demonstrează teza lui Matthew White că epocile preindustriale nu duceau lipsă de carnagii pe scară largă. Caracterul paneuropean al acestui război prefigurează în mod tulburător Primul Război Mondial, cu lupte duse din Boemia (Republica Cehă de azi) până în Europa de Nord și de Vest, iar din cele șapte milioane și jumătate de victime, majoritatea au fost necombatanți: ,,numărul de morți din rândul civililor a fost de douăzeci de ori mai mare’’(p. 280). Laicitatea occidentală se explică prin traumele provocate de războaiele religioase din secolele XVI-XVII.

În lista de hecatombe a lui Matthew White apare și comerțul cu sclavi peste Atlantic, cu șaisprezece milioane de victime (pe locul 10 în lista necrometrică), tirani comuniști precum Stalin și Mao (locurile șase, respectiv doi), iar pe primul loc se află Al Doilea Război Mondial. Alături de orori ale naziștilor precum Holocaustul și masacrele în masă din teritoriile răsăritene, persecuția celor de altă orientare sexuală, uciderea persoanelor cu dizabilități și exploatarea localnicilor din țările ocupate printr-un sistem de muncă forțată: ,,Aidoma tuturor celor care au clădit imperii, naziștii au exploatat mâna de lucru ieftină a inamicilor cuceriți. Până în 1944, opt milioane de străini, în cea mai mare parte civili, fuseseră aduși în Germania pentru a fi puși la muncă forțată. Alte două milioane munceau sub comanda germanilor în teritoriile cucerite.’’ Mai aflăm că trupele de ocupație japoneze din China au testat arme biologice pe prizonieri, cel mai infam centru secret de tortură se numea Unitatea 731 (despre care s-a regizat, în anii ’80, un horror istoric numit Men Behind the Sun), iar autoritățile britanice nu au intervenit pentru a combate foametea din provincia indiană Bengal, numărul celor morți fiind între un milion și jumătate și trei sau patru milioane. De altfel, autoritățile coloniale britanice au o lungă istorie de nepăsare față de India când, în secolele XVIII-XIX, au aderat la un capitalism de un neintervenționism aspru și milioane de indieni săraci murind de foame. În 1876-1877, aproape zece milioane de indieni au murit din cauza foametei, iar guvernatorul britanic organiza un ospăț în cinstea numirii reginei Victoria drept împărăteasă a Indiei. Apariția capitalismului în secolul XV a intensificat comerțul cu sclavi prin transformarea africanilor capturați în ,,simple produse care sunt cumpărate și vândute în vracuri anonime la distanțe mari’’(p. 218) și a exacerbat rasismul. Dar nici comunismul nu scapă necrometriei lui Matthew White. În secolul trecut, experimentul social implementat de regimurile comuniste a produs mai multe victime decât cel de-al Doilea Război Mondial, cifra exactă fiind de șaptezeci de milioane de oameni, uciderile în masă derulându-se în cinci etape. Spre deosebire de fascism, niciun regim comunist nu a venit la putere în urma votului exprimat democratic, multe partide comuniste au obținut puterea în urma unui război civil împotriva unui guvern de regulă autoritar și corupt, precum în China condusă de naționaliștii lui Chiang Kai-shek, sau prin intermediul ocupației străine, precum în Europa de Est. Reformele regimurilor comuniste au constat în educație gratuită, programe de alfabetizare și asistență medicală, dar și epurarea slujbașilor fostului regim. Dacă proiectele de industrializare și urbanizare au împins în modernitate societăți în majoritatea cazurilor rurale, când autoritățile comuniste au restructurat agricultura prin colectivizare, rezultatul a fost ,,înfometarea în masă’’, în special în Rusia sovietică din anii ’30 și China din vremea politicilor Marelui Salt Înainte. Eșecul economiei planificate și lipsa bunurilor de consum au dus la coagularea mișcărilor de opoziție și, în final, la dispariția regimurilor comuniste din Europa de Est și din Rusia, în timp ce în China continentală regimul a reformat economia.

Dar ce se întâmplă după 1945? Se reduce violența, asa cum cred unii intelectuali publici? În The Better Angels of Our Nature: Why Violence Has Declined (2011), cunoscutul psiholog evoluționist  Steven Pinker crede că violența a scăzut continuu în a doua jumătate a secolului trecut, în principal datorită creșterii standardelor de viață, progresului tehnologic, extinderii valorilor democratice, emanciparea femeilor și a minorităților sexuale, progrese explicate și prin grafice.[3] Deși Steven Pinker scrie cuvântul înainte în cartea lui Matthew White, cei doi văd lumea complet diferit. Cifrele lui Matthew White arată că nenumăratele confruntările prin intermediari (proxy wars) din deceniile Războilui Rece au dus la moartea a unsprezece milioane de oameni, în mare parte civili nevinovați, dar și băi de sânge precum genocidul khmerilor roșii din Cambodgia și, invers, paranoia masacrelor anticomuniste din Indonezia. America Latină s-a confruntat cu dictaturi represive de extremă-dreaptă și în Republica Democrată Congo (în ultimele două decade din secolul XIX, regele belgian Leopold II și-a creat o colonie privată pentru exploatarea cauciucului, Statul Liber Congo, în care brutalitatea companiilor private a însemnat moartea a jumătate din populație, adică zece milioane de oameni) au avut o loc o serie de războaie pentru resurse, despre care mass media nu a prezentat mai nimic.

Spre deosebire de optimismul lui Steven Pinker despre o lume cu tot mai puține conflicte, Matthew White prezintă secolul XX din perspectiva hemocataclismului european și oriental. În Europa, declinul imperiului otoman agravează rivalitățile dintre Rusia țaristă și monarhia dualistă habsburgă. Când imperiile europene se prăbușesc, noile republici democratice nu sunt suficient de consolidate pentru a rezista totalitarismelor. Al Doilea Război Mondial este o continuare a Marelui Război și hemocataclismul occidental se încheie, în viziunea lui Matthew White, după moartea lui Stalin din 1953 și ucide o sută de milioane de oameni. Dispariția monarhiei din China este urmată de anarhie, război civil și invazie japoneză, comuniștii lui Mao obțin puterea în 1949 și numărul de victime crește. Hemocatalismul oriental se soldează cu peste cincizeci de milioane de victime, tehnologia, ideologia și escaladarea violenței alimentează barbarismele din secolul XX.

Observația lui Matthew White că prăbușirea statală înseamnă cruzime și conflicte devastatoare este cu atât mai relevantă cu cât organizații teroriste încearcă să înlocuiască instituții prăbușite în state ca Siria, iar studiul său este de o excelentă obiectivitate. Ca dovezi ale lipsei de parti pris, Matthew White abordează atât sclavia și colonialismul occidental, cât și hecatombele comunismului (în capitolul Epoca neagră a comunismului) și nu crede că activitatea lui Karl Marx din secolul XX este de vină pentru atrocități ca gulagul, în răspăr cu vechea și actuala marotă a grupurilor conservatoare, așa cum s-a văzut și cu ocazia împlinirii celor două sute de ani de la nașterea autorului Capitalului, când diverși comentatori de dreapta au încercat să-l asocieze pe Marx cu regimurile comuniste din secolul XX. Umorul îi anulează orice urmă de tezism și face accesibile informații disparate și seci din cadrul istoriei militare, strategiei și demografiei, pentru care motiv cartea ar trebui citită de toți cei care doresc să afle cum poți scrie despre realizările atroce ale umanității pe un ton destins, dar păstrând rigorile cercetării academice – cartea e doldora de note de subsol pentru fiecare capitol și dispune de o bibliografie pe măsură –, fără partizanate sau anunțuri pesimiste în privința viitorului.

[1] A se vedea John Gray, The Soul of the Marionette. A Short Enquiry into Human Freedom, p. 82

[2] A se vedea articolul The astronomer who saved his mother from being burned as a witch din The Guardian, 21 oct. 2015, https://www.theguardian.com/books/2015/oct/21/the-astronomer-and-the-witch-johannes-kepler-mother-katharina-witch-trial.

[3]Steven Pinker, Now for the good news: things really are getting better, The Guardian, 11 sep.2015, https://www.theguardian.com/commentisfree/2015/sep/11/news-isis-syria-headlines-violence-steven-pinker

1 Comments

  1. Pingback: EgoPHobia #54 — sumar | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.