poeme de D. Iacobescu

Scenetă

 

În depărtări se-nchide cetatea de lumină

Şi rănile de seară prin umbra ei se scurg;

În balamuc nebunii, uitaţi într-o grădină,

Stau înecaţi în vraja acestui trist amurg

Privind cum unul joacă cu dans de balerină.

 

În salturi delicate, ridicol de naive,

Îşi leagănă papucii c-un tremur întrerupt,

Pe faţa lui surâde triumful unei dive

În timp ce spectatorii, prin pantalonul rupt,

Admiră în tăcere picioarele-uscăţive.

 

Iar unul dintre dânşii plecându-se îi strânge

Un mic buchet de iarbă şi de măceş uscat,

Cum, însă, dansatorul refuză încurcat,

Galantul se repede şi-l bate pânʼ la sânge.

 

 

 

În umbră

 

Eu vieţuiesc în parcuri înfundate

În care rodul moare necules,

Eu lâncezesc pe-aleile uitate

În care un linţoliu larg şi des

Închide orizonturile toate.

 

Sălbatice tăceri se strâng în umbră

Ca nişte pasări mari ce mă pândesc,

Sălbatice tăceri se strâng în umbră

Ca să-mi adoarmă fiorul sufletesc,

Şi să mă-ngroape-n aripa lor sumbră.

 

Şi din acest mister ce mă pândeşte,

Eu, cel ce voi muri neînţeles,

Privesc cu dor albastrul ce mijeşte

Abia simţit, prin giulgiul larg şi des

Sub care viaţa mea se prăpădeşte.

 

 

Vis negru

 

În piaţa înecată de-o noapte fără lună,

Mulţimea-ngrămădită aşteaptă pe trotuar,

Şi-n cernerea de ploaie,

Umbrele deschise

Par nişte aripi negre, încremenite-n aer.

 

Trotuarele sunt pline

Dar piaţa e pustie,

În mijloc doar se-nalţă un eşafod bizar:

Doi stâlpi subţiri şi negri,

Un gol rotund – iar sus,

O flacără albastră închisă-ntr-un oţel.

 

Mulţimea enervată aşteaptă în tăcere.

 

Tăcere.

Doar departe

Pluteşte miezul nopţii cu aiurări de-aramă.

 

Dar iată că din umbră răsare-o siluetă

Alături de estrada

Pe care urcă viaţa şi se coboară lutul,

O siluetă lungă, înveşmântată-n roşu,

Aşteaptă …

 

Dar pe cine?

Vai, care e pierdutul

Al cărui spasm de viaţă va îngheţa de-acum

Sub flacăra albastră încremenită-n aer?

 

Şi ce-i?

De ce toţi ochii se aţintesc spre mine

Cu licăriri fugare de groază şi de milă?

 

Cum tremur, vai, cum tremur!

Arterele-mi sunt goale iar inima prea plină.

Aş vrea să ţip dar glasul îmi gâlgâie în piept.

 

……………………………………………………………

 

O cruce mă sărută,

O voce plânge-n hohot,

O mână mă târăşte …

 

Cuţitul cade, –

Sânge … prăpăstii … întunerec …

 

 

 

Spleen

 

Sunt obosit deşi nu vin din luptă

Şi-s trist, o, trist, deşi fără motiv.

Culoarea idealei zări e suptă,

Iar soarele mai greu şi mai masiv.

 

Cu vinuri pătimaşe în pahar,

Cu opiu şi cu flori de lupanar

Cerc să-mi îmbăt urâtul în zadar.

 

Nici tu, nici tu, frumoasa mea signoră,

Frumoasa mea – ceasornic rococo

Al cărui mecanism din oră-n oră

Îmi cântă-acelaşi vechi do,–mi,–sol,–do …

Nici tu, nici tu, frumoasa mea signoră!

 

Nimica sfânt. Nimica bun. Nici o cadenţă.

Doar lenevii solare, şi atât,

Plus o grozav de lungă decadenţă

Şi-un ştreang – cu care nu te strângi de gât.

 

#

Din D. Iacobescu, Quasi, ed. Ștefan Bolea, Ed. Aius, Craiova, 2014