Model repetitiv

(pricinaşul de serviciu)

de Radu-Ilarion Munteanu

Am mai atins, en passant, latura totalitară a regimurilor care funcţionează în acest tulbure început de mileniu. Unele sunt explicit totalitare: e.g. China. Care trebuie tratată separat. Ori Cuba, Venezuela, parţial şi fluctuant Nicaragua, mai mult sau mai puţin majoritatea statelor sudamericane. Practic toate statele islamice. Cu un lider teocratic: Iran.

Ne amintim că regimurile pe care le numesc coloniale (căci nu erau altceva) din ţările satelitare imperiului rus (în formatul bolşevic al acestuia) erau, formal, democraţii. Ba chiar s-au numit în epoca postbelică democraţii populare. Iar în ultimele luni ale regimului predecembrist funcţiona o instituţie numită tribuna democraţiei. Un soi de învăţământ politic sui generis. După modelul conglomeratului numit Frontul Naţional Democratic (FND, fără neam şi dumnezeu), anvelopa mascantă a PCR la celebrele alegeri fraudate din toamna lui 1946, în ultimii ani predecembrişti se definise o anvelopă similară a PCR, numită FDUS = Frontul (mereu front) Democraţiei şi Unităţii Socialiste. Ba se inventase şi o aşa zisă concurenţă, pe un loc în Marea Adunare Naţională candidând de regulă 2-3 candidaţi. Toţi din partea FDUS, desigur.

Spre a încheia schiţa de tablou al repartiţiei esenţelor totalitare în ultima jumătate de secol, să lămurim cazul Chinei. La abia câţiva ani după pustiul aşa numitei revoluţii culturale, spre finele lungii domnii a lui Mao Zedong, China a trecut la o dezvoltare economică accelerată, bazată, împotriva teoriilor liberale, pe centralizare la nivel statal. Diversitatea internă a colosului chinez presupunea şi presupune o serie de contradicţii intersectoriale şi interregionale care interzic oricare altă cale de dezvoltare afară de una dirijistă şi dirijată autoritar. Or, nu era nevoie de a inventa un alt formalism, câtă vreme sistemul comunist era la îndemână. Nu trebuia schimbat.

Rusia e alt caz. Vocaţia ei e totalitară de când s-a născut. Mai precis imperială. Şi cu precădere de cam jumătate de mileniu. Esenţa regimului totalitar a rămas aceeaşi în secolele de ţarism, cei peste șaptezeci de ani de leninism şi stalinism şi mai ales cu actualul țar playboy, de formaţie KGB.

Dar tema articolului e similitudinea dintre lozincăria colonială postbelică si lozincăria colonială actuală. Imperiul roşu şi-a impus dominaţia falsificând istoria ţărilor ocupate, cu complicitatea aliaţilor. De fapt a americanilor. Căci Churchill, deşi a avut partea lui de contribuţie la compromisuri, n-a avut nici un moment vreo şansă. Prima grijă a lui Mihail Roller, liderul (sau nacealnikul?) grupului de istorici comunişti care au elaborat primul manual unic de istorie stalinizantă, în patru ediţii, din 1947 până în 1956, odată înstăpânit, a fost să sustragă din arhivele naţionale celebra telegramă a marelui duce Nicolae, din vara lui 1877, prin care-i cerea ajutor militar principelui Carol şi a predat-o ocupantului militar. Pentru a nu rămâne nici o dovadă scrisă a faptului că armata rusă a fost vreodată în dificultate. Nu discutăm aici, decât punctual, metodele coercitive prin care regimul colonial al imperiului Rus, în format stalinist, şi-a impus puterea în ţările unei jumătăţi de Europă. În particular în România. Accentul e pus pe latura propagandistică. Tomai pentru a evidenţia similitudinea.

Valorificarea propagandei ca instrument de dominare are, probabil, rădăcini mai vechi. Dar e de ajuns să ne referim la ideea lui Hitler de a înființa un minister al propagandei, condus de dr. Goebbels. Până la urmă cel mai fidel colaborator al fuehrerului, de vreme ce s-a sinucis cu întreaga familie odată cu acesta din urmă în bunkerul din subsolul cancelariei celui de-al treilea Reich. Dr. Goebbels n-a avut la îndemână decât radioul, ca mass medium. Propaganda e inerentă ca instrument al oricărei puteri, dar nici o putere totalitară nu poate funcţiona fără propagandă. Regimul stalinist, implementat în sfera colonială, în particular în România, a îmbinat teroarea de stat cu propaganda. Dar mass media n-a fost unicul instrument. Acesta a fost dublat cu eficienţă de sistemul agitatoric disipat în masa populaţiei.

Dar care erau, în aşa numitul obsedant deceniu (termen mai degrabă literar, prin care se înţelege perioada 1948 – 1958), lozincile de forţă? Lupta pentru pace (U-Re-Se-Se, bastionul păcii e), solidaritatea lagărului socialist, construirea socialismului. Termenii culeşi cu italice reflectă mentalitatea militantă.

Dar lozincăria antiadversar? Adversarul era imperialismul putred occidental. Ridiculizat în mod prin excelenţă primitiv. La nivelul mental al stăpânirii.

Bun. Care e acum lozica majoră? Lupta (mereu lupta) împotriva corupţiei. Corupţia e reală şi nu există ţară, nici regim, 100% libere de o anume formă şi un anume nivel de corupţie. Cel mai edificator exemplu e Japonia. O ţară ultracivilizată, cu o cultură rafinată a politeţei. O ţară unde ţi se dă restul la centimă, o ţară unde bacşişul așa de lesne asimilat de occident e cu adevărat o jignire. Asta la nivel bazal. Dar Yakuza, mafia japoneză, e comparabil de dură cu triadele chinezeşti. Şi faţă de care atotputernica mafie rusească din NYC e blândă, iar clasicile mafii italiene sunt cor bisericesc. Că orice mafie e prin definiţie o structură coruptă şi corupătoare, e axiomatic.

Perversitatea lozincii şi lozincăriei aşa zisei lupte împotriva corupţiei constă în realitatea bazală a fenomenului. Ceea ce face ca un enorm număr de oameni altfel educaţi, de bună credinţă, mai ales românofoni  extrateritoriali, să ia în serios lozincăria. Şi să ajungă să urască ţinta acestei propagande.

Care e această ţintă e evident. Dar, înainte de a o preciza, să încercăm un demers mai dificil: cine sunt adversarii? Unii îi numesc statul paralel. Socot termenul ca nefericit. Ex-preşedintele statului, care a contribuit din plin la consolidarea lui şi l-a folosit tot din plin, îl numeşte mai realist şi cât se poate de cinic statul mafiot. De când s-a lamentat public, cu câţiva ani în urmă, că trei dintre oamenii săi i-au arestat pe ceilalţi trei. De curând am auzit folosit, de un jurnalist cu anvergură, un termen mai adecvat: statul subteran. Dincolo de nuanţa mai sugestivă, termenul acesta reprezintă şi o traducere mai liberă a versiunii americane deep state. Căci fenomenul nu e exclusiv românesc. Pentru a-l înţelege, deosebit de utilă e lectura cărţii The shadow party, de David Horovitz şi Richard Poe. Tradusă şi în româneşte, de o editură obscură şi difuzată ca supliment al unui cotidian. Nefiind legat de restricţiile jurnaliştilor angajaţi, eu folosesc un termen cu iz argotic, dar care-mi sună cel mai exact: securimea colonială. Altfel spus, pe cei legaţi prin protocoalele secrete ilegale dintre SRI şi alte instituţii, nu exclusiv, dar în primul rând din sfera judiciară. În linii mari, o parte importantă a instituţiilor de forţă. Cu centrul de greutate în ceea ce în viaţa publică a fost numit binom: SRI & DNA. Bref, deţinătorii puterii reale, de facto. Dacă termenul, asumat argotic, securime e intuitiv, trimiţând la serviciile secrete, ce înţeleg prin epitetul coloniale? Trimiterea e la sursele externe ale puterii reale, informale. Una e de natură politică. Ne amintim că fostul partid al fostului preşedinte al statului, care a purtat şi el mai multe sigle, s-a culcat într-o seară social-democrat, membru al internaţionalei socialiste şi s-a trezit a doua zi dimineaţă… membru al PPE. Un salt spectaculos. Sigur decis la nivel de vârf, dar artizanul a fost fostul ministru PD Sorin Frunzăverde. Intrat în umbră de câţiva ani. Se va vedea de ce-i citez explicit numele. Or, la nivel european, adversarul PPE nu e nici un partid naţionalist. Ci partidele social-democrate şi socialiste. Nu şi partidele mai noi antisistem, Siryza (Grecia), Podemos (Spania), Cinque stelle (Italia), extrase din extrema stângă şi tratate de partidul majoritar european cu prudenţă. Tranziţia PD, devenit prin două etape de migrare PDL, de la centrul stânga european la partidul care nu e, de fapt, de centru dreapta, ci fără noimă şi fără doctrină a fost una în dispreţ doctrinar, oportunistă. Consolidând susţinerea de care ex-preşedintele s-a bucurat din partea establishmentului euroatlantic. Fixarea PSD ca adversar politic intern capătă sens. Cu un spate extern solid.

Dar lucrurile nu se opresc aici. După realegerea mai mult decât dubioasă a ex-preşedintelui, la finele lui 2009 (aceasta după un an de falsă colaborare guvernamentală între cele două foste aripi ale FSN’ului originar), reacţia naturală a fost alianţa numită USL, dintre un partid de centru-stânga şi unul de centru-dreapta, deci de centru). Trecem peste lucrăturile care au aruncat la gunoi voturile a 7.4 milioane de români, care-l demisesera de facto pe ex-preşedinte, trecem şi peste înşelătorul succes al USL la parlamentarele din toamna aceluiaşi an, trecem şi peste înşelarea valului electoral de către un lider – premierul – care se va dovedi aparţinător sistemului, cooperând pe dedesupt cu adversarul prezidenţial. Nu doar prin imoralul compromis scris, asumat unilateral de premier. Ceea ce i-a facilitat acestuia promovarea d-nei Laura Codruţa Kovesi în funcţia de procuror şef al DNA. Dar nu putem trece peste torpilarea şi fisiunea alianţei USL. Că era interesul PPE, e evident. Că era în interesul preşedintelui de atunci e şi mai evident. Care a fost mecanismul torpilării, rămâne obscur. Doar logica e cea care implică serviciile, interne sau/şi externe (FBI a avut şi n-am aflat că s-ar fi desfiinţat, birouri la DNA). Punctul de inflexiune n-a fost despărţirea de facto a vechiului PNL de PSD începând cu nivelul guvernamental, ci alegerile europarlamentare. Eşecul PNL, nici un analist n-a comentat aşa, n-a reflectat decât dezaprobarea electoratului faţă de părăsirea alianţei. Între timp, actualul preşedinte al statului, primarul Sibiului, profesorul Klaus Werner Iohannis fusese achiziţia spectaculară a PNL. Se voia viceprimministru. Incapabil de a alege resortul de coordonare în structura guvernamentală de atunci. Au urmat paşi galopanţi, imediat după europarlamentare. Vechiul PNL copiază saltul PDL, părăseşte grupul european ALDE, al partidelor liberale şi se alătură PPE. Interesant! Artizanul acestui salt la fel de trădător a fost același Sorin Frunzăverde! Apoi fuzionează cu adversarul politic de până mai ieri. Sub numele de PNL. O struţocămilă politică. Şi o umbrelă pentru mult compromişii parlamentari PDL. Ordinele Frau Kanzler devin transparente: Dl Iohannis va fi susţinut politic de această construcţie hibridă, dar mai ales de servicii. Iată de ce folosesc termenul argotic securimea colonială pentru a defini ceea ce victimele acestei hidre numesc, cam nefericit, statul paralel, Ex-preşedintele Băsescu numeşte, cinic, statul mafiot, iar analistul de la Dcnews numeşte, mai precis, statul subteran.

Şi iată de ce am întârziat precizarea ţintei propagandei securimii coloniale. Logic, sursa europeană a puterii subterane fiind lidershipul PPE, iar cea transatlantică, derivând din politica externă a d-nei Hillary Clinton, centre de putere având comun globalismul agresiv şi virulenţa corectitudinii politice, ţinta trebuia să fie din zona stângă a spectrului politic. Respectiv PSD. Nu deschidem aici paranteza lipsei totale de consistenţă doctrinară a tuturor partidelor din România. Încă de la ruperea, de către ex-preşedintele Basescu, a fostei alianţe D(reptate) (şi) A(devăr), propaganda PDL comitea deliberat eroarea de a considera socialistă alianţa USL, care nu putea fi plasată decât exact la centru. Odată cu preluarea, din 2014, a propagandei de către statul subteran, PSD e acuzat de a fi continuatorul… PCR!!! Manifestaţile de stradă, găselniţa ofensivei statului subteran duc lozincăria până la absurditatea de a numi PSD ciuma roşie. Că masa de manevră, majoritar de bună credinţă (între majoritate şi 100% se numără agitatorii năimiţi, activi precum bolşevicii lui Lenin, cu un secol în urmă) habar n-are care e originea acestei formule şi ce maestru al propagandei epocii sale a inventat-o nu-i defel de mirare. Dar… nici că mărunţii ideologi ca grade inferioare n-au habar,  nu-i de mirare. Iar corifeii propagandei, piesele de 90, ca să zic aşa, habar n-au, e tipic pentru mişcarea statului subteran. Expresia ciuma roşie a fost creată şi folosită în tehnica propagandei de… dr. Goebbels! Aşadar nimic nou sub soare. Tehnica propagandei a făcut paşi enormi de la ministrul nazist de resort, a intrat demultişor în postmodernism. Metafora cea mai sugestivă a propagandei actuale e ideea că diavolul nu mai vine în costumul lui Mefisto sa propună omului putere în schimbul sufletului. El vine îmbrăcat în călugăr să convingă omul ca rugăciunea („jos ciuma roşie”) e calea către salvarea sufletului. Dar, peste toate, modul cum mase anesteziate, messmerizate (cum spune, inspirat si sugestiv, un vechi prieten) folosesc azi lozinci naziste e comic. Şi dramatic. Nu neapărat tragic, să nu ne pierdem măsura şi echilibrul.

Regret că lipsa informatiei la nivel de amănunt mă impiedică să analizez fenomenul recrudescenţei stalinismului în aria sa intercontinentală de manifestare. Nici măcar la nivelul zonei coloniale a Europei răsăritene nu am destule date. Singurul model coerent care echivalează sistemul de putere al anilor ’50, cu cele două mari componente, mecanismul represiv şi cel propagandistic cu sistemul de putere al anilor 2010, cu aceleaşi 2 componente, e decelabil în România. Perfect rezonante elementele. Alt text (lupta anticorupţie în locul luptei pentru pace, distribuţia mai eficientă, bazată pe fidelizarea prin şantajabilitate ai binomului mai larg, servicii de informaţii – sistem judiciar, cu nucleul dur SRI & DNA), dar aceeaşi melodie şi mai ales acelaşi ritm.

Nu este obiectul acestui articol o analiză exhaustivă a mecanismului de putere totalitară din România de azi. Să ne rezumăm doar la un singur aspect. Cel economic. O ţară cu resurse economice precare îşi permite luxul de a bugeta serviciile secrete cu mult per capita peste USA, fără a mai discuta libertatea acestora de a valorifica agenți economici acoperiți. Nimeni nu calculează costul anilor (sic) de monitorizare paralegală, când nu e ilegală de-a dreptul, a unor urmăriţi. Ale căror dosare şubrede, fabricate, duc la un număr considerabil de achitări (nu toţi judecătorii sunt obedienţi). Eficienţa economică a acestei părţi de activitate nu e nulă! E negativă! Nu mai vorbim de prejudicii umflate pentru execuţii politice, nu intră în această ecuaţie. Dar vorbim de prejudicii reale. Marii beneficiari ai sistemului mafiotic (ca să-l cităm pe ex-preşedintele Băsescu) rămân bine-mersi cu banii.

Întâmplarea face ca rândul acestui articol să vină taman când actualul preşedinte al statului, care nu şi-a ascuns nici o zi din cei 3½ ani de mandat determinarea de a destructura partidul pe care-l consideră inamic personal, a declanşat ofensiva majoră. Care i-ar reuşi numai dacă actuala majoritate parlamentară s-ar lăsa intimidată. Altfel, depozitară a speranţelor puse în ea de majoritatea cetăţenilor votanţi, ar avea datoria acută de a respinge orice candidat la funcţia de premier propus/impus de preşedintele statului după execuţia actualului premier – care ar veni din afara ei. După 3 încercări, care ar lungi criza politică cu câteva luni (cu dezastruoase prejudicii economico-sociale pentru români), s-ar ajunge la alegeri anticipate. Pe care sondajele cele mai prudente arată că aceeaşi majoritate le-ar câştiga. S-ar reveni la punctul zero, după aproape 2 ani de la alegerile la termen. În  pragul preluării de către România a preşedinţiei rotative europene. Poziţia sistemului de putere şi a beneficiarului momentan al acestuia, preşedintele actual al statului, ar fi extrem de incomodă. N-ar fi de neconceput ca nici sponsorii europeni ai sistemului – şi ai preşedintelui -, respectiv Frau Kanzler Merkel şi caraghiosul dumneaei secundant cu nume ce aminteşte de maquereau să nu mai socotească avantajos să-l susţină. Cu toată susţinerea tsarului Putin. Mai ales în pragul războiului econimic cu aliatul transatlantic. Dacă Trump va rezista ofensivei furibunde a establishmentului bazat pe shadow party (apud David Horovitz).

Ce mă surprinde e vântul de defetism care întunecă privirile celor mai lucizi – şi detestaţi de suporterii sistemului de putere reală – analişti politici din peisajul românesc. Până la urmă cu o singură excepţie…

1 Comments

  1. Pingback: EgoPHobia #54 — sumar | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.