Romanian Psycho

[fragment din volumul de debut în curs de publicare]

de Mario Șerban

Pisa, 1 septembrie 2008

Aegri somnia vana

Sunt un om bolnav, ca toți ceilalți. Visez și sufăr. Nimic special. Totul a început cand m-am născut. Din nou, nimic special. Întotdeauna am simțit că tragicul și comedia se vor distra teribil pasându-mi destinul de la unul la altul. Am fost crescut de o mamă iubitoare, așa cum ar trebui să fie orice mama și de un tată extraordinar, un adevărat model de urmat. Copilăria mea e foarte vagă. Există mii de variante în mintea mea, dar niciuna nu se apropie de realitate, în caz că există așa ceva. Primul eveniment de care îmi aduc aminte este renovarea apartamentului bunicii mele. Aveam opt ani pe atunci, împliniți de șase zile in acel moment. Era 24 martie. Unchiul meu, fratele tatălui meu, vopsea ușița de sub blatul din bucătărie într-o amiază călduță și timidă, ca o fată care iubește pentru prima oară. Atunci a fost momentul când am realizat că sunt in viață, dar nu pentru totdeauna. Nu pot să cred că și după de douăzeci de ani, acesta e primul lucru la care mă gândesc dimineața când mă trezesc.

Acum locuiesc în Italia, într-o garsonieră decentă, situată în nordul orașului Turin. Momentan lucrez ca traducător, dar în viitor sper să-mi definitivez o teză despre schimbarea personalității în funcție de limba vorbită în cazul persoanelor care vorbesc cel puțin trei limbi străine. Of, asemenea aspirații de natură științifică stăpânite de o comodă procrastinare. Totuși, ce înseamnă cu adevărat o aspirație? Pasiunea sfâșietoare pentru care omul ar trebui să se simtă norocos dacă are șansa de a suferi ori talentul, iluzia vanității ? Ambele sunt definiții corecte și complet diferite. Rareori se întâmplă ca cele două să descrie simultan o persoană, iar când acest lucru se produce, se naște un artist.

Acesta sunt eu, un așa-numit artist ridicat în slăvi numai de către propriul meu orgoliu iar în trecut de câțiva prieteni din liceu de care nu am mai auzit nimic de ani de zile. În vara care tocmai ce s-a sfârșit ieri, s-au împlinit zece ani de când am terminat școala aia blestemată. Zilele trecute, când stăteam pe fotoliu și citeam din manualul de biologie de clasa a XI-a, am fost sunat de George, fostul meu coleg de bancă, pe la ora cinci dimineața. Părea destul de amețit la telefon și nu îmi dădeam seama cum avea numărul meu sau cum de mai știa de mine. După niște discuții idioate sprijinite pe imaginația noastră morbidă, m-a întrebat brusc când ne mai vedem și noi. I-am spus că nu mă leagă nimic să nu fac o vizită în țară, și astfel s-a întâmplat ca eu, împreună cu George să pornim o întreagă reuniune a fostului nostru grup. Am ales să ne întâlnim luni, pe 14 septembrie, în fața colegiului unde ne-am irosit patru ani din viață inconștienți.

Îmi voi termina turul citadin al celor mai frumoase orașe din republică iar apoi voi lua trenul către țară.

Numai eu știu cât de mult pot urî și iubi mersul cu trenul.

Florența, 2 septembrie 2008

Călătoria mea continuă.

Faptul că sunt uimit de frumusețea artei creată de om nu mă face să uit urâțenia de care dă dovadă caracterul uman.

Și totuși, nici natura nu e mai presus de om. La fel ca omul, fiecare copac care cade secerat ori se usucă, rămâne jos. La fel ca orice adiere de vânt în timpul unei veri toride ori asemenea unei rafale puternice și tăioasă pe timp de iarnă, omul trece. Ba mai mult. Omul este mai presus prin simplul fapt că-și conștientizează trecerea. Și dacă dumnezeu se află în natură, nu e cel mult egal cu omul?

Bătrânețea și efemeritatea sunt autocritica naturii însăși. Distrugerea, pe de altă parte, este elogiul unei nebunii ereditare, moștenite de oameni… de la oameni.

Italienii sunt niște oameni care chiar știu să se bucure de viață, spre deosebire de tragicii francezi, sclifosiți și superficiali. Trebuie să admit însă că tipicul borfaș italian ori omul machiavelic al Italiei nu se apropie nicidecum de clasicul model nobil francez, impus de d’Artagnan ori de stilul tulburător de unic al figurilor franceze. Pulvis et umbra sumus.

Florența, 3 septembrie 2008

Mă plimbam ieri pe Ponte Vecchio, și am văzut cum un un cerșetor a fost înjunghiat. Surprinzător, nu a văzut nimeni cum ucigașul și-a vârât cuțitul în pieptul omului. Acesta a rămas la pământ, pe cartoanele lui, sprijinit cu capul pe un maldăr de haine. Neputința și calmul său m-au surprins în mod plăcut. Nu avea pentru ce trăi, faptul că era în viața până atunci ori că s-a născut era o simplă întâmplare. Moartea ne face pe toți egali, doar suferința ne diferențiază. Acesta nu simțea câtuși de puțin povara vieții, și nici pe cea a morții. Era liber, fără constrângeri. Lumea, cum s-ar zice, era oglinda libertății lui. Nedorind nimic, avea totul. Ei, ceilalți, cimpanzeii purtători de servietă doresc totul, neavând nimic de fapt.

După ce am trecut prin piață să-mi iau niște legume, am zis să privesc ca un om normal apusul. Adeseori îmi dau silința să mă bucur de moment, însă îmi este absolut imposibil. Dar n-am nimic de pierdut în afară de câteva minute din mizera mea viață, așa că m-am gândit că de ce să nu încerc.

Priveam cerul incandescent în căutarea soarelui, dar nici urmă de el. Se ascundea în spatele podului. Ponte Vecchio trasa o viziune dualistă asupra lumii și a existenței mele. Deasupra sa era combustia mea existențială, alimentată de suferință și pasiunea mea pentru artă. Sub acesta era marea, rece și întotdeauna acolo, asemenea nepăsării mele triste. Asemeni mie, soarele și apusul vor fi înghițite de întuneric. Spre deosebire de mine, soarele se va ridica. Eu nu.

Scriu aceste rânduri azi, 3 septembrie 2008, la ora patru și douăzeci și opt de minute, aproape de zorii zilei.

În tren, 4 septembrie 2008

Deși sunt un om pierdut, ca toți ceilalți, azi știu că trebuie să ajung la Siena mai repede decât ar fi trebuit, ca să pot vizita orașul și să mă tirez către Roma în timp util.

Și totuși nu știu de ce fac toate astea. De ce muncesc, de ce pictorul meu preferat e Francisco Goya, de ce de fiecare dată când încep să sper la o lume mai bună rațiunea mă plesnește peste față și mă face să realizez că așa ceva e doar pentru orbi. Găsesc dificil traiul obișnuit și nu am motive întemeiate să mă plâng de viața mea. Și totuși o fac. O fac fiindcă așa sunt eu.

Oamenii din tren sunt insuportabili. Cei care fac mult zgomot pentru nimic, de parcă ar fi Shakespeare, și cei care nu exprima nimic în afară de mizerie și neputință, făcându-te să te simți și mai inutil în fața universului. Dar eu sunt ca un doctor nihilist care tratează niște bolnavi de ciumă.

Și totuși iubesc să scriu, să citesc, dar o fac foarte rar, mai puțin decât ar crede ceilalți. Dar o fac cu cea mai mare pasiune. Poate că nu există argument pentru a putea trăi, dar există mereu un motiv pentru a iubi.

Condiția umană este o cursă pentru supremația în orice față de celălalt. De pildă, oamenii încearcă să se întreacă până și în suferință, sau cel puțin în demonstrarea acesteia.

Nu merită să te sacrifici pentru nimic din lumea asta, nici chiar pentru un prizonier umil al acesteia cum ești tu. Numai pentru artă merită să te sacrifici, căci ea a părăsit demult realitatea lumii actuale. Un lucru atât de frumos precum arta nu poate exista, ori mai bine zis să continue să trăiască într-un loc atât de urât precum lumea înconjurătoare. Tot acest val spumos de artiști superficiali, nedemni să se numească astfel, care încearcă să surprindă prin lucrurile simple lipsite de valoare mă scârbește. Oamenii nu au nevoie de un punct roșu pe un fundal alb ca să fie mințiți că e artă postmodernistă. Ăla e un amărât de steag al Japoniei! Ori de tineri lipsiți de vocabular care aruncă niște cuvinte pe o foaie ca apoi să se simtă reîncarnarea lui Blaga. Trăiesc într-o lume în care prostia perplexează. O dată prin banalitatea și mediocritatea sa înfășurate în manta de latex și model de tigru fluorescent a capitalismului, oferind o perspectiva uimitor de comodă oamenilor, și cealaltă parte care te lasă perplex e faptul că există astfel de oameni care să o accepte. Lipsa de interes pentru educație, proasta dorință de a înșela pe celălalt, dar și proastia de a se fi lăsat înșelat caracterizează întocmai societatea actuală, probabil și pe cea viitoare. La urma urmei, ne vom revedea cu toții în iad, dacă există.

Siena, 5 septembrie 2008

Spre marea mea surprindere, oamenii de aici chiar sunt amabili. Nu se aseamănă deloc cu orășenii monotoni și falsa lor politețe. Aici sunt mai activi și mai sinceri. Chiar pare că se bucură de viață. Ah, cât de invidios sunt pe ei…

Roma, 7 septembrie 2008

Am plecat cât mai repede posibil din Siena. Nu mai suportam oamenii de acolo. Îmi venea să îi strâng de gât și să-i privesc în ochi cum își dau ultima suflare. Atâta slăbiciune și simplitate conturate de o părere atât de bună de sine. Sclavi ordinari ai sorții. Ce drept, nu sunt cu nimic mai prejos decât restul oamenilor.

Roma, 8 septembrie 2008

Astăzi mi-am găsit cazare în sfârșit. Două nopți am stat treaz, plimbându-mă pe străzi, gata să omor prima persoana care mi-ar fi ieșit în cale. Genul acela de plimbare care te face să simți că înoți prin timp, iar secundele, minutele, orele sau chiar zilele nu se lipesc de tine și nimic nu contează în afară de gândurile tale. Ziua mi-o petreceam în cafenele citind Kierkegaard și luându-mi notițe.

Doamna la care stau este o femeie tinerică, până în treizeci, arată de parcă tocmai ce a terminat liceul. Subțirică, cam cu o jumătate de cap mai scundă decât mine, eu fiind destul de înalt, palidă, păr negru ca tăciunele și ochi verzi. Pare destul de singură ținând cont că într-o casă cu etaj nu mai văd pe nimeni în afară de ea. Oare care era numele ei?

Alessandra du Coutteau o cheamă. Are douăzeci și șapte de ani. Nu mai are absolut nicio rudă apropiată, iar singurele persoane cu care mai vorbește sunt menajera și grădinarul, care vin o dată pe săptămână. Destul de ciudat ca un străin să-ți dea atâtea detalii despre viața lui. Eu i-am spus doar că vreau o cameră unde să dorm. La cină, i-am arătat câteva idei și schițe de-ale mele și a fost foarte încântată. Am început să vorbim despre pasiunile noastre și am fost plăcut surpins să aflu că este licențiată în arhitectură. Nu știu cum și când s-a întâmplat, dar m-am trezit pe canapeaua din salon cu ea, deasupra mea, sărutându-ne cu cea mai mare pasiune, cu un cearceaf alb deasupra noastră. În momentul acela chiar simțeam cum ura și dezgustul față de această lume se scurge din mine. Ne-am mângâiat și alinat ca niște adolescenți. Simțeam cum atingerea ei tandră și timidp îmi curăță rănile provocate de sinele meu autodistrugător. Nu cred că am fost vreodată mai înduioșat ca atunci. Îmi părea atât de rău pentru ce am făcut și ceea ce voi face. De parcă fiecare faptă pe care am executat-o ar fi fost greșită. M-am simțit vinovat pentru prima oară în zece ani cred. Nu am făcut dragoste. Am stat și am vorbit despre tot ceea ce ne înconjoară până când s-a făcut ziuă. Ea a adormit, iar eu m-am ridicat să merg la bucătărie, nu înainte să o acopăr cu cearceaful și să o văd cum se ghemuiește. Ajuns la bucătărie nu știu ce să fac. Eu nu beau cafea, nu fumez, nu sunt o persoană obișnuită. Ce ar trebui să fac?

Am luat un oarecare satâr dintr-un dulap. Așezându-mă comod pe canapea lângă ea, m-am întins la urechea ei și i-am șoptit numele, mângâind-o ușurel pe cap. Tot ce voiam să fac era să o sperii puțin. S-o surprind cumva, oricum. Ceva m-a făcut totuși să încep s-o lovesc cu brutalitate în spate. Acel satâr nu mai era unul oarecare. Acum era un instrument al unei crime. Urla și se agita ca un animal, așa că i-am frânt mâinile și tăiat tendoanele mai jos de gleznă ca să nu se poată mișca. I-am pus degetul pe buze și i-am rupt maxilarul cu propriile mele mâini ca numaidecât să-i pot smulge limba. S-a uitat pătrunzător și îndelung cu ochii ei verzi la mine și mi-am dat seama că mă iubește cu adevărat. Mă simțeam fericit știind că cineva chiar are sentimente pentru mine. În timp ce voiam să o pun capră ca să o termin a reușit să spună cu lacrimi în ochi ”L’amore irrompe nel mezzo del cammino della vita e la rende una favola” . Apoi am început să-i lovesc cu pumnul coastele fără pic de milă. Credeam că murise deja și eram gata să o las. Până am văzut că zâmbea șters, contemplându-și sfârșitul inevitabil. Avea dreptate. Nu conta cum și când vom sfârși, atâta timp cât se va întâmpla. Așa că am luat un cuțit subțire și am început să îi crestez coastele. Frecam lama cuțitului de os cât să mi fie mai ușor să apuc. I-am câteva coaste cu mainile și să i le-am înfipt în abdomen. Acum era pe deplin moartă. Nu mai făcea parte din acest univers crud și rece. Dar făcea parte din mine, și dacă nu pentru eternitate, atunci pentru cât trăiesc. Una notte di passione perdona una vita piena di dolore mi-a zis ea, înainte să-și dea ultima suflare lăcrimând și zâmbind. Era cea mai frumoasă femeie din câte au existat și vor mai fi. Cea mai ageră minte pe care am cunoscut-o. Ființa în care mă oglindeam în cugetări și percepții. Totul era atât de perfect. Nu aș fi putut lăsa ca timpul să-și bată joc de moment, căci ce e până la urmă viața decât un un moment prelungit? O voi iubi mereu, și dacă nu aș avea câteva angajamente m-aș fi sinucis și eu. Dar am treburi de făcut. O voi face eu, mai târziu sau mai devreme.

Roma, 9 septembrie 2008

Stau și mă gândesc, oare cum va fi viața mea peste doi sau trei ani? Presimt niște evenimente teribile.

Trebuie să mă aștept să vină idioții ăia doi. Cum scap de ei? El o fi gras? O fi bătrân? Oare poartă ochelari? Am căutat printre acte ceva informații legate de ei, iar ultimul document e din 2005. Nu mai există grădinar sau menajeră în casa asta de trei ani aproape. În rest doar amenințări de la bănci.

Casa asta are o bibliotecă uimitoare. Majoritatea cărților au cel putin jumătate de secol și sunt în condiție excelentă. Aș putea să mă obișnuiesc să stau în casa asta.

Astăzi trebuie să plec din Roma neapărat. Risc să nu ajung la reuniune. Cred că voi lua bacul de lângă Pescara și după trenul către țară.

Și uneori este atât de frustrant să recunosc că nu absența celorlalți mă întristează, căci ei nu au fost niciodată aici sau acolo pentru mine, ci propria mea absență. Că deși exist, eu nu sunt cu adevărat acolo. Un simplu pasager al neantului. În ce mai rămâne din latura mea afectivă, se formează niște slăbiciuni oribile, de care sunt oripilat. Aș vrea să nu mai fiu un ciudat care face o primă impresie bună, chiar genială dupa unii. Aș vrea să nu mai curgă atâta ură din micile mele gesturi și să nu mai rănesc oameni (nici moral nici fizic). Dar la ce bun. Oamenii, indiferent de situație, vin și se duc. Disprețul rămâne mereu.

Era într-o zi obositoare și scârboasă de vară, în care nici muștele nu zburau. Aveam zece ani și mă jucam lângă curtea bisericii de la țară. Doar eu mă încumetam să mă joc singur cu o minge pe un teren de fotbal improvizat în spatele unei biserici aflate în paragină. Iarba îmi venea până mai sus de gleznă, deci era al dracului de obositor să mergi pe acolo. Eu alergam. Stâlpii porților erau două pietre amărâte pe care le puteam strânge în pumn. Erau două echipe în imaginația mea, iar eu ocupam fiecare post, de la portar la atacant central. Făceam tot posibilul să acopăr tot terenul în fugă pentru a câștiga. Singura problema era că nu știam în ce echipă sunt. Așa că am început să fiu la ambele echipe. La scurt timp am realizat că aveam nevoie de arbitru. Am devenit arbitru. Alergam inconștient. Ah, ce ironie, asta fac și acum. Îmi aduc aminte ce vânt aprig bătea. Din tot acel sat de câmpie trist și secetos, eu mă aflam în singurul loc cu verdeață, în care se distingea numai o singură secătură. Eu. Când am încercat să salvez mingea ca să nu se ducă în afara terenului delimitat de imaginația mea, am alunecat pe o balegă proaspăt lăsată de la Dumnezeu ori de la vreo vacă. Unii nu fac deosebirea. Am alunecat ca uns și am aterizat cu genunchiul într-o bucată de lemn tăiată în formă de felie de lubeniță. Îmi rămăsese o bucată de carne atârnând de picior iar rana era oarecum gravă căci ambele picioare erau deja pătate complet de sângele gros care se curgea lin și sigur, dar și de sânge normal care țâșnea iute. M-am tirat cât mai repede acasă, dar nu înainte să iau mingea. Ajuns în fața porții, îmi dau seama că drugul e pus și că bunicii mei erau plecați în sat. Sar gardul și cad pe trandafirul din grădină. Mă duc repede pe aleea din curte în spate, la bucătărie, dacă se putea numi așa căci erau două paturi și o mobilă unde țineau bunicii un aragaz și un frigider, și caut niște bandaje. Neavând nimic și pierzând sânge, mi-am smuls cu propriile mele mâini bucata de carne care atârna și am lipit-o înapoi cu scotch. Apoi am luat o față de pernă și mi-am pus-o peste rană. Un zâmbet involuntar se strecoară întotdeauna când îmi aduc aminte de acestea. Dispare repede pentru că mă face să realizez că durerea fizică poate fi controlată. Numai cea psihică nu.

E totuși atât de greu să exist. Mă simt teribil de imbecil și de vinovat că am supraviețuit unei tentative de sinucidere la douăzeci de ani. Port povara unui unei frângii fine ca petalele de trandafir înfășurate în jurul gâtului meu de porc spinos capitalist.

Pescara, 10 septembrie 2008, ora 7:02

Aștept să vină bacul ăla nenorocit un licean aflat în clasa terminală. Cred că voi încerca să mă relaxez astăzi.

1 Comments

  1. Pingback: EgoPHobia #54 — sumar | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.