Harta

[text premiat la Blecher Fest 2018]

de Cătălin Furtună

„A story from the childhood years, with lies added

 of course, and much that is altered.“

[Isaac Babel]

Înainte de orice, aș vrea să recapitulez cîteva lucruri mai importante despre memorie pe care le-am învățat și eu recent, de cînd mă aflu în spital:

– memoria de scurta durată, tranzitorie prin definiție, se poate transforma în memorie de lungă durată dacă informației respective i se acordă o atenție ridicată sau dacă e asociată cu o experiență stresantă sau emoțională;

– în acest caz, impulsurile fac un du-te-vino repetat între diferite regiuni ale scoarței cerebrale și hipocamp, pînă cînd informațiile respective se fixează;

– hipocampul are forma unui căluț de mare;

– câteva studii recente din domeniul neuroștiințelor sugerează că simplul act de a-ți aminti ceva afectează amintirea respectivă, transformînd-o ireversibil.

Ca și cum ai pune degetele unsuroase pe un polaroid care încă nu s-a developat.

Dintre toate, se pare că tocmai cele mai vii amintiri sînt predispuse la schimbare. Nu prea avem cum să fim întru totul siguri că evenimentele s-au întîmplat așa cum ni le amintim. Singurul lucru pe care-l putem face e să încercăm să transcriem amintirile cîtă vreme ele sînt încă proaspete. Asta s-ar putea să funcționeze. Eu așa sper.

Amintirea mea cea mai vie s-a închegat în jurul hărții. Ideea să încropesc o hartă n-a venit chiar de nicăieri. Hărțile mă fascinaseră dintotdeauna și așa cum se întîmplă adeseori, atracția pe care o simți față de ceva e de-ajuns să te facă să crezi că ești un adevărat expert.

Așadar, eram un expert care n-ar fi recunoscut niciodată cît de jalnică era colecția lui cartografică: o hartă de perete a lumii, din carton plastifiat, un atlas geografic general, încă unul dedicat orașului meu natal și istoriei lui și două globuri pămîntești. Unul dintre globuri, ceva mai mare decît o minge de tenis, era puțin turtit într-o parte după îi dădusem un șut într-un atac de furie. Celălalt, mai mare și mai detaliat, nici măcar nu era al meu, mi-l împrumutase o verișoară și putea să și-l ia oricînd înapoi. Întreaga mea activitate de fin cunoscător se învîrtea obsesiv în jurul acestor obiecte. Nu mă iluzionam că o să mai îmi pice vreodată pe mînă și altele — ai mei erau săraci lipiți pămîntului, iar eu, ca hoț, eram pur și simplu lipsit de orice talent.

Dintre toate acestea, cu atlasul orașului petreceam cea mai mare parte a timpului. Celelalte hărți erau captivante, însă doar în felul în care ar fi putut să fie și harta unui tărîm de poveste. Probabil că nu mințeau, însă nici nu puteam verifica cu ochii mei dacă spuneau adevărul sau dacă nu cumva omiteau un detaliu esențial. Ca să nu uit asta, lipisem pe globul pămîntesc, aproape de coasta Floridei, un triunghi decupat dintr-un abțibild cu Tom&Jerry. Ajunsesem astfel să-mi imaginez Triunghiul Bermudelor ca pe o insulă colțuroasă, acoperită cu blană mătăsoasă de pisică.

Atlasul Buzăului era diferit de celelalte materiale. Era foarte ușor de verificat dacă Strada Feței se intersecta într-adevăr cu Aleea Teilor, delimitînd colțul de nord-vest al vechii clădiri a tribunalului. Chiar dacă grădinița de pe Strada Independenței fusese demolată, iar harta nu mai reflecta realitatea curții mari, în formă de semicerc, știam că spunea adevărul fiindcă făcusem grădinița chiar acolo. Hipnotizat de sumedenia detaliilor înfățișate în atlas, visam cu ochii deschiși o hartă și mai amănunțită. O hartă alcătuită exclusiv din fotografii făcute din avion. O hartă ideală, vie, care oglindea în timp real suprafața reprezentată. O combinație fabuloasă între un atlas anatomic și unul geografic, brodată cu toate cîmpurile electromagnetice ce depășesc, uneori doar intermitent, o anumită intensitate. Dintr-o dată devenea posibil să fie demascați acei atomi excentrici bănuiți că evadează pe ascuns dintr-un regn în altul, ca niște bobițe neghioabe dintr-un condiment izotopic.

Știam, într-un mod foarte superficial, ce sînt bosonii și neutronii, fotonii și quarcii. N-are rost să mă prefac că nu știam. Toți prietenii mei, nostalgici după viitor, erau fascinați de cosmos și conspirații extraterestre, și aveau o idee despre rolul particulelor elementare. Unora dintre ei le repetasem papagalicește eu însumi pasaje din almanahuri sau emisiuni radio și TV. Alții aveau propriile surse și curiozități. La căderea nopții, cînd răsăreau stelele și ne făceam iluzii că printre ele descoperim, dacă privim cu suficientă atenție și dedicație, quasari și comete, digeram încet informația acumulată, ca o colonie de șerpi care împărțea un singur stomac. Iscodind neîncetat stelele și secretînd teorii, speram să accelerăm procesul acesta de digestie și să pătrundem cît mai curînd tainele cosmosului. Înainte să fie prea tîrziu, înainte să iasă din discuție tinerețea fără bătrînețe și viața fără de moarte. Înainte să creștem mari și neputincioși, ca niște supernove tîmpite.

Așa că da, aveam mai multe pasiuni, unele mai puternice decît cea pentru hărți, și totuși numai amintirea aceea legată de hartă s-a păstrat atît de vie.

Într-una din zile, tocmai terminasem de căptuşit globul cel mic cu fîşii de hîrtie unse cu aracet şi aşteptam să se usuce. Îmi propusesem să-l transform într-un glob selenar şi eram destul de mulțumit de rezultat. Nici nu se mai vedea că era turtit. Nu mai încăpea pe suportul lui de plastic, aşa că l-am aşezat direct pe etajeră, lîngă celălalt glob. Cu multă bunăvoință, se putea spune că proporțiile dintre planetă şi satelitul ei erau respectate. Undeva în emisfera sudică răsărise o lună plină imensă, brăzdată de canale rectilinii în care licăreau vinişoare de aracet. M-am simțit mîndru pentru o vreme, dar starea asta a trecut repede. Luna mea era prea goală, pustie. Am desenat nişte cratere urîte şi vreo două creste tremurătoare, care să mascheze structura artificială a scoarței, însă tot nu eram mulțumit. Am ales o întindere care mi se părea mai potrivită pentru asta şi am scris cu litere minuscule, subțiri: „Marea Liniştii“. Undeva mai într-o parte am adăugat altă denumire: „Marea Ploilor“ şi m-am oprit. La asta se reduceau cunoştințele mele în privința geografiei Lunii şi ele nu s-au îmbogățit în nici un fel de-atunci.

Am pus mîna pe telefon și l-am sunat pe Dan. Dan era cel mai bun prieten al meu și deși specialitatea lui era istoria Imperiului Roman, nu geografia Lunii, am zis să-mi încerc norocul. Am intrat direct în subiect și l-am întrebat dacă știe vreo denumire de mare sau crater lunar. A zis că nu și că oricum, pe Lună nu există apă. N-am mai lungit-o fiindcă trebuia să-și termine tema la mate și am închis.

În aceeași clipă mi-a venit ideea să fac harta – sau mai bine zis atunci am primit în sfîrşit impulsul necesar ca să mă apuc de ea. Spațiul dintre scara blocului meu şi cea a lui Dan, un pătrat cu latura de vreo zece metri, nu se găsea desenat nicăieri. Am simțit că harta mea ar putea fi un soi de accelerator pentru digestia misterioasă care ne mînca zilele şi nopțile fără să le confere vreun sens. Aşa că m-am apucat pe loc de ea.

Cînd am terminat-o, două săptămîni mai tîrziu, nu eram mai mulțumit decît fusesem după ce terminasem globul selenar. Harta era alcătuită exclusiv din linii trasate cu rigla, atît din dorința de a respecta proporțiile (harta era la scara de 1:100), cît şi dintr-un soi de precauție de ordin estetic. Dar tocmai din punctul ăsta de vedere era un eşec lamentabil. Ceva atît de detaliat n-ar fi trebuit să fie și atît de urît. Şi totuşi era cel mai urît lucru pe care îl făcusem vreodată, mai urît decît o ciornă plină de ştersături, cu hîrtia subțiată pe alocuri, pe care s-au lipit firimituri viermănoase de gumă de şters.

„Ai luat vreo notă proastă?“, m-au întrebat ai mei, bănuitori. Am zis că nu, dar fără convingere, pentru că îmi doream cumva să cred că luasem o notă proastă şi că de-asta eram supărat. Ar fi fost mult mai uşor de suportat. „Sigur? Să ştii că dacă vorbesc dirigintele şi-mi zice că minți…“ „Întreabă-l și lasă-mă-n pace“, m-am burzuluit eu. Taică-miu s-a încruntat şi mai tare şi a făcut un pas amenințător spre mine.

În punctul ăsta al discuției, tacă-miu alegea întotdeauna dintre următoarele variante:

  1. „Ce faci, răspunzi?“
  2. „Răspunzi, obrăznicătură?“
  3. „Îmi întorci vorba?“

Plus încă una, de rezervă:

  1. „Aşa te-am învățat?“

Iar alteori le folosea pe toate patru, amestecîndu-le şi repetîndu-le haotic, dar în cazul ăsta semnele de punctuație erau dublate de palmele pe care le primeam, ca un ecou sintactic.

De data asta, a ales varianta 1.

„N-am luat nici o notă proastă. Sînt supărat fiindcă nu mi-a ieşit ceva.“ M-am dus în camera mea, m-am întors cu harta şi am despăturit-o în fața alor mei. Era alcătuită din nouă coli de desen, lipite între ele cu scotch; blocul nostru, cu cele trei scări ale lui, era pe coala din centru, iar din el se ramificau în toate părțile alte străzi, blocuri, parcuri, şcoli, sedii şi parcări colțuroase, fiecare cu denumirea aferentă, scrisă cu majuscule. Într-un colț era şi o roză a vînturilor, copiată din atlasul oraşului, dar compusă tot cu rigla. Pînă şi cele mai mici porțiuni haşurate erau făcute tot în felul ăsta. Am spus deja că era o hartă foarte urîtă.

„Ai stricat scotchul“, a remarcat imediat taică-miu. „Lasă copilul…“, s-a auzit vocea slabă a maică-mii, încercînd în sfîrşit să-mi ia apărarea, deşi taică-miu părea mai degrabă resemnat. „L-ai folosit pe tot?“, s-a interesat el. Poate că întrebarea mi s-ar fi părut absurd de zgîrcită, dacă n-aş fi crescut cu ei şi cu întrebările lor; fusesem născut şi crescut să le înțeleg îngrijorarea. „Nu, a mai rămas. Îți arăt dacă vrei“. Taică-miu a dat din cap că nu, a mormăit ceva şi s-a dus în bucătărie. Maică-mea a mai rămas puțin cu mine să-mi spună să nu-l mai supăr pe taică-miu. „Bine“, am zis cu solemnitatea unuia care face un legămînt. „Bine“, a repetat maică-mea, apoi s-a dus în bucătărie să facă mîncarea din care taică-miu, parcă împotriva legilor fizicii, începuse deja să mănînce.

În ultimele două săptămîni, îmi folosisem tot timpul liber doar ca să mă plimb, să măsor, să notez şi să trag linii cu rigla. E adevărat că nu luasem nici o notă proastă, dar la fel de adevărat era că în curînd aveam să primesc cel puțin două note cît se poate de proaste; dădusem între timp două lucrări de control pentru care nu învățasem deloc. Să măsor distanțele nu fusese greu, un pas de-al meu avea cam 50 centimetri, nici măsurarea unghiurilor nu-mi dăduse mari bătăi de cap – aş fi putut folosi măcar un raportor, însă preferam să le apreciez din ochi –, cel mai greu lucru fusese să suport toată plictiseala şi dezgustul care mă cuprinseseră încă din prima zi a aventurii mele cartografice. Cu fiecare pas pe care-l număram, oraşul se transforma într-un teritoriu searbăd, inert. Nu mă mai atinsesem de atlas şi nici nu-mi doream s-o mai fac vreodată. În ziua următoare o luam de la capăt numai fiindcă în seara anterioară adormisem cu refrenul numărătorii în cap. Unele obsesii sînt mînate de compulsii şi de nimic altceva; pasiunea și plăcerea dispăruseră.

Unul dintre unchii mei ieşise de curînd din închisoare şi, la cîteva zile după ce terminasem harta, a venit în vizită pe la noi. Ai mei discutaseră înainte despre asta şi se înarmaseră pentru posibilitatea ca unchi-miu să aducă vorba de un împrumut. Sau pentru posibilitatea ca unchi-miu să încerce să fure ceva din casă (închisoare făcuse pentru cu totul altceva, dar asta nu mai conta; avea obiceiul să mai șparlească cîte ceva ca să-și cumpere de băut). Primiserăm instrucțiuni din partea lui taică-miu să nu-l lăsăm nici o clipă singur şi Doamne-ajută. Nu ştiu cum se face că în mai puțin de un minut de la venirea lui a rămas numai cu mine în sufragerie, aşa că l-am întrebat direct: „Ai venit să ceri bani?“. A rămas blocat cîteva clipe, apoi a răspuns abătut: „Nu.“ Drept răsplată, am scos harta din raftul ei şi i-am arătat-o. A studiat-o o vreme, urmărind liniile ei cu arătătorul, după care a scos un creion mecanic din buzunarul cămăşii şi s-a apucat să deseneze ceva pe hartă. A desenat cîteva minute bune, muşcîndu-şi buza de jos, concentrat, apoi mi-a zîmbit trist: „Vezi, nu-mi trebuie bani“. N-am apucat să văd imediat ce desenase că au intrat ai mei cu un platou. Unchi-miu a mai stat puțin să mănînce fursecuri, după care s-a scuzat şi a plecat, lăsîndu-i pe ai mei foarte mirați că au scăpat aşa uşor. N-au tras de mine foarte mult pînă să afle că-l întrebasem de bani; chipurile lor au început să radieze de mîndrie. Am fost felicitat pentru tupeul meu şi am primit drept răsplată un baton de ciocolată, laolaltă cu dezlegarea că pot să-l mănînc pe tot atunci. Mi s-a părut că într-o zi o să înțeleg exact ce şi cum făcusem şi că felicitările o să devină o rutină. Pe urmă mi-am adus aminte de hartă şi m-am dus în camera mea s-o studiez.

Am fost de mai multe ori în locul marcat de unchi-miu. Era aproape de blocul meu, pe trotuarul dintre un parc şi o unitate de pompieri. Acolo, unchi-miu desenase cu dibăcie pe hartă un cufăr căscat, care dădea pe dinafară de pietre prețioase, monede şi bijuterii. Desenul era realizat cu atîta talent, încît reuşea numai din liniile lui să te convingă că era vorba de aur pur, strălucitor. Liniile mele urîte, trase cu rigla şi unite în forme colțuroase păleau de invidie.

În primele dăți, am mers acolo pe drumul cel mai scurt, tatonînd terenul, încercînd să-mi dau seama dacă era vorba de o comoară propriu-zisă ori dacă sipetul cu pricina era doar un simbol. După experiența cu harta veche a tîrgului, învățasem să mă gîndesc şi la alternative. Dar trotuarul vast era pustiu în locul marcat pe hartă şi oricare ar fi fost lucrul pe care cufărul încerca să-l reprezinte, acesta era, în cel mai bun caz, ascuns sub asfalt. Am luat-o şi pe căi ocolite, instinctiv, ca şi cum asta ar fi putut să-mi ofere o perspectivă mai bună, să-mi dea posibilitatea să văd ceva ce era vizibil numai dintr-un anumit unghi. Nu credeam că o să găsesc vreo comoară, dar măcar harta mea avea un rost de-acum şi îl urmăream la fel de obsesiv cum urmărisem întocmirea ei.

Am făcut asta cîteva zile la rînd, parcă o idee mai însuflețit decît pînă fusesem atunci, iar în a cincea zi din parc au țîşnit mai mulți băieți, m-au înconjurat şi m-au somat să le dau harta. Pentru asta n-au folosit cuvinte, ci gesturi, mîini întinse amenințător ca nişte baionete. Mi-am dat seama că-i văzusem de mai multe ori prin parc, dar nu le dădusem nici un fel de atenție. De ce nu fusesem mai prudent? Erau cam de vîrsta mea, dar mai voinici sau, oricum, cu un aer mult mai ferm, n-aveam nici o şansă să le țin piept. Nici nu mă vedeam făcînd aşa ceva; le-am dat harta, m-am întors acasă şi am dormit pînă la cină. Mă uitasem o singură dată în urmă, atît cît să văd bandiții în mişcare: una din coli se desprinsese şi plutea ca un zmeu răsucit, purtată de vînt. Băieții goneau după ea, un cîrd de pinguini gata să-şi ia zborul. Poate că meritau harta mai mult decît mine. Noaptea, am visat că primeam o bicicletă, mă plimbam cu ea şi dădeam peste un cîine minuscul, cît un puişor de găină. Îl îngropam de viu, fiindcă mi-era prea teamă şi scîrbă să-l omor ca să nu se mai chinuie. După ce săpam groapa, îmi dădeam seama că nu aveam cu ce să-l acopăr, groapa era o gaură tăiată în asfalt. Cățelul schelălăia şi n-aveam unde să mă uit altundeva decît în ochii lui. Săracul cățeluş. Dispăruseră şi teama, şi scîrba, şi mila. Astea erau sentimentele cățeluşului, nu ale mele. Eu nu mai simțeam nimic, în afara unei plictiseli agasante. „De ce nu se termină visul, de ce nu mă trezesc?“. Am stat aşa o veşnicie, privind asfaltul, cățeluşul, roata bicicletei şi ce mai era de privit – nu mare lucru. Pînă la urmă, m-am trezit.

Amintirile care urmează nu mai sînt la fel de clare. Amintirile care urmează nu mai au legătură cu harta. Amintirile care urmează marchează, pînă la un punct, un fel de revenire la normalitate, după episodul obsesiv-compulsiv cu harta. Ele îmi spun că-mi recăpătasem pasiunea pentru lucrurile care mă interesau dintotdeauna. Poate că nu sînt clare în toate privințele, dar sînt cît se poate de evidente în privința asta.

Trecuseră cîteva săptămîni şi mă întorceam ca de obicei de la şcoală cu Veveriță, un coleg cu care împărtăşeam zilnic acelaşi drum. Era vară, se apropia vacanța şi vorbeam fiecare despre planurile lui, puse la cale în întregime de părinții sau bunicii noştri. Veveriță avea un nume de familie care, la fel ca al meu, era predestinat să-i devină şi poreclă. Împreună eram Veve & Vijelie. Eu eram singurul din clasa noastră care-i spunea pe numele mic – cu excepția unor fete, cred –, iar el, ca un aristocrat care trăieşte exclusiv pentru etichetă, îmi întorcea îndatoritor favoarea. Veveriță era plin de energie, gălăgios, săritor, lăudăros, puțin credul; omul care intermediază întotdeauna chestii.

După ce-am vorbit despre vacanță, am dat-o pe filatelie. Cu două zile înainte, găsisem la gogoşeria de lîngă şcoală o monedă destul de mare pe care mă hotărîsem s-o risipesc pe un plic cu timbre. Premiul cel mare era o coliță rusească cu un cosmonaut rus despre care sînt destul de sigur că nu era Gagarin. Era a treia mea coliță şi i-am spus lui Veve despre ea şi despre celelalte două, una dedicată Olimpiadei şi cealaltă unui pictor spaniol cu un mesaj pentru toți copiii țării. Veve m-a ascultat cu un zîmbet respectuos, apoi mi-a povestit despre cele patruzeci şi unu de colițe ale lui şi cele şase clasoare doldora de timbre. Pentru că Veve avea tendința să exagereze uneori, l-am întrebat dacă le pot vedea cu ochii mei. „Hai acum“, a zis el. „Ai mei ajung acasă abia la patru“. Era unu, aşa că aveam destul spațiu de manevră. Am trecut pe la mine să-mi las ghiozdanul şi să iau clasorul subțirel, mare cît un caiet, cu timbre străine. Veve a rămas pe hol, admirîndu-se în oglinda împodobită cu coarne uriaşe de cerb. Făcea asta uneori, se uita fix în oglindă şi nu clipea, doar îşi mişca un pic fața stînga-dreapta. Mă obişnuisem ca fiecare om să aibă aiurelile lui şi nu mi se mai părea ciudat.

Veveriță stătea peste drum, într-un bloc care dădea spre un parc cu leagăne. Pentru că era pustiu, am zis că mă dau puțin în leagăn pînă se întoarce; nu se punea problema să urc fiindcă nu mă primea niciodată la el în casă. Veve a zis că n-o să poată să vină cu toate clasoarele, să nu i le fure cineva, şi că o să coboare cu ele pe rînd. Am fost de acord.

M-am aşezat în leagănul de viteză, în care se dădeau şi copii care frizau vîrsta maturității, atît de tare încît, dacă n-ar fi fost bara de siguranță, s-ar fi răsturnat peste cap. Eu mă dădeam mult mai încet, la viteză de croazieră, revizitînd mental articolul despre un sistem de propulsie sub forma unui leagăn uriaş care putea lansa un vehicul spațial pe orbită. Trei, doi, unu, de zeci, de sute de ori trăisem numărătoarea inversă şi fiorul evadării din cîmpul gravitațional.

De data asta m-am legănat într-o doară, lovind cu călcîiul în nisip şi admirîndu-mi timbrele. După cîteva minute a coborît şi Veve şi ne-am mutat pe o bancă de sub castani.

Clasorul lui, primul dintre ele cel puțin, era exact aşa cum spusese. Încă de pe prima filă mă întîmpinau patru colițe glorioase, cauciucate şi aurite, consacrate flotei moderne ruseşti. Pe următoarea, vreo douăzeci de fluturi neştampilați în toate culorile curcubeului făceau cinste poştei maghiare. Țineam în mîini o epopee filatelică. Era copleşitor, nici nu mai era loc de invidie.

Am închis ochii şi am tras aer adînc în piept, savurînd momentul. Cînd i-am deschis, eram în cu totul alt loc.

Am închis ochii şi am tras aer adînc în piept, savurînd momentul. Cînd i-am deschis, eram în cu totul alt loc.

A durat destul de mult pînă am început să înțeleg ce se întîmplă. Mi s-a explicat şi mi s-a repetat cu multă răbdare: sînt un bărbat de treizeci şi cinci de ani care are o formă de amnezie. Să nu fiu speriat. Care e ultimul lucru pe care mi-l amintesc?

Am fost mai tulburat de cuvîntul „bărbat“ decît de vîrsta care mi-era atribuită. „Ora de matematică“, am mințit. Nimic despre Veve și timbrele lui. După şcoală, trebuia să merg direct acasă şi să-mi fac temele. „Mă grăbeam să ajung acasă şi să îmi fac temele.“

„Buuun aşa. Bravo“, a spus doctorul şi a zîmbit. „Am glumit, să știi. Altceva vroiam să te întreb.“

Au încercat să dea înapoi, dar era prea tîrziu. Îi credeam. De-acum, eram convins că sînt un bărbat de treizeci şi cinci de ani pentru că îmi vedeam mîinile, îmi auzeam vocea şi, mai ales, gîndurile. Avea sens. Mintea mea funcționa diferit față de acum o oră, cît părea că trecuse de cînd ținusem clasorul lui Veve în mîini. Pe fereastră vedeam un alt anotimp – poate iarnă, poate unul nou, care nu exista înainte.

Şi-au dat seama că rataseră o şansă şi au renunțat să se joace de-a copilul cu mine. Au insistat cu alte întrebări, dar am refuzat să mai răspund, aşa că, vrînd-nevrînd, au hotărît să dea bobîrnace memoriei mele folosind şi alte metode.

Au început cu Nevasta şi Copilul. Nu i-au prezentat în nici un fel, dar mi-am dat seama imediat despre cine era vorba. N-am reuşit să-i privesc decît în treacăt, cu coada ochiului, fiindcă prezența lor îmi provoca Groază. În special Copilul. Semăna destul de mult cu mine, iar diferențele îl făceau, în ochii mei, monstruos. Ca şi cum nu erau diferențe reale, ci diferențe de perspectivă. Ca şi cum fusesem transferat în corpul altcuiva şi forțat să mă uit în ochii mei înlăcrimați. Amîndoi plîngeau, tot mai tare pe măsură ce treceau minutele şi nimeni nu spunea nimic. Eram absolut terifiat şi încercam să mă concentrez doar asupra pumniilor mei încleştați. Cînd au plecat, am răsuflat uşurat. Sînt convins că au crezut că mă prefac că nu-i recunosc, dar n-am avut ce să le fac. Am fost atît de uşurat.

Au continuat cu Părinții. Se micşoraseră, dar nu fiindcă s-ar fi cocoşat – e aceeaşi chestiune de perspectivă. Şi ei plîngeau, dar cu ei am schimbat cîteva vorbe, fiindcă mi-au pus numai întrebări legate de prezentul imediat. Dacă mi-e frig, dacă mă doare ceva, dacă mi-e foame. Păreau foarte grijulii şi nu doar fiindcă eram într-un spital. Aveau atitudinea unor oameni care erau de foarte multă vreme dependenți de bunăstarea mea, gata să facă orice sacrificiu pentru conservarea ei. Ce dovadă mai bună vroiam că trecuseră atîția ani? „O să fie bine“, le-am promis şi ne-am pupat pe obraji. Acum îmi venea şi mie să plîng. Cine ştie de cîtă vreme n-o mai făcusem.

Mai departe, şi-a făcut intrarea Prietenul din Copilărie. Dan nu se schimbase foarte mult în anumite privințe. Vorbea foarte repede, mitraliindu-mă cu glume şi lucruri care probabil erau alte glume, dar de sensul cărora nu reuşeam să mă prind. Cu el am fost deschis şi i-am spus cum stătea treaba. A părut încîntat la început, punîndu-mi întrebări de verificare şi căzînd într-o uimire din ce în ce mai nostalgică. Spre sfîrşit cred că şi lui îi venea să plîngă. A rămas că mai vine să mă vadă.

Apoi s-au perindat oameni pe care ajunsesem să-i cunosc în ultimii ani şi cu care am refuzat să discut. Colegi, Prieteni & Cunoscuți. Într-un cuvînt, Necunoscuți. Aşa cum bănuiam, nici urmă de Veve. N-am cerut să văd pe nimeni şi nici n-am pus întrebări. Mă descurc singur, mulțumesc, şi am amintirile mele. Iar una dintre ele este deosebit de vie.

Dar amintirea mea cea mai vie nu e deloc cea mai frumoasă. Amintirile frumoase sînt într-un loc mult mai tulbure şi aproape ireal. Multă vreme nu mă concentrez deloc asupra lor fiindcă vreau să aflu ce s-a întîmplat în realitate cu mine, ăsta e cel mai important lucru din lume. Zilele trec, e ok, e în regulă așa.

Pînă cînd, într-o zi, nu mă mai gîndesc la hartă. În ziua aia îmi îngăduiesc să mă gîndesc la orice altceva. Orice. Orice amintire, oricît de ireală ar părea.

Și iat-o.

E primăvară, probabil chiar primăvara dinaintea verii în care am dispărut. Joc un joc stupid în care încerc să conving doi prieteni că sînt un extraterestru venit pe Pămînt. Nu mai ştiu care e misiunea mea, dar nu mă desprind de amintire, chiar dacă țesătura ei are găuri; mă înfăşor strîns în ea. Îi zic unuia dintre băieți, a cărui mamă, o judecătoare, va fi inculpată mai tîrziu într-un proces răsunător de mare corupție (de unde știu asta?): „Zi-i lu Dan că sînt extraterestru“. Nici măcar nu mă străduiesc să construiesc o poveste, aștept întrebări ca să inventez și alte detalii. Radu ridică din sprîncene și se conformează, luînd-o agale spre Dan, care e mai încolo, aproape de parc.

Am la picior o minge de cauciuc pe care o frămînt leneş cu talpa adidasului. Stau la intrarea unuia din gangurile dintre blocurile noastre. Mă mişc foarte, foarte încet, multă vreme, rulînd mingea. În capul meu s-a înfiripat un plan. Cu coada ochiului îi văd făcînd haz de povestea mea. Intru foarte încet în gang, cu mişcări greoaie. Apoi, cînd ies din cîmpul lor vizual, iau mingea în brațe şi o rup la fugă.

Alerg cum n-am alergat niciodată, sprintez mai iute decît Ben Johnson, sînt un ogar în costum de copil. Apoi, cînd ajung la celălalt colț al blocului, frînez şi apar de după el cu aceleaşi mişcări molatice, dolofane. Cei doi băieți mă văd şi le cade fața. Ating uşor mingea cu vîrful adidasului şi ridic o talpă indolentă, lăsînd-o să se îndepărteze încet. Pentru ei, abia am dispărut după un colț al blocului, ca să apar aproape imediat după altul. E cea mai grozavă iluzie pe care am creat-o în viața mea.

1 Comments

  1. Pingback: EgoPHobia #54 — sumar | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.