poeme de Grace Nichols

(egoRainbow)

traducere & prezentare: Monica Manolachi

Grace Nichols este cea mai cunoscută poetă contemporană britanică originară din Caraibe. S-a născut într-un sat din Guyana în anul 1950. Înainte de a emigra în Marea Britanie, împreună cu soțul său, poetul John Agard, a lucrat ca profesoară și jurnalistă în țara natală. Versurile sale evocă ritmuri, teme și simboluri specifice culturii caraibe, cu influențe din folclorul guyanez, amerindian și african, dar și din cultura europeană, ale cărei valori sunt puse sistematic sub semnul întrebării. În aproape toate colecțiile de poezie semnate de Grace Nichols se pot identifica diverse aspecte cheie ale feminității caraibe: apropierea de mediul natural, înclinația spre muzicalitate și oralitate, diversitatea culturală, spiritul deschis, sacralitatea devenirii în ciuda traumei culturale din perioada colonială etc. Extrase și traduse din volumul său de debut, I is a long-memoried woman, apărut în 1983 și răsplătit cu Premiul Comunității Britanice, versurile de mai jos exprimă, printre altele, frânturi de istorie personală pe fondul marii istorii, cu ecouri ce amintesc de Drumul Sclavilor (Middle Passage), de negoțul transatlantic cu sclavi început în sec. al XVI-lea și abolit abia la mijlocul sec. al XIX-lea.

 

 

Laudă

 

Peste tot îi aud șoptind

pe tonuri sparte de melancolie

voci îmboldite de briza mării

străfulgerându-mă ca durerile de cap

 

cadențe ca vioaiele

parabole ale morților

 

Da sufletele

Da sufletele

Da sufletele

prinse în uitare

pe Drumul Sclavilor

 

cei ce au murit

care nu au murit

cei ce dorm

care nu dorm

 

cei neliniștiți

acei sinucigași

care sar…

cei mai triști

dintre toți cei care se zvârcolesc

și gem

cu fiecare biciuire a spumei

de mare

 

Peste tot îi aud șoptind

pe tonuri sparte de melancolie

voci îmboldite de briza mării

străfulgerându-mă ca durerile de cap

 

Cadențe ca vioaiele

parabole ale morților

 

Da sufletele

Da sufletele

Da sufletele

prinse în uitare

pe Drumul Sclavilor

 

Cum aș putea să laud numele lor?

Ce dans întru jelire aș putea dansa?

 

Dayadu, Ishiodu, Anamadi

v-ați aruncat înnebuniți

în apele destinului

Kobidja, Nwasobi, Okolie

v-ați înghițit limbile

reci și nemișcate pe lanțuri

 

Cum aș putea să laud numele voastre?

Ce dans întru jelire v-aș putea dansa?

 

 

Pată

 

Dar am fost furată de bărbați

cu pielea de aceeași culoare ca a mea

dusă departe de bărbați ale căror călcâie

deveniseră copite

ale căror mâini deveniseră gheare

m-au pus la pământ

pe cărarea

întunericului

 

Dar am fost vândută de bărbați

cu pielea de aceeași culoare ca a mea

vândută ca pe o găină ca pe o capră

ca un sac cu mieji am fost

vândută

pe mărgele pe tigăi

pe zorzoane?

 

Nu nu e ușor să uiți

ceea ce refuzi să-ți aduci aminte

 

Zilnic îmi spăl pata

trădării de pe gură

 

 

…protestau ca niște fantome

 

Aseară am avut un vis

groaznic

am visat cum niște zei mă forțau

să beau sânge din craniul tatălui meu

mă forțau să mănânc pământ

 

Și când am încercat să fug șefii de trib

și bătrânii au venit după mine

protestau ca niște fantome

 

În vis îmi vedeam chipul

sălbatic și pământiu de la teroare

 

Ce speranță să am dacă vârstnicii

se întorc în vis împotriva mea

 

O văd pe bătrâna uscățivă

cum se sprijină în sapă

chinuită și tremurând ca o insectă

schilodită

 

Mă uit la pielea ei distrusă, la dungile

de putregai unde biciul a lovit

greu

 

Îi văd degetul lipsă de la picior, osul

șoldului ieșit în momentul în care

s-a prăbușit

 

O văd pe bătrâna uscățivă

cum se sprijină în sapă

chinuită și tremurând ca o insectă

schilodită

 

Îi văd prăpastia din ochi

 

Aud cum îi zornăie oasele cum râde

încât mă trec fiori pe șira spinării

 

Odinioară și ea a fost femeie

înveșmântată

în cea mai frumoasă și feminină

piele ușor strălucitoare

de la uleiuri cu sâni care dădeau țâță

vântului

 

 

Ca Anansi

 

Eram păienjenița Ashanti

 

femeia cu tezaur

de vise

tenace

opalescentă

cu ochi întunecați

neclintiți

 

așteptam

cu o furie enormă

și pură

 

atunci ai venit

ca Anansi

ai venit

 

calm și viclean

ca un nebun

 

nici pe departe

ceea ce mă așteptam să fii

 

zornăiau clopoței

de brâul tău subțire

un flaut împodobit

aveai mărgele și pene

prinse la tichie

și am râs de tine

 

 

Cu șiragul de mătănii

 

Neiertătoare precum cursul justiției

de neșters precum cicatricile și soarta

sunt aici

o femeie… cu toate viețile mele

întinse ca mătăniile pe ață

înaintea mea

Ceea ce caut nu este

favoare sau milă

nu caut respect ori protecție

fericire de-o clipă sau puritate

ci

forța de a fi ceea ce sunt / o femeie

trasându-și viitorul / o femeie

cu șiragul de mătănii în mână

 

 

Epilog

 

Am trecut oceanul

limba mi-am pierdut

din vechiul cotor

alta mi-a crescut

1 Comments

  1. Pingback: EgoPHobia #55 — sumar | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.