Uniunea Sovietică Actuală

(pricinaşul de serviciu)

de Radu-Ilarion Munteanu

În anii 70-80 Occidentul, mai precis lumea euro-atlantică, era văzut/ă, de aici, ca un soi de rai intangibil. Ceea ce n-a împiedicat apariţia unui banc lucid. Ce înseamnă USA? Începuse, timid, a se folosi şi acronimul anglo-saxon. Înseamnă Uniunea Sovietică Ailaltă. De o vreme, nu multă, natura UE e privită din ce în ce mai realist, de către din ce în ce mai multă lume. Fără a fi vorba neapărat de euroscepticism. Termen care, deşi are o anume acoperire, face parte, din unghiul meu de vedere şi nu exclusiv al meu, dintr-un dicţionar care exprimă o anume viziune oficială, pe care o resping. Nu e cazul acum să exemplific paradigma dominantă euro-atlantică cu alţi astfel de termeni, cum ar fi homofobie. Poate altă dată. Căci tendinţa de impunere a doctrinei globalist-progresiste o voi combate din cât mai multe unghiuri, cât mi mult timp. Natura neomarxistă a globalismului bazat pe corectitudinea politică am mai abordat-o, exemplificând similitudinea între lozincăria bolşevizantă a primei generaţii leninste, prelungită şi amplificată după WW II. Lupta pentru pace, inima acestei lozincării e acum înlocuită de aşa zisa luptă împotriva corupţiei. Orice lozincărie e, prin definiţie, ipocrită. Iar toate lozincăriile sunt totalitare. Căci o societate nontotalitară (evit, cu prudenţă, folosirea unor cuvinte deja compromise, precum democratică, sau deschisă) nu are, de fapt, nevoie de lozincărie.

Dar iată că reacţia, din păcate mult prea restrânsă, neaglutinată sistemic – din care neînsemnatul meu discurs consecvent face parte – evoluează mult prea lent faţă de viteza de dezvoltare a mişcării globaliste. Care, iată, nu mai are nevoie de masca lozincardă. Procedura de definire a viitorului procuror general european e, prin excelenţă, antidemocratică. Să detaliem. Această primă parte a articolului e redactată cu câteva ore înainte de partea a doua a procedurii selectării candidatului aflat în joc pentru această funcţie. Oră la care nu se cunoaşte rezultatul ceiei de-a doua etape a procedurii. Dece? Pentru a schiţa liniile generale ale tabloului european independent de acest rezultat.

Esenţa democraţiei este votul. Indiferent de modalităţile de exercitare a acestuia. Vot direct în democraţia participativă (funcţională într-o singură ţară, Elveţia. Dar şi parţial, oriunde, la orice referendum). Sau vot indirect, în democraţia reprezentativă. Cu precizarea că formal, democraţia funcţionează şi în statele totalitare. Cum e autocraţia imperiului etern rus, în formatul ţarist, în cel bolsevic şi în cel actual, ori teocraţia iraniană. Şi iată că definirea candidatului la funcţia de procuror şef european e aproape să elimine votul europarlamentarilor. Sau cel puţin să-l restrângă drastic. Dacă prima etapă, care a dat ca rezultate 50 puncte pentru candidatul francez şi câte 29 de puncte celorlalţi doi, va fi avut un mecanism, un mecanism de sumarizare a opiniilor ambasadorilor la UE ai ţărilor membre, cea de-a doua etapă, care va avea loc este câteva ore, lasă decizia în mâna unui grup restrâns de aşa zişi coordonatori. Pe bază de pseudonegocieri. În cadrul celor 2 comisii parlamentare, LIBE şi de buget-finanţe. Cu pondere de 2/3 pentru prima. Coordonatorii au selectat întrebările puse de europarlamentari. Eliminând pe cele justificat incomode pentru Dna Laura Codruţa Kovesi. Mecanismul acestei a doua etape n-are absolut nimic de-a face cu democraţia. Mai rău, pe fond, n-are nimic de-a face nici cu al doilea pilon al democraţiei: drepturile omului. Totuşi, nondemocraţia din mecanism a mai fost redusă întrucâtva. Comisia LIBE a decis, prin vot, cu un scor covârşitor (44-6 cred) să nu lase decizia la îndemâna câtorva aşa zişi coordonatori, prin conciliabul, ci selectarea candidatului parlamentului european să fie stabilită prin votul membrilor comisiei LIBE. E cel puţin ciudat ca un mecanism absolut în premieră europeană, anume de înfiinţare a unei structuri de rang înalt, procuratura europeană, punctual un mecanism de definire a şefului acestei procuraturi, să nu fie decis prin votul întregului parlament european. Dar cel puţin să se decidă un vot al unei comisii parlamentare, în loc de un conciliabul obscur a unui număr mic de personaje e un foarte mic pas de recuperare a democraţiei. Dacă nu cumva o manevră care, conservând decizia la nivel obscur, să creeze o minimă iluzie de democraţie.

Oricum ai lua-o, e primul derapaj major al UE. Care, până acum, reuşise să-şi disimuleze tendinţa hegemonică, să nu spun totalitară.

Prima rundă a câştigat-o, totuşi, procurorul francez. Un model de erudiţie, profesionalism, distincţie şi competenţă. Au votat ambasadorii la UE ai ţărilor membre. Nu cunosc sistemul de punctaj, dar francezul a fost cotat cu 50 puncte, iar germanul şi românca 29. Să precizăm, românca a candidat din proprie iniţiativă, fără a fi propusă de guvernul ţării sale.

Astfel am trecut, doucement, la momentul următor. În şedinţa comisiilor LIBE şi de buget-finanţe – reunite, fecare candidat a avut 75 de minute. 7 pentru a se prezenta, restul pentru a răspunde la întrebări. Aparent e în regulă. Dar, de fapt, întrebările europarlamentarilor au fost filtrate (de cine?), selectate, unele păstrate, sub pretextul reprezentativităţii, altele, desigur incomode, au fost excluse. Sub pretextul… nonreprezentativităţii. Cum au reuşit să se strecoare 2-3 întrebări ţintite, nu ştiu. Oricum, dacă nu ştim măsura în care francezul cunoştea întrebările (oricum ar fi făcut faţă), pare foarte probabil că Laura Codruţa Kovesi cumva le-a cunoscut. Oficial sau neoficial.

Dar voturile comisiei LIBE n-au avit practic nici o legătură cu prestaţia celor 3 candidaţi. Căci cel francez a fost aplaudat la scenă deschisă, iar la finele celor 7 minute de prezentare LCK abia a fost marcată de o telegrafică schiţă de aplauze. Şedinţa celor 2 comisii reunite a fost urmărită de trimisul uzual la Bruxelles al unui post TV, dar numai cele 75 de minute rezervate dnei LCK au fost transmise în direct. Telespectatorul român a putut fi martorul în direct al seriei de minciuni proferate de candidată. Dacă aceasta merită felicitări pentru ceva, este forţa actoricească. Şi, desigur, insolenţa. Că există români care au văzut alt film, nimic mai firesc. Polarizarea publicului e, în linii mari, aceeaşi în USA, în Europa şi, desigur, în România. Dar nu de asta e vorba. Ci de organizarea impecabilă, în valoare absolută, a disciplinei la vot. Ordinul implacabil venit de la Frau Kanzler a fost îndeplinit riguros. Cu îndemnuri pe faţă în sala comisiilor pentru a vota în favoarea candidatei LCK. Ba chiar absenţa a 4 europarlamentari membri ai comisiei LIBE a fost acoperită de prezenţa a 4 europarlamentari români, care nici nu fac parte din comisia LIBE, dar au votat disciplinaţi şi ilegal – in corpore. Voturile cărora au făcut diferenţa. 26 – 22.

Suporterii candidatei LCK (să ne mărginim, această relatare, doar la Dsa ca obiect al susţinerii, deşi e evident că respectivii sunt suporterii unor categorii concentrice din ce în ce mai largi, de fapt suporterii globalismului) au făcut, înainte de procedura de selecţie, mult şi zgomotos tapaj pe seama faptului că guvernul României n-a trimis un candidat propriu şi n-a susţinut candidatura asumată individual al Dnei LCK. Acuzând pe adversarii globalismului de lipsă de patriotism. Au tăcut brusc când, de la cel mai înalt nivel, al cancelarului, până la ultimele eşaloane, germanii nu numai că nu şi-au susţinut propriul candidat, dar chiar l-au umilit. Acesta a recoltat un singur vot! După ce luase 29, număr egal cu cel obţinut de LCK la votul Comisiei. Prin ambasadorii la UE ai ţărilor membre.

Că membrii grupului socialist din Comisia LIBE au votat pentru candidatul francez era de aşteptat. Dar, dacă ar fi votat numai aceştia, diferenţa de scor ar fi fost mai mare. Proporţional cu compoziţia politică a comisiei. Interesant e, însă, că tema tactică a grupului european ALDE (deşi oarecum infestat acesta) era de neutralitate. Dar scorul de 26 – 22 – 1 nu se poate explica fără unele voturi provenind de la membrii acesti grup politic. Şi ai altora minoritare. Acest aspect a fost trecut cu vederea de comentatorii politici, deşi informaţia asupra temei tactice cu care porniseră aceste grupuri minoritare în comisie fusese semnalată. Deloc accentuat. Dar informaţia n-avea cum să scape observatorului atent. Dacă tot nu interpretează nimeni (din sfera comentatorilor ale căror analize au ajuns până la mine pe canale mediatice) şi dacă tot îmi iau în serios datoria de a analiza, atunci acest comportament spontan, pe teren, are o singură explicaţie logică. E reacţia inerentă la atmosfera de presiune, terifiantă pe alocuri, din comisie şi din afara acesteia. Pentru susţinerea ciudatei candidaturi a fostei procuror şef al DNA.

Deşi cele două scoruri par în favoarea candidatului evident mai competent, personal nu-mi fac nici o iluzie, câtă vreme deczia a ajuns în sfera obscură a negocierilor. Interesul şi determinarea binomului germano-rus (termen abia apărut, dar care exprimă o realitate difuză din ce în ce mai conturată, de cel puţin 8 ani). Interesul susţinătorilor candidatului francez nu e limpede, iar determinarea n-are cum s-o egaleze pe cea a taberei conduse cu mână de fier de Frau Kanzler. Oricum la momentul predării articolului, rezultatul concilibulului nu e stabilit.

Interesul vizibil, exploziv al cancelarului german pentru ca Dna LCK să fie numită procuror general al UE e interpretat de aproape toţi comentatorii care nu sunt suporterii globalizării. Concepţia hegemonică mai degrabă germano-rusă decât franco-germană are nevoie de un instrument de forţă, pentru a se impune. Nu mai e vorba de o Europă cu două viteze, ci, de fapt, de una cu 3. Deşi formula nu e încă uzitată de comentatori. La suprafaţă e noua înţelegere franco-germană. A cărei bază e apartenenţa celor doi lideri la vârful mişcării de globalizare. De nuanţe totuşi diferite. Dar, în spatele acestui cuplu, se află Rusia lui Putin. Proiectul Nord Stream 2 face din Germania un hub energetic, canal nu doar de pătrundere, ci de dominare pe termen lung a Europei de către Rusia.  Din perspectiva primului eşalon european, Europa de Est e un balast. Dar, din perspectivă rusească, această zonă e prima pe care Rusia imperială vrea s-o recupereze. Interesul germano-rus faţă de Europa de Est e comun. Din ambele perspective, această zonă trebuie sufocată. Cum formalismul UE nu permite discriminări pe faţă, un instrument de forţă e soluţia lor. Iar Dna LCK e piesa ideală a acestui instrument. Pretextul sabotării ţărilor din Europa de Est, prin blocarea finanţării pe proiecte europene e gândit a fi sistemul de abuzuri judiciare experimentat cu succes în România. Ar fi pentru a doua oară, după 2010, când ţara noastră e făcută să suporte condiţia de câmp experimental. Atunci, Frau Kanzler a experimentat, cu mâna forte a expreşedintelui Băsescu, suportabilitatea unor măsuri iraţionale de austeritate – marota fostei dederiste ajunsă cancelar al Germaniei reunite – aplicate otova.

Mai puţin clară e candidatura unui profesionist de ţinută. Care, aparent, continuă să aibă şanse. E, oare, o carte jucată de liderul francez, cu rol de avertisment (nu vă faceţi socotelile fără noi), sau un aranjament care să simuleze imaginea concurenţei? În spatele căreia întelegerea eşalonului hegemonic fiind beton. La ora expedierii articolului spre redacţie nu există un răspuns bazat pe fapte documentate la această întrebare. Deloc neimportantă.

Care e, peste toate, semnificaţia acestui spectacol? E una evidentă. UE abandonează ipocrizia democraţiei şi-şi afirmă în forţă esenţa totalitară. Dar mai este USA, atunci, Uniunea Sovietică Ailaltă? Intrebarea devine încă mai interesantă. Căci acolo lupta între ceea ce jurnalistul israelian David Horowitz numeşte Shadow Power şi actualul preşedinte e pe viaţă si pe moarte. Iar catalizatorul (e cel mai politicos şi neutru termen pe care-l pot folosi) globalismului în USA şi în UE e acelaşi. Şi, firesc, nu e tocmai iubit în Israel. Sau cel puţin de guvernul actual al acestuia. Care guvern nu e tocmai iubit de globaliştii din Ţara Sfântă. Dece o numesc aşa? Elementar, dragii doctori watsoni: într-un sens metaforic diferit de cel biblic.

2 Comments

  1. Pingback: EgoPHobia #57 — sumar | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.