Cele patru oglinzi ale adevărului

[fragment]

de Ana-Maria Negrilă

            Viața oamenilor era scurtă și plină de nenorociri, de la gălăgia ce înconjoară nașterea, la liniștea eternă a mormântului. Stefano observase de mult că oamenii morți devin nemuritori, numele lor alunecă în legendă, iar, dacă sunt pomeniți de urmași, capătă trăsături supranaturale. Miro nu fusese pomenit cu glas tare de zeci de ani, dar poate și faptul că se gândise la el însemnase că îi ținuse amintirea vie. Trase scaunul mai aproape și se așeză în așteptare.

            Miro stătea nemișcat, dar pieptul i se ridica liniștit, ca animat de unul dintre mecanismele lui Talus de bronz. Cum îl chema acum? Avea să-și amintească de el? Ultima dată când se întâlnise, Miro îl blestemase cu ultima suflare și jurase să își amintească totul și să se răzbune. Unul dintre astrologi îi spusese că astfel de blesteme înfruntau logica, iar blestemătorul și cel blestemat erau legați ca și când ura ar fi devenit un vehicul și un cod de interpretare pentru teamă și furie. Ura eliberată în momentul morții trimitea mesajul în sferele înalte, unde rămânea suspendat în eter sau călătorea pe pământ până găsea receptaculul, cel blestemat, și atunci căpăta sens. De obicei, acesta murea la rândul lui în chinuri groaznice ce semănau cu cele ale ciumei sau ale altor boli necurate, dar uneori, mesajul lua forme mai subtile. Nu voise să intre în controverse savante cu astrologul, căruia nici nu-i spusese adevărul despre ce-l apăsa, ci vorbise pe ocolite. Cine ar fi auzit ce avea de spus nu l-ar fi crezut nebun sau posedat? Unele lucruri trebuiau să rămână ascunse și să-și găsească rezolvare la lumina lunii mai degrabă decât la cea a soarelui.

            În 1512, anul în care Giovanni de’ Medici recucerea Florența, avea să participe la festivitățile organizate și avea să vadă alegoria Morții, născocită de Pietro di Cosimo, elevul alchimistului Cosimo Rosselli, doar că dincolo de carul tras de bivoli, cu laturile împodobite cu imagini albe de cruci și oase, înconjurat de sicrie deasupra cărora trona Moartea cu secera în mână, el văzuse oameni aflați sub un destin și mai tragic decât al lui. Când carul se oprea, sicriele se deschideau și din ele ieșeau forme negre cae cântau: Morți suntem, cum ne vedeți, și morți veți fi și voi! Atunci, văzând călăreții îndoliați pe mârțoagele apocalipsei, cu valtrapuri tot negre, și pe servitorii lor cântând Miserere, i se năzărise că Miro se întorsese iar să îl bântuie și fugise și se închisese în casă spre hazul destul de palid al unor privitori.

            Ochii tânărului aveau culoarea teilor, cât putea să-și dea seama la lumina palidă. Irisul era deschis la culoare, pupilele dilatate, din cauza întunericului sau de la opium, fața avea un rictus ciudat ca un rânjet ce nu se continua în expresia goală a ochilor. Stefano se aplecă spre el și îi scutură umărul.

            – Miro! îl strigă încet.

            Tânărul răspunse cu o serie de grohăituri, iar fața i se strâmbă și mai mult. Nu îl înțelegea, poate nici nu-l vedea, poate era încă înconjurat de lumină și credea că se afla în siguranță.

            – Miro? întrebă cuprins de încăpățânarea celui care se îneacă și se agață de un pai.

            Poate că Pietro se înșelase, iar asemănarea, deși foarte mare, era doar întâmplătoare.

            Tânărul începu să-și miște capul dintr-o parte în alta și se lovi cu tâmpla de perete. Asta nu păru să-l deranjeze, pentru că mișcarea se repetă. Stefano luă ștergarul pătat de vin și i-l puse ca un tampon între cap și perete. Mișcarea continuă câtva timp. Deși ochii îi rămăseseră deschiși, nu exista niciun pic de înțelegere în ei. Stefano se simți dintr-o dată lipsit de puteri. Nu știa ce aștepta și nici ce avea să facă dacă prizonierul era chiar Miro. Avea să-l tortureze ca să afle mai multe despre originea blestemului, avea să încerce să-l îmbuneze? Nici un Miro dinainte nu își amintise prea multe, așa că poate avea să fie la fel și acum? Poate că exista și altă alegere, una pe care nu o făcuse până atunci, dincolo de prietenie, de milă, de regrete și de ură.

            Rămase tăcut, măsurând trecerea timpului după gemetele tânărului, al cărui trup se lupta cu drogul și cu febra. După un timp, se duse din nou la masă, puse vin într-un pahar și amestecă în el ierburi luate din precauție din cutia lui de leacuri. Tânărul bău o parte, iar restul i se vărsă pe bărbie și îi alunecă pe gât. Acum printre alte miasme pe care le degaja era și cel aspru de vin. Hainele care-i mai rămăseseră, cămașa și pantalonii eleganți, erau murdare și mototolite. În picioare purtase escarpeni de catifea, dar în cufăr nu mai ajunsese decât unul. Ciorapii îi erau negri de glod și rupți de parcă ar fi umblat desculț pe afară. Încercase să fugă, iar Pietro îl prinsese, și mai apoi îl drogase și îl pusese în cufăr? Nu îl întrebase cum îl descoperise și poate nici nu avea importanță. Tânărul nu avea să mai plece nicăieri.

            Așteptă din nou, timp de mai multe respirații chinuite. Când i se păru că vede un licăr de înțelegere în ochii de culoarea teilor, se aplecă spre urechea lui și îi vorbi clar, ca unui străin.

            – Cine ești? Cum te numești?

            Tânărul îi aruncă o privire goală, apoi ridică cu greu mâna dreaptă și o îndreptă spre fața lui aplecată ca și când ar fi vrut să-l pălmuiască. Tâmpla dreaptă îi era roșie și zdrelită. Șirul de bolboroseli pe care i le adresă nu semănau însă cu vreun nume cunoscut. Îi prinse mâna și îl forță să și-o așeze la loc. Prizonierul începu să își miște din nou capul într-o parte și alta, dar, de data asta, nu se mai lovi de perete, ci doar mototoli ștergarul plin de pete roșii. Nu mai era nimic de făcut în acea noapte. Scoase din buzunar o sticluță, vărsă o parte din conținut pe un burete și îl trecu pe la nările tânărului. Acesta mormăi, se strâmbă, dar se liniști curând. Amestecul diluat de opium, mandragoră, ciumăfaie și alte plante își făcuse efectul, așa că avea să stea liniștit ceva timp. Cu puțin noroc, avea să doarmă până a doua zi dimineața, ceea ce ar fi fost o binecuvântare având în vedere că nu putea să riște să îi lase felinarul aprins. Lumina slabă, venită prin deschizăturile din tavan, avea să-l mai liniștească, deși era posibil să-i dea și idei nedorite.

            Se ridică și turnă restul de medicament în vin. Apoi, luă trusa de chirurg și o duse în siguranță în încăperea cealaltă. Mai urcă o dată la etaj, luă o pătură veche și îl acoperi pe tânăr ca să-l protejeze de frigul din beci. Apoi, folosind o sfoară lungă, îi prinse piciorul drept de un belciug din perete, lăsându-i însă destulă libertate ca să ajungă la masă și la hârdău, dar nu destulă să meargă până la ușă și să-l atace când intra.

1 Comments

  1. Pingback: Cele patru oglinzi ale adevărului (II) – Stelarium | Ana-Maria Negrila

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.