de Ana Bazac
1) Spațiul – se referă aici la limite: cât se poate reforma/cât se putea reforma (de către Alexandru Ioan Cuza)
2) Reforma: etimologic = schimbarea formei/aducerea la o formă nouă (a tuturor lucrurilor); dar nu orice schimbare/înnoire este o reformă; definiția de lucru/eficientă propusă este: reforma este decizia politică de sus cu privire la schimbarea unor raporturi de forțe (în cadrul sistemului societal existent). Și desigur, reforma este făcută de oameni, este rezultatul raportării oamenilor la lucruri, și nu este o transformare naturală a lucrurilor
3) Desfășurarea definiției propuse:
3′) Reforma este rezultatul deciziei politice; decizia – ce stă la baza oricărei acțiuni umane, inclusiv a aceleia de înnoire – este politică atunci când reflectă raporturi de dominație-supunere, adică raporturi de forțe; în acest sens, decizia de a face reformă este de sus, chiar dacă este rezultatul presiunilor de sens contrar
3″) Chiar dacă presiunile contradictorii, atât de jos în sus cât și orizontal, la nivelul categoriilor decidente, pot privi multe aspecte, inclusiv unele instituții și aspectele materiale ale civilizației, ele nu vizează în ultimă instanță aceste instituții și aspecte decât ca manifestări ale intereselor și raporturilor de putere; presiunile contradictorii și deciziile de reformare au în vedere tocmai și doar instituțiile ce consfințesc raporturile de putere (la un moment dat)
3″‘) Specificul reformei este, deci, că decizia are în vedere schimbarea raporturilor de forțe (în favoarea forțelor la putere), în fond, schimbarea unor instituții sociale (în acest sens, aceste instituții țin de ordinul relațiilor sociale, și nu al organizării sau administrării) în așa fel încât ele să favorizeze forțele la putere; deci sensul strict al conceptului de reformă nu este schimbarea unor activități umane în general, și nici a unor instituții de administrație și a aspectelor materiale ale civilizației; în sens strict, conceptul de reformă se referă la schimbarea unor instituții sociale structurale: și în așa fel încât ele să favorizeze anumite forțe politice
3″”) În societățile de până acum, raporturile de forțe între categoriile decidente/dominante, aflate pe treapta de sus a scării sociale, concurente în ceea ce privește puterea politică, s-au realizat prin reforme ce păstrau tiparul raporturilor de dominație-supunere, adică nu anulau relațiile sociale de dominație-supunere, ci doar schimbau condițiile acestora, instituțiile care consfințeau condițiile de dominație: în ultimă instanță, le făceau mai eficiente tocmai prin îmblânzirea lor, iar această îmbânzire era efectuată tocmai prin schimbarea unor instituții ce reflectau direct și sine qua non raporturi de forțe
3″”‘) Schimbarea unor instituții și aspecte materiale ale civilizației este, desigur, urmarea unor decizii, dar tehnice: schimbările tehnice nu sunt dependente de schimbarea relațiilor sociale, de regimuri politice sau de forme de guvernământ, deci de raporturile de forțe între categoriile decidente, ci exclusiv de nivelul cunoașterii, deci al acumulărilor de cunoștințe despre aspectele și instituțiile respective; în acest sens, deși „totul e politică”, adică în realitate toate aspectele sunt împreună – deci există o interdependență istorică între ele, ca, aici, dependența schimbărilor instituțiilor administrative sau culturale de concepțiile și instituțiile politice fundamentale – schimbările tehnice fac parte din procesele de modernizare tehnică, adică au independența (relativă, desigur) dată de logica tehnică a aspectelor și domeniilor; de fapt, independența (relativă) nu este doar caracteristica sistemelor ce conțin direct, reflectă și vizează logica procesului de cunoaștere, ci este caracteristica tuturor sistemelor, unele față de altele: și politicile care au în vedere relațiile sociale sunt independente față de deciziile tehnice (privind, de ex., folosirea unor materiale în construcții, trecerea de la teatrul elitar la cel popular, dezvoltarea cipurilor, perspectiva transdisiciplinară); (așadar, toate sistemele sunt concomitent și independente și interdependente)
3″””) Înnoirea sau păstrarea formei instituțiilor prin care se realizează condițiile raporturilor de dominație-supunere au fost/sunt decizii politice, adică în funcție de forța categoriilor conducătoare în relațiile dintre ele; dar aducerea la zi a organizării tehnice a unor activități[1] și înnoirea condițiilor tehnice[2] nu e o reformă în sens strict, ci o parte/un element din procesul de modernizare a activităților umane și a aspectelor materiale ale civilizației, și în principiu este înfăptuită de toate forțele la putere: deoarece înnoirea tehnică mărește eficiența economiei, deci în ultimă instanță, a puterii tuturor acestor forțe
3″””’) În sfârșit, și reformele și procesul de modernizare – de adecvare a instituțiilor, mijloacelor și activităților umane la noul nivel al cunoașterii – au loc în realitate în cadrul presiunilor sociale de jos și a constituirii forțelor de jos, capabile de presiuni; ca urmare, reformele sunt inițiate de sus dar răspund noilor forțe de jos și presiunii lor (sau, pur și simplu, presiunii de jos, oricât de latente ar fi aceasta); de aceea, tradițional, conceptul strict de reformă a fost legat de intențiile și interesele populare, indiferent de ce forțe s-au coagulat în cadrul acestor interese populare; așadar, tradițional reformele au avut în vedere favorizarea categoriilor de jos: tocmai pentru că relațiile structurale de dominație-supunere nu implicat această favorizare; iar favorizarea a constat tocmai în amintita îmblânzire a condițiilor categoriilor de jos în cadrul raporturilor de dominație-supunere
Așadar, putem folosi termenul de reformă în sensul său etimologic pentru tot felul de schimbări inițiate de om. Dar trebuie să distingem între ceea ce este numit cu termenul de reformă în sens larg/etimologic și ceea ce este numit cu termenul strict de reformă.
4) Studiul de caz, schimbările instituționale din perioada lui Alexandru Ioan Cuza, clarifică distincțiile de mai sus. Astfel,
4′) Măsurile de modernizare tehnică – sau reformele secundare – au fost (sunt enumerate doar în mare):
- ale serviciilor de lucrări publice (de ex. de contabilitate, statistică[3], Curtea de Conturi),
- modernizarea serviciilor administrative și de transporturi
- organizarea Corpului inginerilor civili (după model francez)
- crearea universităților
- crearea Societății Literare Române (viitoarea Academie)
- introducerea sistemului metric
- centralizarea arhivelor statului
- organizarea și centralizarea instituțiilor sanitare și veterinare
- organizarea serviciului vamal
- stabilirea cursului valutar
- legea Armatei
4″) Reformele propriu-zise – sau reformele principale – au fost:
- egalitatea în fața legii (din puctul de vedere al legile fiscale: scutirea de impozite a fost abolită[4]; și militare: în ceea ce privește conscripțiile: toți aveau obligații militare)
- în acest cadru, reforma Bisericii și, mai larg, a Cultelor: Bisericile[5] au devenit instituții ale statului/controlate de stat[6]; legile civile și tribunalele civile au înlocuit judecata tribunalelor religioase[7]
- secularizarea averilor mănăstirești (1863)[8] și
- etatizarea unor părți din moșiile boierești pentru a se crea un fond public folosit pentru construcții edilitare în București și pentru a asigura locuri de case orășenilor[9]
- reforma agrară
- reforma instrucțiunii publice, în care s-a stipulat obligativitatea și gratuitatea învățământului primar
- pensii pentru gradele militare inferioare
- legea electorală, 1864, a stabilit și împărțit electoratul în direct – știutorii de carte și cei care plăteau impozite de peste 4 galbeni – și indirect, analfabeții și cei care plăteau, pe categorii, mai puțin; cei care nu puteau plăti deloc nu aveau drepturi electorale.
Principiile generale ale tuturor acestor măsuri au fost etatizarea și controlul centralizat al statului; democratizarea organizării și conducerii[10]; susținerea clasei producătoare principale (țărănimea) și, în perspectivă, și a orășenimii lucrătoare. (O dată mai mult, reformele au fost consonante cu definiția ulterioară Revoluției Franceze și pașoptistă a reformei: de a fi/iniția schimbări benefice pentru majoritatea populației). Principiile asigurau trecerea clară și rapidă la orânduirea modernă. Măsurile înșirate mai sus lacunar arată și limitele lor – determinate de epocă și opoziția internă – dar și capacitatea lor de a permite continuarea modernizării.
5) Așadar, o primă concluzie epistemologică: reformele de modernizare ar fi putut să fie mai multe sau mai profunde? Menționarea structurii sociale a Parlamentului și a clasei conducătoare, dar și situația reală, socială și culturală, a țărănimii sugerează că spațiul de manevră pentru reforme a fost îngust. Alexandru Ioan Cuza[11] a forțat acest spațiu datorită concepției politice pașoptiste asumate.
6) O altă concluzie epistemologică privește urmările reformelor. Până unde ar fi putut Alexandru Ioan Cuza să dezvolte reformele făcute dacă nu ar fi fost detronat? Întrebarea nu este speculativă. Răspunsul menționează și opozițiile interne, și rămânerea în urmă a țării, dar și momentul istoric și situația geopolitică. Dacă domnitorul ar fi vrut să meargă mai departe, s-ar fi opus cele două imperii, otoman și rusesc, dar și țările din vestul Europei. România nu putea să fie pentru toate acestea decât un teritoriu de folosit – economic, politic, geopolitic –. Elitele dominante interne nu au făcut decât să se alinieze celor care le asigurau continuitatea dominației. Dar ele nu au fost simple marionete ale forțelor externe: dimpotrivă, ele au determinat în primul rând ritmul și caracterul limitat al modernizării post-Cuza.
Adică trebuie să subliniem: după 1966 au avut loc/au continuat reformele în sensul larg al conceptului, adică au avut loc schimbări în sensul modernizării unor instituții tehnice (ce facilitau modernizarea aspectelor materiale de civilizație), dar nu au avut loc reforme în sensul strict evidențiat mai sus. Mai mult: au fost implementate reforme structurale – adică legi – care au anulat, practic, unele reforme structurale inițiate de Alexandru Ioan Cuza[12].
7) Dezvoltarea culturii – a învățământului tehnic superior, de ex., și a serviciilor de specialitate (de la cele medicale și veterinare până la cele inginerești) – nu a fost rezultatul trecerii la monarhie și nici al monarhului: tinerii români care au studiat în străinătate și apoi chiar în țară au devenit intelectualii creatori, indiferent de forma de guvernământ sau, mai precis, în pofida formei de guvernământ, ca simplă urmare a educației superioare. Așa cum nu putem să descriem ultimele decenii ale secolului al XIX-lea în roz echivalându-le sau reducându-le la efortul unor specialiști, la fel nu putem omite că, din cauza interesului moșierilor, învățământul primar sătesc nu a evoluat potrivit legii lui Alexandru Ioan Cuza: potrivit recensământului din 1899, 84,8% din populația rurală de peste 8 ani era analfabetă, cifra micșorându-se la 79,5% în 1905 doar prin activitatea lui Spiru Haret și doar ca urmare a progresului în școlile urbane. Sigur că mereu există acumulări cantitative: în ajunul declanșării Primului Război Mondial, doar 67,4% din populația rurală peste 8 ani era analfabetă, și doar 34,1% aceeași populație din urban[13].
8) Comparația de mai sus nu reflectă nici un partizanat, deoarece atrage atenția asupra concepției promovate de un personaj politic sau altul. Din acest punct de vedere putem să ne întrebăm: contează totuși personalitatea conducătoare? Contează, firește, tocmai și numai în măsura în care promovează o concepție generală – și astfel și politică – prin aplicarea căreia crește binele „celei mai mari părți a populației” (J. St. Mill).
Cuza reprezenta mica boierime și spiritul întreprinzător, adică ceea ce urma să dezvolte țara; fiind perfect la curent cu limbajul și analiza occidentală, el a folosit termenul de burghezie – care exista la București și acest fapt a motivat alegerea de către el drept capitală a Bucureștiului, asta a spus el în discursul său de investitură – și a subordonat întreaga situație a țării scopului de modernizare de tip occidental.
Monarhul impus de marii boieri a reprezentat marea proprietate boierească și, de aceea, modernizarea secundară care s-a realizat, inevitabil, și în timpul său, a avut loc numai în limitele date de interesele marii proprietăți boierești. În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, tipul de folosire practic gratuită a muncii țăranilor pe moșiile ocupate din ce în ce mai mult de monoculturile de grâne a fost ceea ce a dat avantajul comparativ al exportului și pentru proprietari și pentru țară. De aceea, moșierii inițiază înnoiri tehnice în agricultură doar în secolul următor, al XX-lea.
Aceste situații au fost legate și de concepțiile generale împărtășite. Alexandru Ioan Cuza a fost pașoptist, adept al gândirii revoluționare de la 1848, adică a susținut nu o simplă perfecționare formală a conducerii politice – și o instrumentalizare a formei politice în favoarea unei conduceri exclusiviste dar care avea girul formal al populației, așa cum s-a despărțit liberalismul politic din corpusul pașoptist –, ci accesul populației la forma democratică. Acest acces urma să aibă loc atunci când, potrivit legii de instrucțiune publică, întreaga populație ar fi fost știutoare de carte.
Cuza nu a fost „comunist”[14], dar specificul pașoptismului a fost tocmai – și lăsând la o parte iluziile – respectul față de popor. Acest respect față de cei de jos – care, de la revoluțiile burgheze începând, au demonstrat că sunt importanți și ei în istorie – s-a concretizat în reformele structurale amintite. Prin obligativitatea și gratuitatea educației primare, la un moment dat toți urmau să aleagă și, astfel, să-și spună cuvântul și direct în politică: aceasta a fost presupunerea subterană a legii și ea a fost foarte bine cunoscută de toți cei care i s-au opus practic în deceniile următoare.
Prin cele de mai sus, pașoptismul s-a arătat a fi urmașul iluminismului, susținător arzător și el al educației ca mijloc de depășire a stării incapabile de judecată rațională asupra unor lucruri mai departe de aspectele materiale direct determinante. Desigur că imaginea generală împărtășită de Cuza era contradictorie: pe de o parte, țăranii erau îndemnați să fie capabili să aleagă (devenind știutori de carte), iar pe de altă parte, ei munceau într-un regim întărit mai departe ca neo-iobag. Dar această contradicție nu anulează justificarea și caracterul modern și umanist al concepției lui Cuza.
Nu știm cum ar fi rezolvat el această contradicție dacă nu ar fi fost înlăturat de la domnie. Dar concepția sa ca atare, pașoptistă, a fundamentat ansamblul reformelor structurale de modernizare a României. Conceptul central al ansamblului ideilor sale de modernizare a fost cel de popor, indiferent cât de complex este acest termen[15]. Spre deosebire de Cuza, monarhul a avut drept concept central pe cel de ordine: care a fost argumentul marii boierimi din întreaga perioadă care a urmat și care însemna ordinea care asigura neschimbată starea lucrurilor.
Ordinea este, firește, absolut necesară: dar în cele două concepții, există două feluri de relații între conceptul de ordine și cel de popor. Cuza subordona ordinea poporului în modernizare. Monarhul a subordonat poporul ordinii boierești.
***
Discuția prilejuită de reformele lui Alexandru Ioan Cuza ne permite să reținem elementul esențial al definirii reformelor: caracterul benefic pentru majoritatea populației. Ca urmare, putem să legăm momentul istoric evocat aici de reformele actuale – din lume, și nu doar din România – și mizele și condițiile lor: și să le chestionăm din punctul de vedere al elementului de mai sus. De asemenea, aspectele de mai sus ne permit să înțelegem că gândirea științifică (raționalistă) poate să creioneze soluții de rezolvare a problemelor din societate. Dar reformele nu sunt rezultatul acestei gândiri, ci al politicii. Ceea ce poate face gândirea științifică este să sudeze ruptura tradițional formată dintre populație și reforme, adică să antreneze populația în sensul reformelor: și continuării lor.
### Note
[1] Ca, de ex., unirea serviciului poștal cu cel telegrafic în 1864.
[2] Ca, de ex., introducerea sistemului metric în 1864.
[3] Prima Comisie modernă de statistică și evidență a populației, datele centralizându-se într-o bază comună de date
[4] Impozitarea Bisericii cu 10% din venituri.
[5] Libertatea religioasă era garantată.
[6] Numirea egumenilor și mitropoliților; prin Legea Comunală, 1864, preoții devin salariați ai comunităților locale (în 1893, dându-se formal obligația statului de a salariza clerul); 1863, interzicerea tăierii pădurilor mănăstirești.
[7] Conform Codurilor – civil și penal – toate raporturile civile și penale trebuiau să fie judecate de tribunale de stat; tribunalele bisericești (care judecau, de ex., divorțurile) au fost desființate în 1865; documentele de stare civilă au devenit obligații ale statului; căsătoria civilă este separată de cea religioasă și nu o presupune.
[8] A fost un teren al legii agrare, deoarece astfel o cincime a pământului țării a trecut din mâna mănăstirilor în proprietatea țăranilor.
[9] Dar, ca urmare a spiritului pașoptist, au existat și donații ale boierilor pentru mărirea fondului funciar al statului. De ex. Barbu Bellu a donat în 1852 o parte din grădina sa statului pentru amenajarea unui cimitir în afară de oraș (legea din 1831, apoi dezvoltată în perioada lui Cuza, a stipulat obligativitatea înmormîntărilor în afara localităților). Pro memoria: Barbu Bellu a demisionat și s-a retras din viața publică după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza.
[10] Dizolvarea Adunării (pentru că nu aproba legea agrară) și – Constituția, 1864 – creșterea rolului domnitorului prin Consiliul de Stat care propunea legi pot părea antidemocratice; dar dacă știm care era componența Parlamentului – indiferent de partide, mari moșieri – și opoziția acestuia la reformele principale, atunci înțelegem pașii politici menționați. „Parlamentul reprezintă, deci înseamnă democrație”, este argumentul celor care pun elementul formei înaintea conținutului. Dar există un criteriu în evaluarea importanței formei. Acesta este: forma trebuie să fie consonantă cu scopul declarat reprezentării democratice, deci cu scopul declarat al politicii; iar dacă măsurile de favorizare a populației lucrătoare sunt obstrucționate de o formă politică, atunci este legitimă schimbarea formei pentru a se asigura îndeplinirea conținutului democratic al politicii. Potrivit acestui criteriu, precedent are numai forma care asigură favorizarea populației lucrătoare.
[11] Un principiu epistemologic: nu putem face analiza persoanelor ruptă de condițiile sociale și raporturile de forțe și, astfel, nu analiza persoanelor este importantă ci a politicilor și concepțiilor promovate.
[12] De ex., măsurile militare de constrângere a muncii forțate a țăranilor au fost implementate după 1866 și au fost abolite de abia în 1882. Neoiobăgia – despre care nu a vorbit numai Dobrogeanu-Gherea – a constat și în ocuparea de către moșieri a terenurilor comune ale satelor (islazuri comunale), astfel încât țăranii trebuiau să plătească pentru a avea teren pentru păscut, vezi Constantin Giurescu, Istoria românilor, vol. 1 (1935), București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1946, p. 4: la sfârșitul secolului al XIX-lea, existau sate fără nici un petic de islaz, și astăzi asta continuă.
[13] Constantin Ungureanu, „Știința de carte în teritoriile populate de români la începutul secolului XX”, Codrul Cosminului, nr. 11, 2005, p. 75-101.
[14] Termenul era deja aproape obișnuit în preajma anului 1848 occidental.
[15] Am putea să apropiem conceptul de popor, folosit și de Cuza și de monarh, desigur, de conceptul de multitudine, existent și la Hobbes și la Spinoza. La primul, poporul sau multitudinea este o masă amorfă ce trebuie doar să fie disciplinată și astfel, ce își transmite puterea reprezentanților și atât, nu oferă nici o surpriză. La al doilea, poporul sau multitudinea este un ansamblu de individualități distincte și care, astfel, acționează surprinzător.