Au trecut ani…

(Lecturi potrivite/recomandate de Alexandra)

 de Valentin Goran

Ajunse acasă destul de târziu, când noaptea abia începea să îşi dezvăluie tainele sub răsăritul primelor stele – mereu însoţit de vântul tomnatic ce bătea printre crengile copacilor de pe strada neînsufleţită, parcursă seară de seară. Oboseala îl cuprinsese după atâta muncă, dar nu se putea odihni până ce nu-i mai auzea încă o dată şoapta şoapta. În glasul ei găsea alinare, de parcă aceasta ar fi avut puterea să oprească orice furtună interioară şi să-i tămăduiască orice durere, să împiedice orice cutremur gata să apună viaţa unei întregi civilizaţii.

Locuia într-una din casele aflate în suburbie. De mult îşi dorise să scape de toată agitaţia şi să se mute acolo, iar când un anunţ din ziar reuşise în cele din urmă să-i facă cu ochiul, nu ezitase să o cumpere. Până la urmă, încasase o sumă destul de frumuşică pe romanul ce tocmai îl publicase, iar editorul îi promisese o alta imediat ce se reapucă dracului de scris! Aici putea într-adevăr să scrie mai bine. Se putea concentra pe lumea şi personajele pe care le crea cum nu ar fi putut-o face mai bine până atunci.

Camera de zi, în mare parte simplă şi încăpătoare, găzduia doar câteva corpuri de mobilier, şi asta pentru că el nu era  un om care îşi aglomera locuinţa cu lucruri inutile. Prefera ca fiecare obiect să îşi aibă întrebuinţa şi propria lui poveste, asemenea bibliotecii pe care el şi cu ea reuşiseră să o construiască cu fel şi fel de titluri de-a lungul relaţiei lor. Sau asemenea ceasului cu cuc ce stătea neclintit într-o parte a camerei. Până şi el era acolo cu un motiv, altul în afară de a indica ora. Lumina lampadarului stradal se furişa cumva înăuntru, lunecând peste acele ceasornicului care indicau de zece şi jumătate.

Conştient acum şi de timp, se aşeză la biroul său din inima încăperii, aprinse veioza sub care scria de obicei peste program şi ridică receptorul unui telefon vechi cu fir, prăfuit. Să nu-l fi şters aseară, oare? Nici măcar el nu îşi mai amintea şi orice încercare de a fi făcut-o l-ar fi aruncat şi mai adânc în hăul în care se pierduse.

Oare cum o fi chemând-o? Femeia căreia urma să îi telefoneze avea şi ea un nume, desigur! Însă unul pe care de fiecare dată când îl rostea, îl făcea să simtă euforic, unul care, de fiecare dată, îi dădea un motiv să lupte mai departe, unul pe care şi-ar fi dorit să-l audă până la sfârşitul vieţii. Iar acum se afla în postura în care nici măcar nu şi-l mai amintea, spre ruşinea lui. Ţinea minte glasul ei firav, bineînţeles. Cum ar fi putut să uite asta? Glasul şi numărul de telefon – singurele lucruri care îi răsunau în cap precum nişte ecouri ale trecutului.

Ridică receptorul şi rămase pentru o clipă cu el în aer, ezitând să-şi ducă la capăt acţiunea şi ascultând involuntar ţiuitul care îl atenţiona că are un apel de făcut. Se frecă la ochi, tot lăsând osteneala să îşi facă şi mai mult efectul, după care învârti discul în ordinea ştiută numai de el.

Telefonul începu să sune, iar, în liniştea lugubră a încăperii, doar soneria de apel mai răsuna. Pentru el, însăşi eternitatea se scurgea cât timp îi aşteptă glasul. Ştia sigur că mereu se aude la final. Reflexul i se formase atât de puternic încât îi devenise un al doilea instict.

Şi apoi se întâmplă. În receptor un glas de femeie parcă prinse viaţă, iar de celălalt capăt al firului, vocea i se înfiripă:

— Bună! Ai sunat la Caroline. Din păcate, nu am putut răspunde. Probabil sunt prinsă cu alte treburi sau nu am auzit apelul. Dar dacă ai ceva important de transmis, lasă-mi un mesaj după bip şi cu siguranţă îţi voi răspunde în cel mai scurt timp posibil.

Bip!…

Caroline! Într-adevăr! Ăsta era! Caroline! Se simţi parcă tras înapoi de trecut. Numele îi trezi alte amintiri rătăcite pe ici şi colo, însă tot nu putea să le facă faţă. Tot nu le putea desluşi. Tot nu le putea înţelege şi nici nu ştia dacă avea să o facă vreodată.

— Sunt tot eu. Te-am sunat şi în seara asta pentru că… voiam să-ţi mai aud glasul. Au trecut…

Se uită la un calendar ce atârna într-un cui bătut neglijent pe perete, aproape stând să cadă şi să prăpădească, însă nu ăsta fu lucrul care îi atrăsese atenţia. Una din zilele lui august, 1989, pe care se aflau inscripţionate două iniţiale, fusese încercuită cu un pix.

— …ani… îşi continuă fraza în timp ce se ridică şi atinse data inscripţionată. Sau cel puţin aşa pare…

Se mai uită o dată la calendar ca să fie sigur că spune ce trebuie şi se aşeză la loc pe scaun, fără a-şi lua privirea de la calendar.

— Au trecut ani de când nu mai mi-ai dat de veste. Au trecut ani de când te-am văzut ultima oară. Au trecut ani de când ţi-am auzit pe viu graiul. Au trecut…

Amintirile curgeau şi se revărsau, lovindu-l cu putere, făcându-l să se simtă precum un marinar a cărui corabie fusese prinsă pe mare în toiul unei furtuni, iar el se tot ţinea cu disperare de catarg.

Rânji melancolic.

— Au trecut ani de când n-am mai fost împreună cu barca pe râu. Îmi amintesc că ţi se făcuse frică prima oară şi voiai cu disperare să cobori. A trebuit să jur pe toţi zeii că n-o să ţi se întâmple nimic… La dracu, Caroline! Chiar inventasem alţii noi doar pentru tine. Doar pentru a te ţine în siguranţă, iar tu, ca o fată isteaţă şi curioasă, continuaseşi să mă întrebi luni în şir despre ei. Doar nu era să-ţi spun că-i inventasem?! Nici vorbă de aşa ceva! Pentru ce mai eram scriitor? Am stat cu zilele să născocesc fel şi fel de poveşti pentru ei şi să vin cu explicaţii. Mai ales să le găsesc motivul pentru care au fost uitaţi de omenire. Cred că, în sinea ta, ştiai adevărul de la bun început… dar îţi plăcea! Îţi plăcea să mă vezi cum mă străduiam să-ţi spun câte o poveste nouă în fiecare zi.

Se opri pentru un moment de reculegere, după care lăsă receptorul în jos, cuprins de regretul retrăirii clipei pierdute. Se gândi dacă avea rost să meargă mai departe. În fiecare seară îşi tot punea această întrebare, ducând o lupătă veşnică înlăuntrul său. De ce nu putea să treacă peste? De ce se scufundase atât de adânc? De ce rămăsese prins într-un loc din care nu mai putea ieşi?

— Au trecut ani de când…

Îşi duse receptorul înapoi la ureche.

— …de când nu te-am mai văzut zâmbind. Îţi mai aminteşti de seara aia, Caroline? Eu cu siguranţă îmi amintesc… Doar cum era să-ţi uit surâsul când te zărisem luptându-te cu atâtea cărţi prin librărie. Nu cred că te văzusem nicăieri atât de fericită. Zâmbeai cu gura până la urechi în timp ce îmi înşirai pe rând autorii pe care aveai să-i citeşti. Chiar mă întrebaseşi şi pe mine când aveam să ajung printre ei. Erai nerăbdătoare să mă vezi pe raft alături de ei. Ce aveam să-ţi spun? Că încă lucram la asta? Ştiai deja. Doar nu aveam să-ţi mai umplu şi ţie capul cu ale mele.

Se opri un pic şi râse.

— Dar de drumul spre casă ce zici? Ştii de care zic… Atunci când ne-a prins potopul. Îţi mai aminteşti? Eu nu pot să-l uit şi nici nu cred că aş vrea. Nu pot să te uit pe tine, în primul rând, cum te preocupa mai mult să-ţi protejezi cărţile decât pe tine. Chiar îţi dădusem bluza mea să te acopăr, dar tu tot pe ele ai ales să le fereşti. Alergam ca doi bezmetici prin ploaie: eu ţinându-te cât mai aproape de mine pentru a te apăra, iar tu chicotind şi rostind “cărţile mele” la nesfârşit. Te-ai ales cu o răceală zdravănă după. Amândoi ne-am ales, de fapt. Dar ce mai conta? Erai fericită că ţi-ai protejat cărţile şi că le puteai citi în siguranţă.

Se opri din nou şi se uită în gol. Gândindu-se acum la păţanie, nu i se mai păru o nenorocire precum i se păruse atunci. În sinea lui, tânjea să retrăiască clipa şi ar fi dat orice să fie iar acolo, să simtă iar picăturile de ploaie, să simtă atingerea Carolinei pe trupul lui, dar mai ales bătăile inimii când o ţinea la piept.

— Au trecut ani de când…

 Ceasul din încăpere bătu de miezul nopţii şi îl făcu pe scriitor să tresară. Se întoarse şi studie mai bine modelul. Era acelaşi pe care el şi Caroline îl cumpăraseră cu mult timp în urmă de la un târg de vechituri din Toronto. Acum îşi aminti şi asta. Întâmplarea amuzantă e că el nu şi-l dorise niciodată. Caroline fusese cea care venise cu ideea, şi de atunci învăţase să îl preţuiască la fel de mult. Probabil singurul motiv pentru care îl păstra era faptul că îi amintea mereu de ea, de prezenţa ei şi de cum îl îngrijea în fiecare zi. Acum zăcea stingher sub un strat de praf.

— …de când mă trezeai în toiul nopţii, îşi reluă ideea. Îmi tot spuneai că n-aveai somn şi te apuca dintr-o dată vorba. În felul ăsta, nu mă lăsai nici pe mine să dorm. Te apucai să-mi pui tot felul de întrebări fără rost; de pildă dacă mă gândeam şi eu cum ar fi fost ca unele întâmplări din istorie să fi avut alt curs? Îmi amintesc că într-o seară, pentru a te potoli, susţinusem o ipoteză în care ar fi existat o posibilitate ca noi doi să nu ne fi cunoscut vreodată. Te supăraseşi şi pentru nopţi bune la rând nu ai mai vrut să vorbeşti cu mine. Pe atunci simţisem o uşurare în faptul că mă puteam odihni liniştit şi că voi avea mintea limpede pentru roman. De aş fi văzut, însă, mai devreme… Nu era decât o distanţare, Caroline. O distanţare între noi, de care eu mă făcusem responsabil.

Oftă, gândindu-se acum cum ar fi fost dacă nu ar fi pus aşa problema pe atunci. Poate dacă nu ar fi zis asta…

Poate…

… ar fi existat o altă posibilitate! După cum însăşi ipoteza lui aiurită ar fi demonstrat.

— Au trecut ani de când…

Înghiţi în sec, ştiind că avea să se ajungă şi la partea aceasta în cele din urmă. Nu o putea evita. Încercase el s-o ocolească destul în roman până când îşi dăduse seama că personajul principal trebuia neapărat să treacă prin foc şi sabie ca să ajungă la deznodământul stabilit iniţial.

— …de când ne-am bucurat împreună de ceva. Îţi aminteşti, Caroline? Era seara cea mare. Primisem vestea la telefon. Romanul la care scrisesem un an întreg avea să fie publicat la una dintre cele mai prestigioase edituri din State. Simţeam că am dat lovitura! Ne puteam cumpăra în sfârşit casa mult visată! Casa de care vorbisem în tot acest timp. Locul nostru în care ne putem retrage liniştiţi, în care vom putea sta tolăniţi toată vara la iarbă verde pe peluza noastră îngrijită. Dar dintr-un motiv anume, nu mai puteam să văd acelaşi lucru şi la tine. De parcă tot entuziasmul ăla cu care îl aşteptaseşi – cu care mă aşteptaseşi, Caroline – se rătăcise în eter. Şi orice încercare de a-l aduce înapoi era potrivnică.

Bărbatul duse înapoi receptorul în jos şi îl strânse cu putere când se gândi din nou la vorbele rostite în noaptea care schimbase totul.

— …poate şi de aceea ai făcut tot efortul posibil să întârziem la cina cu editorul din acea seară. Poate de aceea îţi venise spontan ideea de a sta un pic să admirăm perseidele dansând pe bolta cerească. Nu puteam să-ţi zic nu. Cred că niciodată n-am putut să te refuz, Caroline. Probabil că asta a fost singura mea slăbiciune… asta şi faptul că nu am fost suficient de puternic cât să iau în considerare şi nevoile mele.

Strânse receptorul cu tărie până în punctul în care plasticul se auzi trosnind.

— Au trecut…

Deschise un sertar al biroului, unde un Glock 17 de calibrul 9 mm, era lăsat peste un maldăr de hârtii îngălbenite. Lângă ele, o cutie de gloanţe din care lipsea unul, era desfăcută.

— …au trecut ani de când ţi-am spus ultima oară că te iubesc!

***

În lumina palidă a dimineţii, pe când soarele nici nu izbutea să iasă dintre nori, o vizitatoare îşi făcu apariţia în faţa casei scriitorului. Purta un palton negru ce-i ajungea până la glezne. La piept ţinea strâns cu atâta grijă un buchet mare de flori albe, de parcă n-ar fi vrut ca cineva să i le smulgă în mers.

Se întâmplase chiar azi, în urmă cu câţiva ani, sau cel puţin aşa scriseseră ziarele de pe atunci. Până şi la televizor se purtaseră discuţii. Caroline îşi amintea că dăduse fără să vrea peste o emisiune de cultură unde se vorbea de el. Înlemnise numai când citise burtiera: doliu în literatura nord americană, precedată de numele lui. Parcă ieri îi scrisese prima poveste când voia s-o cucerească. Parcă ieri îl ţinea de mână în drumul lor zilnic prin parc. Parcă ieri îl săruta şi parcă ieri făcuseră dragoste pentru prima oară. Ori de câte ori ajungea la seara aia, însă, o apuca plânsul, şi nici măcar alcoolul nu era suficient de puternic cât să o facă să şteargă cu buretele regretul – să-şi şteargă cu buretele greşeala.

Căci oamenii greşesc, mai ales atunci când sunt tineri, când nu ştiu cu adevărat ce fac, când nu ştiu cu adevărat ce spun şi când nu ştiu cu adevărat ce vor. Să fi fost mai sigură pe ea şi toate lucrurile acestea puteau fi evitate. Puteau să fi avut viaţa lor acum – viaţa pe care şi-o doriseră încă de când se îndrăgostiseră nebuneşte unul de celălalt.

Însă acel vis pierise de foarte mult timp. Se transformase într-o cascadă de lacrimi ce îi curgea peste obraji, în timp ce lăsa buchetul de flori pe pragul casei. Caroline rămase neclintită o vreme, cu capul aplecat către plăcuţa memorială de pe uşă. Materialul acesteia – un aluminiu de culoare aurie – se scălda în lumina soarelui, ce reuşi în cele din urmă să se strecoare de după nori:

CASĂ MEMORIALĂ

AICI A TRĂIT AUTORUL, (PARTE ACOPERITĂ DE SOARE)

IN MEMORIAM

 

***

 

Următoarea noapte, scriitorul ajunse acasă la fel de târziu, însoţit de acelaşi vânt tomnatic – la aceeaşi oră ca în fiecare seară, în aceeaşi încăpere cu decor neschimbat, unde un telefon vechi cu fir zăcea prăfuit pe marginea unui birou, iar în perete, un calendar însemnat atârna de un cui bătut neglijent, stând parcă să cadă. Un raft plin cu cărţi vechi se întristau că nu mai avea cine să le citească. Un ceas antic cu cuc bătea mereu de miezul nopţii, după care făcea linişte, iar în sertarul biroului zăcea un Glock 17 de calibrul 9 mm şi o cutie cu gloanţe desfăcută, din care lipsea unul!

 #

 Despre autor:

 

VALENTIN GORAN (n. 1994) este scriitor, fotograf şi operator de imagine. De ceva timp, lucrează ca reporter la ziarul Adevărul. A absolvit Facultatea de Administraţie şi Afaceri, după care s-a reprofilat în media, urmând cursurile Şcolii de Televiziune Tudor Vornicu. A debutat în revista EgoPhobia cu povestirea Spune-mi tot ce ştii…, text care stă şi la baza scurtmetrajului Un caz complicat, pe care l-a regizat. A publicat apoi povestirea Fata din adâncul mării în Antologia Centenarium StrING, coordonată de scriitoarea, Ana-Maria Negrilă. Pasionat de cinematografie, a făcut parte din echipele video ale mai multor festivaluri de film precum: Festivalul Internaţional de Film Experimental Bucureşti (BIEFF), Festivalul de Film NexT, Festivalul Filmului Francez şi Festivalul de Film Latino-American Pelicula.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.