Midnight Howl

(debut)

de Livia Creț

 I

Susțin existența răului inerent în om ca una dintre trăsăturile sale primordiale. Poate ne-am individuat din cauza răutății exacerbate. Nu sexualitatea stă în spatele oricărui gând, acțiune sau vis. Răul e cel pe care-l refulăm. Unora le iese așa de bine spectacolul încât ajung să fie sfinții celor mai puțini pricepuți în ale actoriei. De-asta se roagă oamenii la sfinți; se roagă să primească sfaturi pentru a reuși să-și mascheze mai bine răul sălbatic ce clocotește în cazanul sinelui draconic.

Apoteoza nu e decât un alt nume pentru Oscar. Apoteoza e premiul celui mai bun prefăcut, cel ce refulează fiecare colț firav de răutate ce apare nu doar primăvara (cel mai scârbos anotimp), ci în fiecare anotimp. Nu știu care e sezonul cu cele mai multe crime, însă e clar că aceea e perioada în care oamenii își permit cel mai mult să fie ei înșiși. Dacă nu te consideri mizantrop, ci din contră, crezi că îți iubești aproapele, ești Refulat până la capăt. Toți ne urâm aproapele pentru că ne amintește de propria mizerie și de instinctele criminale pe care ne încăpățânăm să le ținem încarcerate.

Până și jocurile din copilărie nu erau decât o personificare a maleficului trecută cu vederea. Când eram mici, ne era permisă răutatea deoarece eram considerați prea slabi pentru a putea duce răul la o scară mai mare. Ce chestie. Adulții ne-au lăsat să acumulăm experiențele pe care ni le traducem acum în anticipări ale comportamentului nostru, ceea ce face lesne de înțeles ușurătatea cu care devenim criminali în viața de adult. „Mamă, tată, vă mulțumesc că mi-ați crezut inofensive jocurile din copilărie și astfel mi-ați lăsat libertatea de a deveni un criminal așa bun.” Eu nu sunt alienată, mi-am recunoscut sinele atroce și e minunat să pot trăi cu sinele-mi adevărat (deci eu sunt un altul?), fără să-l supun conduitei predicate în societate pentru oile ce s-au împodobit cu zorzoanele tradiției prefăcătoriei.

Toată povestea asta, statutul uman deci, a fost potrivit exemplificată prin personajul Frank din cartea lui Ryu Murakami – In the Miso Soup. Primul său omor a fost o lebădă. Nu îmi amintesc exact, dar parcă i-a rupt gâtul. Scena se întâmpla pe un vârf de deal sau de munte, iar lebăda se plimba grațioasă pe un lac de-acolo, până când n-a mai mișcat. Frank era foarte mic, însă chiar și la acea vârstă putea intui importanța primei crime, motiv pentru care a păstrat o pană a lebedei. Ea simbolizează că și-a recunoscut sinele criminal, l-a acceptat, iar acum acea pană îi servește ca amintire – să nu uite vreodată cine este cu adevărat! Find your criminal instincts and embrace them. That’s the only way to be genuine. Oamenii vor fi cu adevărat împliniți când își vor permite să se manifeste nestingheriți de reguli artificiale și demolând constructul arbitrar al legilor, ceea ce nu se poate încheia decât într-un masacru mondial.

Vedeți, cred că de asta nu ne putem lăsa toți să funcționăm la potențial maxim, n-ar mai rămâne nimic după noi. Probabil că în luciditatea din acele momente (prefăcătoria de acum nu e decât o stare de ebrietate) ne-am arunca și la gâtul naturii, mai mult decât o facem deja. Doar că natura ne-o ia înainte în timp ce noi ne refuzăm identitatea. Cataclism, năpastă, flagel – răspunsul natural al naturii.

Anarhiștii repudiază orice formă de guvernare instituționalizată, inamicul numărul unu fiind Statul ce înrobește spiritul individului, care ar trebui să fie lăsat liber să prospere și să se bucure, dacă e să vorbim cu cuvintele lui Emma Goldman. Mie îmi pare însă că inamicul cel mai de temut, care îl întoarce pe om din drumul său spre manifestarea liberă, este el însuși. Religia, statul și proprietatea sunt doar straturi de mizerie prin care omul a sperat în taină să-și poată ascunde cea mai mare minciună pe care și-a spus-o vreodată. Sinele criminal tot vă răzbi la lumină.

 

II

E amuzant cum în limba română mustrarea „Ești prăpădit!”, care i se spune progeniturii în copilărie, îi prevestește imanenta moarte. Toți ne vom prăpădi și primim mesajul încă de când suntem mici, așa că ar trebui să fim oarecum obișnuiți.

 

III

Ce avem de făcut, dacă nu suntem proști până într-un punct iremediabil, este să ascultăm în sfârșit învățăturile hinduse, să lăsăm grija care nu ne dă niciodată răgaz și liniște. Grija e compusă pe de o parte din prea frecventa rememorare a trecutului și cantitatea prea mare de timp pe care o investim în făurirea planurilor de viitor. Timp încolo, timp încoace, dar acum când? Nu-ți trebuie nici un ghid spiritual ca să ai revelația infinitului în clipă. Clipa nu e sinteza dintre un moment și un altul, ci e pură spontaneitate. În clipă îți dai seama de insignifianța lumii și de cât de dobitoc ai fost că ai lăsat-o să te consume. Nu te mai consuma în timp. Consumă-te, precum o combustie spontană, acum. Nu te mai premedita atât. Gata cu grija. Ne-am emancipat, măcar acum, avant la fin. Să înceapă tevatura. Rage, disaster, bring it.

1 Comments

  1. HerrEgo

    Mereu sunt uimit de inteligența ei si de faptul cum despică firul de mătase, si te pun in pozitia sa reflectezi și sa începi sa cunoști raul ce il ascunzi in interior, te face sa iesi la o cafea cu el sa il intrebi, cand va fi următoarea izbucnire…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.