Oameni bine înghițiți

[fragment de roman]

de Ioan Suciu

Primul om pe care l-am înghițit a fost un bărbat înalt și slab, cu burtă proeminentă și caraghioasă crescută pe silueta lui destul de subțirică, cu voce de bas și urechi clăpăuge. Îl vedeam deseori prin mijloacele de transport, în mașina 313, în metrou, în parc.După ce l-am îngurgitat, nu l-am mai văzut. Normal. În schimb, eu care eram mic de înălțime, am devenit înalt și cu burtă. Mi s-au lungit urechile. Dar, în general, cel înghițit nu mi-a făcut mari probleme. Într-o dimineață am auzit o voce urlând:

          -Vreau la frizer!

M-am îndreptat spre frizeria de cartier, fostă „Igiena”. Doi bărbați și o femeie, în halate albe, s-au repezit spre mine, de parcă ajunsesem la spitalul de urgență. Eram singurul client într-o sală aproape goală.

          -Cum vreți să vă tund? m-a întrebat frizerul care-i împinsese pe ceilalți ca să-și câștige pâinea.

          -Mai scurt, am zis.

          -Mai lung, s-a auzit din gura mea o voce mai gâjâită.

          -Cum adică „mai lung”? întrebă frizerul.

          -Eu am spus mai scurt!

          -Și tot dumneavoastră ați spus „mai lung”!

          -Hai odată, fă-ți treaba! se auzi iar de la mine.

          -Bine, dar nu trebuie să fiți așa brutal! Frizerul își agita foarfeca pe lângă urechea mea. E adevărat că aceasta îmi crescuse neobișnuit de mare, ca o ciupercă de pădure, dar nu mi-ar fi plăcut o ajustare din foarfecă. Omul începu să-mi taie părul lucrând în tăcere; avea o figură foarte încruntată.

          -Ce faci, omule? Nu ție rușine! am spus eu cu o voce străină de a mea. Apoi m-am ridicat așa cum eram, învăluit în pelerina aceea albă, și i-am smuls foarfeca din mâini; i-am făcut în cap un fel de cruce, tăindu-i nemilos din părul din creștet. Frizerul s-a supărat și-a zis că mă dă afară. Și chiar m-a dat, ajutat de colegii lui.

          -Uite ce pește frumos! am zis eu, dar parcă nu eram eu. Mă apropiasem de magazinul de pește din apropiere, unde prin vitrină se vedea lada frigorifică în care zăcea o știucă uriașă, lungă și grasă (alături de alți pești, crapi, carași, roșioare). M-am împiedicat de pragul prea înalt și m-am proiectat drept în lada frigorifică, sprijinindu-mă de peștele uriaș; din gura lui a ieșit un pește întreg, cu cap și coadă, foarte frumos și gras; totodată s-a auzit un fel de clămpănit provocat de aerul care se eliberase din stomacul jivinei mai mari.

          -Pe ăsta îl vreau! i-am spus vânzătorului care privea ca la un meci de biliard.

          -Ăla e gratis, dacă-l iei și pe cel mare!

Am plecat puțin dezamăgit; mi-ar fi plăcut niște pește prăjit.

          -Și mie! m-am auzit vorbind.

Nu mai văzusem o asemenea femeie. Era polițistă, dar ziceai că-i jucătoare de rugby. Aranja oamenii pe trotuar să meargă în coloană. Mașinile de pe stradă trebuiau să aibă aceeași viteză. A împiedicat ditamai accidentul, sărind în fața unui tir și obligându-l să vireze în timp ce se-ndrepta glonț spre un cârd de copii. Am vrut să-i spun să nu mai bruscheze trecătorii. M-a împins într-un zid chiar când spre noi venea un bolid cu o sută pe oră. Atunci am înghițit-o. Avusese o uniformă frumoasă, cu nasturi strălucitori și o caschetă ca o bărcuță albastră. Fusese grasă și rotundă; adică avusese o dimensiune în lățime aproape egală cu înălțimea; cred că făcuse ceva sport, poate handbal, dar părea mai degrabă o luptătoare de sumo.Trecând prin piață, mi s-a făcut poftă de struguri. Am mâncat un ciorchine de la o tarabă și a trebuit să-l plătesc. Apoi am gustat o prună, o piersică, o lămâie și-o gutuie. Deodată m-am oprit împietrit; dacă femeia era gravidă? Într-un loc se dădeau castane calde. Nu-mi plac castanele. Dar m-am trezit alergând într-acolo și luând o porție peste rând.

          -Vâră-le mai repede în gură! m-am auzit spunând. Eu vorbeam, eu executam. Cineva m-a apostrofat:

          -Ce te bagi în față, umflatule? Era un tip rotofei ca păpușa Michelin. Principiul meu era să mă abțin pentru a nu intra în conflict cu cine știe ce scandalagiu.

-Tu vorbești, măi anvelopă? am zis, fără să vreau. Michelinul a vrut să-mi dea un pumn, dar m-am ferit și el a căzut cu capul într-o tarabă. Am luat-o la picior să scap de acolo dar când să ies din piață, în fața mea, au apărut două femei și-un bărbat, cu figuri crâncene.

-Ce-ai avut cu polițista aceea? a întrebat una din persoanele feminine care-mi blocau trecerea.

-Unde-ai ascuns-o? întrebă bărbatul.

-Vă înșelați, am zis, calm.

-Am văzut cu ochii mei, spuse individa care vorbise prima.

-Și eu, adăugă cea de a doua.

-Și eu, spuse și bărbatul.

-Femeia aceea sunt eu! am zis fără să-mi dau seama. Una dintre membrele acelui grup veni să mă pipăie.

-Vrei să spui că ești femeie?

-Nu, am răspuns.

-Du-te dracului! Scoate-o! îmi spuse doamna.

-Ce să scot?

-Unde-ai dosit tipa!

Am luat-o la pas fără să mai continui discuția și am sărit într-un autobuz. Mergea spre centru. Șoferul avea o înfățișare de mexican, având un ten arămiu, sprâncene stufoase și o mustață groasă, consistentă. M-am postat în față, lângă el. La un moment dat, a oprit autobuzul între stații și și-a părăsit locul de șofer; s-a dus până la un călător care stătea pe un scaun cu picioarele rășchirate pe culoarul de trecere, l-a apucat de gambe și l-a răsucit astfel încât să-i încapă membrele inferioare în spațiul dintre scaune. Lumea a murmurat, nemulțumită. Omul și-a reluat locul la volan; apoi a întors capul și a privit mult timp spre fundul autobuzului, în loc să se uite pe unde merge. A trecut pe roșu și nici nu și-a dat seama, provocând un vaiet comun în mașină. I-am atras atenția să nu mai privească în spate.

-Dar nu mă uitam la tine, urâtule! mi-a zis el.

Atunci m-am enervat și l-am înghitit. Imediat mi-a părut rău, fiindcă nu mai avea cine să conducă autobuzul. Confuzi la început, pentru nu-și explicau cum dispăruse „mexicanul” așa brusc, călătorii s-au mai calmat puțin, dar deveniseră tăcuți deoarece toți își țineau respirația ca la montaigne russe. Autobuzul mergea în viteză, șoferul își plasase un bocanc peste pedala de accelerație și un oarecare noroc aveam că bulevardul era drept ca o pistă de aeroport. Un bărbat tuns scurt, cu cravată, ceru liniște și întrebă dacă are cineva carnet de conducere.

-Eu! spuse un bătrânel, dar numai pentru scutere!

-Pentru scutere nu trebuie carnet! zise o blondă urâtă. Intersecția era barată de un tir interminabil. M-am așezat la volan și-am apăsat pe frână. Autobuzul s-a oprit exact când hărăbaia s-a mișcat din loc și-a eliberat drumul.

-Să oprești în stație! Nu aici! a urlat o bătrână aflată pe un loc în față. Am pornit mașina și m-am uitat atent după plăcuța cu stația, pentru că nu aveam idee pe unde putea fi. Eram oarecum ușurat fiindcă mă descurcam cu șofatul, eu neavând carnet sau vreo oră măcar de instruire. Mai mult decât atât, aveam și mustață. Am coborât într-un vacarm de proteste. Am luat-o la pas, auzind cum în urma mea se propaga un val de strigăte furioase. Mi-am dat seama că mă aflam în apropierea stadionului „Olimpia”. Pe loc m-am hotărât să-mi acord câteva momente de destindere și plăcere, mai ales că juca și una din echipele mele preferate. Așa că m-am strecurat pe stadion, și ocupând un loc aproape de gazon, m-am lăsat în voia vizionării jocului, adică într-unul din cele mai plăcute moduri de a-ți petrece timpul și viața. Dar echipa cu care țineam, în roșu, se afla în dificultate; unul dintre atacanții formației adverse, în echipament galben, era într-o dispoziție excelentă și dăduse două goluri, unul după altul. Și nu se găsea nimeni de la noi să-l cotonogească. Exasperant! După o bară formidabilă nimerită de respectivul fotbalist, nu m-am putut abține și-am intrat pe teren. Am fugit glonț spre fotbalistul nărăvaș; am atras în urma mea o armată de arbitrii și oameni de ordine. Ajuns în fața jucătorului l-am întrebat dacă n-are de gând să se potolească; mi-a făcut un semn cum că aș fi nebun. Atunci… exact! l-am înghițit cu fulgi cu tot, cum se spune. Apoi am fugit de pe teren. Ajuns afară de pe gazon, am crezut că pot să-mi iau locul meu de spectator; nici vorbă.Huiduielile și înjurăturile la adresa mea nu mai conteneau și oamenii de ordine m-au escortat până la ieșirea din stadio după care, cu un avânt comun, m-au azvârlit pe caldarâm. Am aterizat pe trotuar, având dureri în tot corpul și mai ales o apăsare sufletească de om prigonit și asuprit. Gândul revanșei prindea contur încă de la nivelul de câțiva centimetri de la sol pe care îl aveam atunci în fața ochilor. Picioarele mele zvâcneau, nervoase, ca ale trăpașilor înainte de cursă. M-am trezit înconjurat de niște suporteri, care mă îndemnau să revin pe teren și să-i fac praf. Aveam pe mine un tricou galben, cu număr pe el. M-am împotrivit din toate puterile îndemnurilor și, mai ales, impulsurilor care-mi veneau din interior de a juca fotbal. Nu practicasem niciodată acest sport, nici măcar în perioada de adolescență, dar eram convins că m-aș fi descurcat de minune. M-am dus acasă, încasând câteva aplauze pe traseu. Am dormit bine, aproape fără vise. Doar spre dimineață am visat când că eram șofer de autobuz, când polițistă -nu polițist!-, când fotbalist de succes. Am ajuns la serviciu năuc, cu senzația că nu știu bine cine sunt și nici ce aș fi căutat acolo. Numai că lucram de ani buni în acel loc de muncă, în acea clădire veche și mohorâtă, o bancă ridicată în perioada interbelică. Îmi plăcea holul cel mare, un spațiu similar cu cel de la Cecul Mare de pe Victoriei. Când intrai acolo, te simțeai învingător. Ca să ajung în biroul meu urcam cu liftul până la etajul unu. Acest palier se afla la o distanță de trei etaje comparativ cu o clădire oarecare; și apoi mai urma un singur nivel. Când am pătruns în clădire, în hol era o activitate neobișnuită. Mai mulți salariați erau opriți în spațiul din centrul sălii de către șeful de la resurse umane, care avea o figură de țap furios. Purta un pardesiu negru, cam lung, și avea părul mare în neorânduială. Fața îi era de o paloare mortală, iar bărbia i se termina cu un barbișon ridicol, din câteva fire lungi și răsfirate. În realitate, nu era mânios de loc, așa era figura lui, ca de cioclu, dar îi plăcea să execute ordine nepopulare. De data asta, pe un scaun în dreptul unui stâlp masiv, stătea cu o atitudine severă, directorul mare. Supraveghea, cu o figură de călău medieval, circul făcut de șeful de la resurse umane. Acesta din urmă avea în mână un fel de cariocă foarte groasă cu care făcea câte o cruce roșie pe fruntea fiecărui întârziat. Odată însemnați, oamenii se duceau la locurile lor de muncă. Când a venit rândul Roxanei, care era femeia de serviciu, șeful de la resurse a avut probleme; ea nu s-a lăsat mâzgălită pe frunte și s-a luptat cu bărbatul; acesta din urmă nu a dat înapoi și s-a angajat cu ea într-o confruntare corp la corp, ajungând ca femeia să fie târâtă pe jos și încălecată de bărbatul înverșunat; în acel moment, directorul mare s-a ridicat din scaunul său și a venit personal să-i aplice crucea roșie indisciplinatei. Roxana s-a zvârcolit ca o caracatiță prinsă în harpon și a sărit în picioare din poziția aproape orizontală în care fusese obligată să ajungă. Apoi a venit rândul unor bărbați care s-au lăsat însemnați ca vitele la târg și au dispărut spre cotloanele lor. A venit rândul meu, dar cum șeful de la resurse s-a apropiat, cum i-am dat peste mână. Directorul și-a părăsit iar scaunul său și i-a luat din mâna șefului de la resurse carioca, așa cum ar fi luat un pistol; apoi s-a apropiat de fața mea afișând o figură fioroasă. Toată lumea din bancă privea de prin jur s-au de la balcoanele interioare. Și atunci, hap, l-am înghițit. Păi nu se mai putea! Dar oamenii au rămas stupefiați. Nu prea s-a-nțeles ce s-a întâmplat. Eu m-am dus în biroul meu să-mi văd de treabă. Pardon! M-am dus în biroul directorului. Imediat i-am cerut secretarei două cafele.

          -Le beți pe amândouă odată, sau vi le aduc pe rând? m-a întrebat ea galeșă.

          -Adu-le pe amândouă. Una este pentru Roxana.

          -Ea știe?

          -Nu. Anunț-o!

Femeia a venit foarte supărată. Se aștepta la ceea ce-i mai rău. Când te cheamă directorul, e groasă!

          -Să-mi ștergeți pata! a zis ea de cum a intrat. Nu dumneavoastră, chemați o femeie. Și să știți că verificările astea sunt umilitoare, mai ales la un salariu atât de mic.

Am chemat secretara și am rugat-o să-i șteargă semnul făcut pe frunte de către directorul de la resurse umane.Roxana a stat rigidă ca la un tratament facial scump. A încremenit cu ochii-nchiși și buzele strânse. Nu puteam să nu mă uit pe furiș la ea, fiindcă era o femeie frumoasă. Avea un corp bine proporționat, poate puțin cam musculoasă, și o figură cu trăsături nordice. Blondă cu ochi albaștri. Aprigă. Era femeie de serviciu, dar am înțeles că avea studii superioare; ceva cu sportul sau psihologia. Despre starea ei civilă nu prea știam, dar puteam să mă uit în calculator prin fișierele de la resurse umane (dacă nu erau sub parolă).

          -Mulțumesc! a zis ea după ce a scăpat de pata de pe frunte.

          -Beți-vă cafeaua, vă rog! i-am zis eu. Roxana a sorbit de două ori din cafea și s-a ridicat să plece. S-a întors din ușă:

          -De fapt, dumneavoastră m-ați chemat!

          -Da, eu, voiam…

Suntem tari pe poziție tot timpul; dar vine un moment când piedestalul nostru se clatină. Slăbiciunea vine din interior, din banca de date a păcatelor făcute de moșii și strămoșii noștri. Nu știam ce să-i spun, nu aveam ce. Ea s-a apropiat de mine destul de mult și mi-a șuierat, cu pleoapele plecate spre pantofi:

          -Ascultă, moșule, dacă te mai dai la mine ca acum o săptămână, te caftesc de-ți sar mucii! și ieși. Am remarcat că niciodată nu mă privise direct în față. In firmă, atmosfera era destul de încărcată. Oamenii erau nemultumiți de tăierea unor sporuri la salariu și a altor avantaje (abonamente de transport, tichete de vacanță etc). Știam asta încă de când eram un simplu funcționar.

          În zilele următoare, puțin după prânz, m-am dus la bufet. Localul nostru era amenajat într-o hrubă care fusese o stație abandonată de metrou. Într-un fel era pitoresc, în altul era cam sinistru. Sala de mese nu era prea mare, dar destul de încăpătoare pentru salariații noștri. Îmi trăsesem gluga peste cap și m-am retras cu tava de mâncare într-un colț, așezându-mă cu spatele la ceilalți angajați veniți să mănânce. Deodată m-am trezit înconjurat de oameni; cineva mi-a tras gluga de pe cap.

          -Aici erați, domnule director?

          -De aia nu erați în birou!

          -Și noi, care voiam să vorbim cu dumneavoastră!

M-am făcut mic în scaunul meu, dar era inutil. Trupurile celor care mă asaltaseră aproape că mă atingeau.

          -Când ne dați bonurile de masă? strigă o femeie subțirică, în urechea mea.

M-am ridicat și mi-am făcut loc printre ei, ducându-mă în birou și spunând secretarei că nu mai vreau să fiu deranjat. Dar chiar atunci, pe lângă secretară trecu o tipă brunetă, cu obrajii roșii de efort, cu ochii în flăcări:

          -Unde e Costică? zise aceasta cu severitate.

Secretara făcu o figură descompusă, abulică.

          -Cine-i Costică? am întrebat eu.

          -Dumneavoastră! zise secretara, astupându-și gura cu mâna dreaptă imediat după ce vorbise.

          -Ăsta? Ăsta nu e Costică! zise femeia și se apropie de mine până mă atinse. Ardea ca focul; dar nu era un foc de care să te ferești, ci o vâlvătaie care te copleșea în mod nevăzut. Frumoasa făptură m-a împins spre birou și m-a forțat să mă las pe spate. Ea, deasupra mea, executa parcă o operație chirurgicală de mare anvergură; poate că-mi scotea inima. Spunea, gâfâind excitată:

          -Cine ești, domnule, și ce-ai făcut cu soțul meu? Secretara ieși închizând ușa după ea. Corpurile intrusei și al meu aproape că se contopiseră. Iar eu, neavând ce face cu mâinile – le agitasem bătând aerul lateral ca o muscă prinsă într-un insectar – le-am depus pe spatele fierbinte al doamnei, și am început un masaj ușor și timid. Deodată femeia de deasupra mea îmi trânti o ventuză pe gură, un fel de sărut violent, soldat cu o mușcătură până la sânge de buza inferioară. Apoi, doamna coborî de pe mine și se făcu nevăzută, din doi pași uriași până la ușă. Secretara a intrat imediat cu niște feșe și spirt. Îmi curgea sânge și Maricela m-a pansat, dar arătam ca un zombi; bandajul trecea peste gură și bărbie, până la baza nasului, și abia puteam să respir; după cum turnase peste mine din sticla cu alcool, cred că înghițisem și ceva spirt. N-am mai stat mult așa – încremenisem în scaunul de director – și am rugat să mi se pregătească mașina să merg acasă.

          -Dar programul nu s-a terminat! a zis Maricela punându-și imediat mâinile peste gură. Mi-am rupt bandajul și l-am aruncat la coș. Am coborât și șoferul m-a așteptat rezemat de botul limuzinei băncii. Fără un cuvânt, m-a dus acasă. Dar nu era acasă la mine, ci acasă la directorul băncii. Femeia care mă maltratase cu scurt timp în urmă mă întâmpină de la ușă. Era o vilă cochetă, într-o zonă din apropierea lacurilor.

          -Mă cheamă Zu, în caz că ai uitat! îmi zise ea cu un zâmbet ciudat, complice. Era un mod subtil de a-mi arăta că știa cine sunt de fapt, dar că se va face că nu știe. Mi-a spus să fac, mai întâi, o baie. „Mai întâi?” mi-am zis eu, presimțind ceva foarte plăcut. Am intrat în baie. Am mai văzut multe camere de baie, dar ca aceea, niciodată. În primul rând, era foarte mare. Cât tot apartamentul meu de acasă. E adevărat că-n afară de cada de îmbăiere existau acolo și aparate de fitness. Când să ies din bazin, doamna Zu a intrat peste mine. Ceea ce nu m-a deranjat, îmi ziceam că va urma ceva minunat. Dar ea avea în mână un mic aparat de fotografiat, cu care m-a pozat în fel și chip. Eu fiind gol, iar ea îmbrăcată, bineînțeles.

          -De ce mă fotografiezi? am întrebat-o.

          -Pentru fișe, mi-a răspuns.

          -Ce fișe?

Nu mi-a mai dat nicio replică. Mi-era frig și m-am întins după un prosop, dar ea mi l-a luat și l-a aruncat în bazin. Am vrut să iau un halat, dar și de data asta femeia s-a repezit să mă oprească. Era îmbrăcată într-un deux piece bluză pantalon, și ne-am luptat percepându-ne din nou corpurile unul altuia. Mai ales că eu n-aveam nimic pe mine. Iar ea m-a apucat strâns de gât, apoi de mijloc. Luptele dintre bărbați și femei degenerează de multe ori în altceva, fiindcă simțurile preiau controlul. Și atunci trupul meu a început să fie atras de confruntare, parcă tânjind după contactul cu cel al atrăgătoarei femei care era soția directorului. Și parcă, parcă, și ea, se lăsa pradă plăcerii acelei clipe…

          -Numai să nu mă mai muști! i-am zis eu ironic și dintr-odată ea a încremenit, încetând imediat orice tentativă de a mă mai atinge.

          -Crezi că nu știu cine ești? a strigat ea roșie ca sfecla la față. Spune ce-ai făcut cu soțul meu!

Am reușit să pun un halat pe mine și-am ieșit din camera de baie. M-am așezat pe o canapea comodă din salon.

          -Te pomenești că vrei și-un whisky acum?

N-am zis nimic. Doamna Zu a adus un pahar cu băutură maronie și l-a depus pe măsuța din fața mea.Am dat băutura peste cap simțind cum mă arde la stomac. Dar în scurt timp am avut o senzație de bine. Dar whisky-ul fusese foarte tare, ori avea în el și ceva „îmbunătățiri”. Am adormit ca un anesteziat înainte de operație. M-am trezit a doua zi, în zori. Eram pe aceeași canapea și aveam o pernă sub cap și o pătură cu care eram învelit.

          -Scoală-te c-a venit mașina! îmi spuse doamna Zu.

Am dat pe gât o cană de ceai și m-am îmbrăcat cu un costum de-al directorului, ajutat cu dezinvoltură și lipsă totală de jenă de către soția dispărutului. Mi-a încheiat nasturii de la cămașă, fermoarul de la prohab, mi-a băgat cămașa în pantaloni. Femeia avea o expresie ciudată, o privire ironică. Parcă spunea: „mă port eu bine acum, dar o să vezi ce-o să pățești!”.Limuzina băncii m-a dus la serviciu; cum am intrat, încă de pe hol, am fost întâmpinat de saluturi cordiale. Nici n-am intrat bine în cabinet că secretara mi-a și adus o cafea uriașă, cu frișcă. Apoi m-a anunțat că aveam o vizită la ora zece. Erau trei arabi, sau, mai bine zis, bărbați cu îmbrăcăminte caracteristică musulmanilor; pelerină, turban. Au venit la zece fix și s-au instalat pe fotoliile din cabinet, scoțând exclamații de satisfacție ca și cum ar fi fost la capătul unei curse atletice grele. Secretara le-a adus niște cafele în niște căni imense și ei și-au scos imediat pipele.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.