Umbra jungiană și moartea ego-ului în cinematografie, manga și literatura sec. XX

(debut)

de Livia Creț*

În aceste pagini ne propunem să analizăm conceptul de umbră din psihologia analitică jungiană, așa cum îl găsim aplicat în diferite domenii și contexte. Vom începe cu utilizarea sa în cultura cinematografică, apoi în industria manga și anime, iar finalul lucrării va coincide cu prezentarea unei noi înțelegeri a morții ego-ului, alta decât cea corespondentă identificării cu umbra din teoria jungiană. Totuși, înainte de a trece la partea aplicată vom înainta câteva observații preliminare cu scopul de a ne familiariza cu conceptul de umbră și situarea sa în raport cu Eul și Sinele.

În experiența mundană ego-ul este central, însă dacă ne limităm la funcțiile și trăsăturile lui, ne ratăm Sinele. Ce iese în relief nu epuizează ce constituie individul, ci trebuie să coborâm în subteran pentru a putea atinge scopul dezvoltării noastre – realizare Sinelui, iar primul pas în această direcție va fi conștientizarea și integrarea umbrei. Am putea spune, așadar, know your shadow so you can know yourself – your true Self.

Misiunea ego-ului de a-și realiza Sinele necesită coborârea în inconștient, proces care se desfășoară pe mai multe etape. Putem considera aceste etape ca fiind păzite fiecare de câte un cerber, dată fiind rezistența și dificultatea cu care se lasă sau nu se lasă deloc conștientizate trăsăturile inconștiente. Prima etapă este, așadar, sesizarea și acceptarea umbrei, iar cerberul care stă între ego și conștientizarea umbrei personale poate fi învins prin autocritică. Am făcut apel la câinele din mitologia greacă deoarece așa cum el păzește intrarea în infern, tot așa coborârea în Sine și cunoașterea părților obscure inconștiente poate să ne aducă față în față cu răul absolut.

Umbra este latura negativă a personalității, ea conține trăsăturile de caracter sumbre și elementele de inferioritate morală, este ceea ce am vrea să ținem sub zăvor, departe de moravurile lumii care condamnă principiile în baza cărora acționează aceasta. Tocmai de aceea putem spune că umbra e „o provocare la adresa personalității Eului”, iar conștientizarea ei presupune depășirea dificultăților morale. Deși autocritica este o unealtă eficace, poate că cel mai la îndemână mecanism de realizare a umbrei este „prin relația față de un vizavi”, pentru că, – nu? – e mai ușor să găsești la celălalt ceea ce urăști de fapt la tine. Ego-ul respinge minusurile morale ale umbrei, nu vrea să și le recunoască ca parte a identității, îi refulează conținuturile și le opune o intensă rezistență. Oricât de mult efort ar fi implicat, trebuie să ne străduim să ne observăm umbra pentru că realizarea ei „este baza indispensabilă a oricărui fel de cunoaștere de sine”. Iar dacă dorim să ne realizăm scopul – individuația – trebuie să ne amintim constant: „I need to be myself/ I can’t be no one else”.

Din unghiul părții conștiente a personalității nu avem acces la totalitate, pentru că mereu suntem dublați de inconștient, dar conștiința incompletitudinii, faptul că ego-ul nu epuizează întreg complexul personalității, ne indică deja locul în care trebuie să căutăm ceea ce ne lipsește:

„I can’t see the end of me

My whole expanse I cannot see

I formulate infinity

And store it deep inside me”.

Să nu uităm totuși că există și o parte luminoasă a umbrei, ea nu e păcatul „pur” sau ultim, nu e izvorul tuturor relelor și nu e compusă „doar din tendințe condamnabile moral, ci dispune și de o serie de calități, și anume instincte normale, reacții adecvate, percepții conforme cu realitatea, impulsuri creatoare și încă altele.” Să luăm aminte de această dualitate a umbrei pentru a înțelege mai apoi că toate arhetipurile prezintă atât efecte luminoase, cât și întunecoase.

Va urma acum partea aplicată a lucrării, unde vom analiza două exemple în care conceptul de umbră a fost utilizat în consolidarea personalității personajelor, pentru ca în final să prezentăm o înțelegere diferită a morții ego-ului.

 

Umbra jungiană în cinematografie

Studiu de caz: Antichrist (2009, scris și regizat de Lars von Trier)

Interpretarea noastră va folosi, pe de o parte, conceptul de umbră din psihologia analitică jungiană, iar pe de altă parte tema aristotelică prezentată la începutul Politicii – natura ca scop. Dacă natura omului rezidă în sociabilitate, atunci scopul său va fi să formeze și să trăiască în societăți, unde se poate desăvârși ca ființă prin excelență socială; polisul, cetatea îi este scop unui astfel de om, dar să vedem în ce constă natura umană în viziunea lui Trier exprimată în Anticristul și cum își vor îndeplini personajele scopul.

În Anticristul o vedem pe ea, personajul feminin, ducându-și la capăt misiunea, manifestându-și natura. În urma studiilor pentru teza ei, în care investighează torturile prin care au trecut femeile de-a lungul secolelor, genocidele la adresa lor și toate chinurile ce decurg de aici, ea trage concluzia că toate acestea s-au întâmplat din cauza naturii malefice, rele, a femeilor. Deși cercetarea ei ar fi trebuit să releve faptul că femeilor le-a fost negat dreptul la existență, că natura rea a bărbaților și patriarhismul au fost motivele aberante pentru care femeile au suferit atât de mult, după cum îi spune și soțul ei, ea – mama, rămâne fermă pe concluzia ei și crede atât de puternic în aceasta încât își asumă natura până la capăt. Dacă femeia e rea din natură, iar esența ei nu e decât motivul declanșator pentru toate ororile care i se întâmplă, atunci își va afirma feminitatea, își va împlini natura prin răul ultim pe care îl poate face o mamă: își lasă copilul să moară. În acest punct ni se dezvăluie deja faptul că mama și-a acceptat umbra – arhetipul demonic, minusul, negativul sau sumbrul personalității.

În prolog putem vedea scena actului sexual din cauza căreia cei doi protagoniști nu observă cum copilul lor se târăște, se urcă pe pervaz, apoi alunecă și cade, scenă care va fi demistificată mai târziu în film. Se pare că mama văzuse, știa ce urma să se întâmple, dar nu a intervenit, ci a rămas fidelă actului sexual care o ducea spre orgasm și, mai ales, fidelă naturii sale – răutatea sau, am putea spune, fidelă umbrei sale, pe care nu doar că a realizat-o și acceptat-o ca parte sumbră a interiorității sale, ci umbra îi acaparase întreaga personalitate conștientă, inclusiv procesul decizional moral. Ego-ul nu are putere de decizie asupra umbrei, deoarece el este dependent de inconștient, așadar va fi anihilat sub presiunea personalității culpabile.

Mama și-a manifestat natura și s-a identificat cu umbra chiar mai timpuriu, atunci când îl punea pe fiul său, Nic, să își poarte pantofii invers, deformându-i voit picioarele, ca el să poată aluneca mai ușor de pe pervaz și să o lase mai rapid să aibă satisfacția dată de împlinirea scopului. Autopsia a scos la iveală ingeniozitatea răului, care a continuat să se răsfrângă asupra figurii masculine – tatăl.

În vreme ce ea și-a autoimpus credința în natura malefică a femeii și dorea să se împlinească, totuși ego-ul se lupta încă, persista înăuntru, dorind să anihileze umbra, să oprească abrutizarea și iraționalitatea, toate acestea stând ca simbol pentru genul feminin. Cum va lupta ego-ul împotriva umbrei? – prin actul de-și tăia clitorisul, organul sexului malefic. Urletul ei din acel moment anunță venirea celor trei cerșetori din constelație (the three beggars): jale (grief), durere (pain) și disperare (despair), sub forma lor animală: căprioara, vulpea și cioara. Încarnarea trăirilor sub formă animală ne aduce aminte că ramificațiile ultime ale umbrei ne trimit „înapoi până în tărâmul străbunilor animali”, punându-ne în legătură cu acele instincte agresive care au traversat culturile de până astăzi și pe care le găsim în conținuturile personalității pe care o refulăm cel mai aprig.

Venirea celor trei cerșetori nu se vrea întâmplătoare, ci ea ar putea fi considerată drept scena în care se petrece identificarea absolută dintre mamă și umbră, pentru că ea spune în ultimul capitol al filmului: „When the three beggars arrive, someone must die”, iar în epilog chiar ea este cea strangulată și arsă, la fel ca vrăjitoarele malefice a căror descendentă ea este. Așadar, lupta Eului a fost în zadar, deoarece răul ancestral, umbra și demonismul au anihilat în final ego-ul. „Identificarea [cu umbra] presupune moartea conștiinței.”

Acum, dacă e să privim înapoi la condițiile în care a scris Trier scenariul pentru Anticristul găsim că el suferea de depresie în acea perioadă și, după cum declară chiar el, s-a simțit mânat să facă filmul de niște imagini care pur și simplu i s-au arătat. Spune el, „Forgive me, for I know not what I do”, ceea ce ni se pare o recunoaștere a puterii inconștientului, în mâinile căruia ego-ul este doar instrumentul. Ne amintim că Eul este subordonat Sinelui, așa cum la Freud Eul este doar un fragment al Se-ului. Dar mai mult decât atât, acele imagini care i-au apărut lui Trier și i-au comunicat misiunea de a realiza filmul putem să le considerăm arhetipuri, în măsura în care ele au fost niște supape pentru inconștient, poate chiar umbra la nivelul ei luminos de impulsuri creatoare.

Umbra jungiană în industria manga & anime

Studiu de caz: Death Note (2003-2006 versiunea manga, scrisă de Tsugumi Ohba, ilustrată de Takeshi Obata)

În seria manga și anime intitulată Death Note îl avem ca personaj principal pe Light Yagami, care posedă puterea unui zeu al morții. Puterea constă într-un caiet ce va omorî orice persoană a cărui nume va fi scris în el. Light alege să îl folosească pentru a pedepsi criminalii, încercând să restabilească ordinea într-o societate pervertită. Dar utilizarea puterii zeului morții ridică o problemă morală, anume: este dreaptă alegerea de a omorî criminalii? Ce voiam să arăt prin sesizarea acestei dileme este cum inferioritatea morală ce caracterizează o parte din conținuturile umbrei apare ca trăsătură a personajului principal, cel puțin în măsura în care convențional oamenii consideră că este greșit să ucizi criminalii. Cert e că astfel de decizii radicale, primejdioase și care ar putea să atragă disprețul celorlalți, această opțiune de utilizare a puterii zeului morții ce relevă trăsături de caracter sumbre, ține de domeniul umbrei și de așa numita parte negativă a personalității individului.

Spun „așa numita” pentru că, aflându-se în mijlocul procesului decizional care cântărește valențele morale, Light nu se apreciază ca un personaj negativ și nu se intitulează un criminal sau un rău-voitor al omenirii, asta pentru că își recunoaște umbra, mai mult chiar, se identifică cu ea. Identificarea cu umbra, după cum ne spune Jung, „îl transformă pe subiect « într-un erou sau o ființă divină, de tipul unui zeu, o entitate supraumană. »” Exact asta se întâmplă cu personalitatea lui Light, absorbită în totalitate de umbră, îi oferă acestuia un complex de superioritate, delir și grandomanie. El se revendică a fi noul zeu legiuitor care îi va face pe oameni să îl adore și să i se închine, la început din teamă față de judecata lui, apoi pentru că intențiile sale moralizatoare vor fi înțelese și apreciate. Ca dovadă, să luăm doar niște replici ale personajului: „Me…evil…? I am righteous!! I’m the hero who’s liberating people from fear. I’m the savior who’s going to be like a god of this perfect new world! Those wo try to fight me…they’re the evil ones!!”

Portretul lui Light ar putea fi rezumat prin două remarci. Mai exact, pe de o parte avem puterea zeului morții care îl face pe acesta să coboare în adâncimile Sinelui și să se identifice cu umbra, nu doar să o accepte și în niciun caz să o integreze în structura personalității, ceea ce l-ar transforma într-un sfânt, și pe de alta avem o apoteoză rezultată din identificare, care explică delirul de grandoare prin care se autoproclamă o ființă divină.

În final, dorim să aducem în vedere câteva considerații vizavi de numele personajului, Light, și contrapoziția sa – umbra. În urma unei identificări absolute cu umbra, Light nu ar mai fi trebuit să aibă nicio rațiune de a-și făuri măști pentru a poza în fața celorlalți, însă numele său reflectă chiar persona cu care se înfățișează lumii ca un elev și apoi student remarcabil, un fiu exemplar și un om cinstit. Persona dorește să fie în lumină, în lumina reflectoarelor am putea spune, își dorește să primească admirație, laude și invidie, pe când umbra este mereu ținută ascunsă, aplicând judecăți morale în tihna izolării față de ceilalți, având în acest caz alături un zeu al morții, care i-a prilejuit umbrei proprietatea ego-ului personajului Light – lumină. Deci vedem că umbra a supus lumina – persona cu numele de Light, iar inconștientul malefic, acaparând ego-ul, folosește lumina ca să înșele în continuare oamenii. Poate că în cazul lui Light nu a fost vorba de o identificare absolută, dată fiind prezența personei, dar cu siguranță că personajul nostru era în acord cu multe trăsături culpabile ale umbrei.

O altfel de moarte a ego-ului

Studiu de caz: Porțile percepției și Raiul și Iadul, scrise de Aldous Huxley

Până acum am studiat două cazuri în care moartea ego-ului a fost rezultatul identificării cu umbra, însă în aceste lucrări Huxley ne prezintă o altfel de raportare la dispariția ego-ului, anume în contextul Experienței Vizionare indusă de patru zecimi de gram de mescalină.

Dispariția ego-ului este efectul Experienței Vizionare prin care ne este facilitat accesul la Cugetul Fără Limite. Cugetul Fără Limite semnifică depășirea nivelului conștiinței reduse, care se folosește de un material utilitarist, îngust, de cunoștințele filtrate de creier printr-o valvă reductoare, dar care nu înfățișează tabloul complet al realității. În conștiința individuală ajung doar rămășițe de informații, dar consumul de mescalină ne permite ocolirea temporară a valvei reductoare și astfel ne permite accesul la un material mult mai bogat, necenzurat pe baza criteriului utilității. Prin Experiența Vizionară indusă de mescalină sau acid lisergic omului i se permite accesul la „alte lumi” decât aceasta la care ne referim în limbaj uzual și care nu este decât un surogat al Realității Absolute. Individul va câștiga în acest mod percepții extrasenzoriale, eliberare de conceptualizare și i se va permite accesul la Cugetul Fără Limite prin care i se dezvăluie „splendoarea, valoarea și semnificația infinite ale existenței”, iar „în stadiul final al dispariției ego-ului apare «convingerea nedeslușită» că Totul se află în toți – că, de fapt, Totul este fiecare.”

Așadar, în loc de scufundare în tenebre și identificare cu umbra, avem dispariția ego-ului ca rezultat al Experienței Vizionare ce ne înalță într-un spațiu al luminii și culorilor supranaturale, care sunt trăsături „comune tuturor trăirilor vizionare”. Tot aici merită spus că „lumina și culoare sunt însoțite, fără excepție, de recunoașterea semnificației mai intense” și e lesne de înțeles că ar fi așa, dat fiind că, pentru Huxley, Experiența Vizionară, ce reprezintă antipozii stării banale de conștiință, presupune trecerea dincolo de cele trei etaje ale personalității din teoria lui Jung:  „Lumea Veche a conștiinței personale”, „o serie de Lumi noi” – „ale subconștientului personal” și inconștientul colectiv – „cu flora lui de simboluri, cu triburile sale de arhetipuri indigene.”

Experiența Vizionară se folosește de tot materialul pus la dispoziție de arhetipuri, rezultând în expansiunea conștiinței reduse și punându-l pe vizionar în rolul de spectator în fața unei creații inedite.

 

În loc de concluzii

Am ales să ne ocupăm de conceptul de umbră datorită importanței sale în demersul cunoașterii de sine, care presupune conștientizarea personalității refulate. E ușor să trăim în iluzia completitudinii, să credem că am reușit să ne cuprindem și înțelegem exhaustiv, dar nu văd cum am putea rămâne indiferenți față de puterea inconștientului, fie ea libidinală, fie doar ca forță vitală, când fiecare noapte cu vise ne transportă în tărâmul necunoscut al lumii interioare. Sigur, e mai comodă viața trăită în dezinteres, însă nu e aceasta una în care găsim o stare constantă de nemulțumire? Ceva ne deranjează și nu știm ce, nu suntem împliniți, ratăm ceva. Da, ne ratăm pe noi. Sinele, individuația, e scopul final, atât că nu fură responsabilitățile lumești, treburile casnice, realizarea profesională. Dar funcționând după acest tipar ne trăim viața pe segmente care așteptăm să se termine – cam inutil, nu? Să se termine ședința plictisitoare de la birou, orele de birocrație, cumpărăturile din drumul spre casă. S-au terminat, am ajuns acasă și – ce? Nimic. Vorbeam anterior de forța inconștientului, dar în contra ei vine insignifianța lucrurilor mărunte, care e cea mai mare forță cu care o să ne întâlnim în viața cotidiană. Personajele din Anticrist și Death Note, deși identificate cu umbra, sunt mai autentice decât orice om care se pierde în determinații.

În final, un gând: dacă luăm în considerare criteriului autenticității, aș spune că oamenii identificați cu umbra sunt mai de dorit decât masele de oameni fără putere de autoanaliză, chiar dacă eventual vom ajunge victime ale acestor personalități obscurizate până la capăt.

Bibliografie

  1. Jung, C. G., Opere Complete 9/2 – Aion. Contribuții la simbolistica Sinelui, Traducere din germană de Daniela Ștefănescu, Trei, București, 2005.
  2. Bolea, Ștefan, „The Persona and the Shadow in Analytic Psychology and Existential Philosophy”, în Philobiblon Journal, Vol. XXI, No. 1 (June, 2016), pp. 84-94.
  3. Freud, Sigmund, Opere Esențiale 1 – Introducere în psihanaliză, Traducere din germană de Ondine Dăscălița, Roxana Melnicu, Reiner Wilhelm, Trei, București, 2017.
  4. Huxley, Aldous, Porțile Percepției. Raiul și Iadul, Traducere de Mihai Moroiu, Polirom, Iași, 2012.
  5. https://www.theguardian.com/film/2009/jul/12/lars-von-trier-interview.

Songs

  1. Oasis – Supersonic.
  2. Meat Puppets – Oh me

###

* e-mail: livia_cret@yahoo.com, Facultatea de Istorie și Filosofie, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.