…era un fel de târg de veci atemporal, cu personaje din diverse timpuri care se intersectau căutând simfonia devenirii lor

[interviu cu Călin Pop, liderul trupei Celelalte Cuvinte]

de Sergiu Corbu Boldor

transcriere & editare: Luiza Mitu

Sergiu Corbu Boldor: Noi trebuie să ne întâlnim. Noi suntem doi artiști care încă nu s-au întâlnit.

Călin Pop.: Este loc pentru toată lumea. (râde)

S.C.B.: Realitatea este o frântură din univers.

C.P.: Asta spune multe. Știi, aveam o carte a copilăriei și bunica mea mi-a aruncat-o din greșeală  și așa mult mi-a plăcut, era o carte cu povestiri cu sensuri științifice prin care încercau ei să educe copiii atrăgându-i. „Tică și Rică au pornit spre lună” se numea, o carte scrisă de Leonid Petrescu. O carte a copilăriei, ilustrată, care mi-a plăcut foarte mult. Am căutat-o și până la urmă am găsit-o pe net la un preț bun. E foarte mișto, e vorba de doi elevi prieteni pe care un tip „vrăjitorul” îi duce pe lună, dar, de fapt, îi duce într-un laborator de simulare. Și acolo înveți ce înseamnă imponderabilitatea și alte legi ale fizicii; e și educativă chestia. Când eram mic spuneam că vreau să mă fac cosmonaut. Mă fascina ideea cu planetele, luna, soarele, spațiul cosmic…

S.C.B.: Eu aflu lucruri noi despre tine, Căline, după atâta timp încă ești un mister. Noi ne-am gândit brusc, după ce am vorbit la telefon, să-ți facem o vizită.

C.P.: Bine, dar de la câți km ați venit?

S.C.B.: Nu foarte mulți.

C.P.: De acolo de unde nu este nimic, nici măcar semnal la telefon.

S.C.B.: De acolo.

S.C.B.: Ce ați repetat?

C.P.:  Oglinda.

S.C.B.: Cum era versul care-mi place mie? „Setea mea de vis iar m-a învins.” Căline, știi la ce mă gândeam, că Oglinda nu e folosită la capacitățile ei maxime.

C.P.: Dar e prezentă pe recentul dublu material CD „Electric live” întreagă și adusă la parametrii actuali, material prezent și pe streaming.

S.C.B.: Căline, ai avut un moment de tranziție, în care să te întrebi: mai rămân aici, mă duc mai departe, ce fac, apropos de continuitatea în muzică?

C.P.: Eu cântam de la 11 ani. Nu de la 11 ani, de la 9 ani. La 11 ani am văzut Phoenix-ul și am zis: Thatʾs it, asta e.

…după ce am văzut Phoenix s-au schimbat lucrurile. Am început să-mi doresc foarte mult să cânt rock

S.C.B.: Ne povestești conjunctura de atunci?

C.P.:  Eu voiam foarte mult să fiu ca ei, ca Phoenix, pentru că aveam 11 ani când i-am văzut. M-au vrăjit energia, emoția, forța lor. După ce i-am văzut, în următorii 2 ani am început să ascult și Deep Puprple, Led Zeppelin, Black Sabbath, deveneam doxă. Dar prima trupă a fost Phoenix. La școala generală, înainte de asta cântam la cluburi gen Clubul Constructorilor sau Casa Pionierilor, în spectacole sau singur cu chitara, sau cu diverse grupuri de elevi. Se cânta muzică ușoară, țin minte că prima piesă cu care am urcat pe scenă a fost Floare albă din pireu cântată de Alexandru Jula. Mă rog, muzică ușoară, cântam din astea. Și Ob-La-Di Ob-La-Da, și Beatles cu formația școlară de la casa Pionierilor din Oradea. Dar după ce am văzut Phoenix s-au schimbat lucrurile. Am început să-mi doresc foarte mult să cânt rock. Și formația liceului Gojdu a continuat, am rămas singur după un an când am ajuns în clasa a zecea, ceilalți membri, mai mari fiind, au absolvit liceul. Am pus un anunț în revista liceului de atunci „Țara visurilor noastre” (e scanat și pus acolo pe facebook anunțul): „caut toboșar, fac selecție”. Și s-a prezentat unul singur. Așa a apărut Tinu; după Tinu a apărut Marcel, nu chiar din prima, având cu un an înaintea lui un alt basist, Andrei Moroșanu. Pe Marcel l-am învățat un pic la chitară, avea la acea oră niște studii de pian. L-am învățat câteva chestii pentatonice. El venea mereu la dansurile organizate sâmbăta în sala festivă a liceului unde cântam și cerea mereu chitara, să vadă chitara mea, prima mea chitară electrică pe care mi-a cumpărat-o taică-meu.

S.C.B.: Dar ți-a luat chitara fără să știi să cânți? Tu nu cântai când ți-a luat-o.

C.P.: Ba cântam de pe la 9 ani. Eu aveam deja chitara mea electrică personală pentru că tatăl meu mi-a zis așa: dacă termini clasa a 8-a cu nota 9 media generală, îți iau chitara, că tot mă uitam și jinduiam la ea acolo în vitrine la magazinul Muzica și era 2107 lei, țin minte și acum, era românească, marca Doina. Revin la liceu. În clasa a zecea, la liceul Gojdu, după ce restul membrilor trupei liceului au absolvit, am rămas singur cu sculele, ca un fel de responsabil. Pe vremea aceea sculele erau asigurate de liceu în destulă măsură, mă rog, boxe, vreo două chitări electrice „Star 3”, așa se numeau că aveau 3 doze, românești, o chitară bass în formă de romb poreclit „frunză”, tobe cu fețe de piele, amplificatoare Vermona, boxe „cu excitație” care trebuiau băgate în priză cum era cea pe care cântam eu și am scris cu creta pe ea „Marshall”. Cam rudimentare, dar erau.

Eu voiam să cânt în continuare. Deja o bubuiam destul de bine cu chitara – în urmă cu un an, când am debutat în trupa veche a liceului, chitaristul al doilea din trupa inițială s-a și lăsat când mi-a văzut îndemânarea; a zis că nu are rost să mai continue.

Îți dai seama ce medie am obținut la finalul clasei a 8-a: 9,05. La limită. Tatăl meu s-a mirat tare. Mă duceam la profesori, în clasa a 8-a, plângeam pe la uși să mă lase să-mi măresc media. Ca să obțin eu acea medie generală 9,00, tot calculând că mai trebuie să iau 10 la nu știu ce materie, 9 la o altă materie, ca să-mi iasă mie media generală propusă și să am chitara aceea din vitrină. Asta a fost la școala generală, după care m-am mutat la liceul Gojdu. La dansurile liceului, când cântam cu primul basist, Andrei Moroșanu, și cu Tinu și constituiam acel trio numit „Sonic”, apărea Marcel care îmi cerea în pauze chitara s-o vadă, să o studieze. Până la urmă, după un an, basistul titular a renunțat la „Sonic” și i-am zis lui Marcel: ia treci și tu la bass… În primul an, deci din clasa a X-a până-ntr-a XI-a împreună cu primul basist am luat și un premiu la vestitul concurs „Cântarea României”, cu piesa mea „Iarna”.

S.C.B.: Căline, tu zici că i-ai arătat un pic de chitară lui Marcel, el zice că te-a găsit pe tine ascultând Abba.

C.P.: Eu într-adevăr am ascultat Abba, îmi plăcea și Bonnie M. Dar el a fost la discotecă cu mine și am dansat împreună. Așa, mai la mișto, dar a făcut-o. Aia nu ți-a spus. (râde) Deh, de ale copilăriei. Ca să spunem adevărurilor pe nume. Eu sunt omul adevărului. Și într-adevăr auzisem de Abba, de Bonnie M, mie îmi plăceau și astea, mai ales armoniile folosite. Prima oară când am auzit de Abba eram cu Marcel, ulterior am făcut și folk. Am participat ca duo la câteva spectacole de varietăți, tot cu el, și am câștigat premiu la un concurs de folk de la Stâna de Vale și acolo am auzit pentru prima oară – erau casetofoane de acelea mari, impresionante, cu leduri și difuzoare, era ceva ca un OZN pentru noi – în barul de la hotel Iadolina, piesa „Knowing Me, Knowing You” a trupei Abba, piesă care mi-a plăcut foarte mult. Mi s-a părut foarte interesantă. Chiar dacă nu erau toate piesele pe care le ascultam prea rock, asta nu înseamnă că nu erau bune și nu ajutau la îmbunătățirea orizonturilor muzicale.

S.C.B.: Dar Marcel cu ce cânta, cu chitara?

C.P.: Marcel era la început. După aceea a deprins. A făcut el la un moment dat – a fost o chestie foarte mișto, el care e acum foarte priceput, dar atunci făcea și mici boacăne (râde) – a luat o chitară cu 6 corzi „Star 3” din dotarea liceului și a pus pur și simplu corzi de bass pe ea. Experiment nereușit. I s-a strâmbat gâtul, arăta precum arbaleta lui Ivanhoe, chitara era „rezolvată”. Dar nu a fost o problemă. Avea liceul mai multe chitări.

(paranteză)

S.C.B.: Deci Marcel nu e chiar ușă de biserică.

C.P.:  Dar acum să lăsăm parantezele, care nu se spun.

S.C.B.: Nu se spun, dar formează caracterul.

C.P.: Astea sunt lucruri care s-au întâmplat. Ai văzut cum erau basurile alea pe vremuri? Erau copiate, erau românești, cum avea Beatles, bass de ăla, formă de romb… Moroșanu a avut probleme cu matematica, a rămas corigent și a zis că renunță, că nu mai poate continua. Marcel, care tot venea pe acolo, mi-a dat ideea – decât nimic, îl luăm pe el și învață pe parcurs, la acea oră având la activ niște studii de pian. Evident că Marcel, dacă o luăm așa la modul serios, a început să învețe bass la facultate, în Timișoara. Ce am cântat noi în liceu era o joacă, cu excepția unei piese sau două pe care am încercat să le compun. Pe vremea aceea se dansa pe Deep Purple, pe Zeppelin, interminabilele Pink Floyd în două acorduri și tot o țineai așa, cu solo-uri interminabile de chitară. Era moda dansurilor lente în doi combinate cu săruturi lungi, cu campionat neoficial al duratei ale acestora, în liceu.

S.C. B.:  Și voi făceați coloană sonoră la campionatele de săruturi lungi?

C.P.: Făceam seri de dans. Problema e că după aceea au fost disfuncționalități. Am luat pe un altul la tobe temporar, deoarece Tinu, la finalul clasei a zecea, a căzut la examenul de treapta a doua și s-a mutat la alt liceu. Ulterior, l-am readus în formație chiar dacă nu mai era elev al liceului. Când nu era trupa disponibilă, adică nu eram toți trei, făceam discotecă cu magnetofonul. Pentru asta foloseam magnetofonul de acasă, trăgeam cu el muzică de la Europa Liberă, o mixam tăind afară prezentarile lui Radu Teodoru, dar mai scăpa câte un cuvințel spre stupoarea profesorului de serviciu. Eu încercam să mixez, să tai comment-urile folosind și magnetofonul liceului care se întâmpla să fie exact la fel, un Unitra. Pentru ca să fac acel „mixaj” ca să nu mă dau de gol că înregistrez și redau la dans muzica – de la mult blamatul de către comuniști a postului de radio Europa Liberă – mai trebuia să aduc de acasă de la mine cumva al doilea magnetofon, cel al liceului. Dar cum să ieși cu magnetofonul liceului afară, că nu te lăsa portarul să ieși cu nimic ce e al liceului; așa că aveam un coleg care era cu luminile și care ne ajuta la cărat scule și aruncam magnetofonul pe fereastră, de la etajul 1 al sălii festive, iar el îl prindea în brațe afară, în stradă. Puteai să intri cu el, dar nu puteai ieși. În fine, am mai cântat pe la un liceu, două, și la Liceul Eminescu. La un moment dat țin minte că am cântat la un internat, la un liceu de fete. Măi, zici că eram Beatles, așa strigau și se entuziasmau la orice cântam. De atâta entuziasm și gălăgie amestecată cu țipete de încântare, ne-am și încurcat (auzisem ulterior că și Beatles au pățit la fel, cântau și ei pe difuzoare – goarne de-acelea – și când urla publicul nu mai auzeau și se desincronizau). Liceul a fost o perioadă frumoasă și o joacă muzicală pregătitoare magică, presărată cu întâmplări, aventuri și amintiri nepieritoare.

Sonic a fost pentru mine o copilărie foarte fericită și foarte potrivită care, dacă n-ar fi fost, n-ar fi existat trupa Celelalte Cuvinte

S.C.B.: Căline, îți place să-ți amintești de trecutul Sonic?

C.P.: Despre „Sonic” am scris eu multe chestii, o parte le țin pentru mine, dar o parte le pot spune. Povestea a început un pic mai în spate. Eram în anul școlar ʾ75, ʾ76. Am nimerit în acel an și am cântat cu trupa liceului în clasa a IX-a. ʾ75, ʾ76, până în vara lui ʾ76, eram cu din ăștia mai mari, erau clasa a XII-a, era faimosul toboșar Titi Driglo, nu știu dacă ai auzit de el, foarte bun toboșar.

S.C.B.: Și „Sonic” cât a durat, Căline?

  1. P.: „Sonic” a durat cât a fost liceul (1977-1979), după aceea am zis să schimbăm numele. Marcel a fost cu ideea să ne numim cumva. „Celelalte Cuvinte” suna așa de aiurea; zic, și din două titluri; „Phoenix”, „Diamant”, „Iris”, toate aveau nume dintr-un cuvânt, ăsta suna ciudat că nu se purta pe atunci. Apoi am aflat că exista „The Sonics”, dar nu aveai informații din afară. Marcel a fost cu ideea să se numească „Celelalte Rugi” sau „Porunci”. Mă gândeam că titlul va pica din start la cenzură. La gândiri profunde, i-am zis (întrucât fiecare limbă umană folosește pentru comunicare cuvintele) „Celelalte Cuvinte”. Oricum, la acea oră suna foarte ciudat și numele ăsta. Eu am reușit primul la facultate. Tinu a mai stat un an până a reușit a doua oară; Marcel fiind cu un an mai mic a apărut cu Tinu deodată la Timișoara. La un moment dat, când încă nu eram cu toții la Timișoara am repetat în Oradea pe deal, aveau părinții lui Marcel o casă și acolo aveau un beci.

S.C.B.: Și pe ce repetați, ce scule foloseați, cu ce amplificați?

C.P.: Cu difuzoare cumpărate, cu amplificatoare făcute, dar nu prea repetam noi acolo, mai mult ne-am jucat, improvizam. Dup-aceea un an la facultate am cântat cu o trupă a facultății de Electrotehnică numită „Eden” până au venit ei, asta în Timișoara, cărora le-am zis: eu îmi aștept băieții, pe atunci știam deja cum se numește trupa, știam tot. Ne-am dus la Casa Studenților.

S.C.B.: Cine erau cei din Timișoara cu care cântai? Sau nici nu mai există?

C.P.: Nu mai există. „Eden” era trupă studențească. Ovidiu m-a văzut acolo prima dată, la un concert. Era în componență un tip care după aceea a fost și la Pro Musica. Udo Franke, așa îl chema. Era din fosta Germanie Democrată (RDG), student la medinică și cânta la pian, și știa blues. Acum e în Germania înapoi, acasă. Și am dat două concerte cu el, cu trupa „Eden”. Am cântat și activat tot în aceeași perioadă în „Cenaclul M” al mecanicii cântând folk-rock acustic cu un trio dar și cu o gașcă de latino-americani care erau studenți la mecanică și ei.

S.C.B.: Dar cu ei ce repertoriu era?

C.P.: Tot felul de coveruri, prelucrări și chiar și câteva compoziții. După aceea a venit restul trupei și ne-am dus la Casa Studenților. Prima tură cu tramvaiul către Casa Studenților și am și luat amendă pentru că n-aveam bilet. Și ne-am dus acolo la directorul Valeriu Panasiu, am vorbit cu el și ne-au primit, devenind trupa Casei Studenților. „Celelalte Cuvinte” a devenit astfel trupa Casei Studenților, Prima apariție a fost tot acolo la Casa Studenților. Am cântat noi în vreo două locuri, dar prima și prima apariție a fost la discotecă, la etajul 2, țin minte și acum că am cântat un cover după Dire Streets și piesa „O să am” – deja Marcel avea melodia asta. Primul concert integral din 13 Decembrie 1981, din sala festivă mare a Casei Studenților este, de fapt, cel considerat ca fiind  certificatul de naștere.

S.C.B.: A lui? Și textul al cui?

C.P.: Piesa și textul piesei „O să am”? Ale lui Marcel. Și el a făcut în armată un cenaclu, și eu am făcut în armată cenaclu, ca să scap de instrucție. Și eu și Marcel am prins armată la Lipova, dar în ani diferiți, eu în 1979, iar el în 1980. La termen redus. Făceai 9 luni dacă erai student. Tinu a făcut-o după facultate, 6 luni la București, participând la lucrările construirii la Casa Poporului. Deci cu Sonicul sunt multe amintiri, dar „Sonic” a fost pentru mine o copilărie foarte fericită și foarte potrivită care, dacă n-ar fi fost, n-ar fi existat trupa „Celelalte Cuvinte”, mă gândesc, trupă care pe urmă s-a întregit prin Timișoara, unde i-am cunoscut și adăugat pe ceilalți doi, Ovidiu Roșu și Radu Manafu.

S.C.B.: Am făcut intrarea în Celelalte Cuvinte, am lăsat Sonicul…

C.P.: Nu știu sigur dacă după ce am terminat a XII-a, dar noi ne mai întâlneam la Oradea, apropos de beciul ăla, nu mai știu sigur, dar știu că acolo în beciul acela de la părinții lui Marcel, de pe deal, de pe Feleacului, acolo s-a discutat să se schimbe Sonicul într-un nume mai serios. După ideea lui Marcel. Deci se cam știa că ne întâlnim și că ne numim „Celelalte Cuvinte”. Aveam un plan bine stabilit.

 

S.C.B.: Deci erați 3.

C.P.:  Da, am fost în 3, am și făcut o poză care mi se pare că a fost respinsă de cenzură, o poză cu noi 3, este acolo pe facebook pe pagina de artist, capitolul all tipe pics, la depoul de locomotive, în față la locomotive. Poză care a fost respinsă de cenzura studențească comunistă pe motivul că „vrem să fugim cu trenul în vest”.

S.C.B.: Și de versuri nu s-au legat?

C.P.: Nu, dar am făcut fără să vrem un afiș și mai periculos, cu un vultur, semăna cu vulturul nazist care se uită într-o parte și sub care erau 4 sau 5 capete desenate și scria „Celelalte Cuvinte”.

S.C.B.: Dar cine făcea afișul, mă refer acum la cel despre care vorbești, de exemplu?

C.P.: Nu mai știu, un coleg, după aceea l-am cunoscut pe graficianul trupei PRO MUSICA, Mircea Șipețan și el ne-a făcut după aceea grafica la următoarele două afișe.

S.C.B.: Inclusiv la afișul cu pătrățele?

C.P.: Primul afiș făcut a fost alb-negru. Și al doilea era pe albastru. Ca un zid care simboliza toate acele ziduri și fântâna meșterului Manole.

S.C.B.: Cum a apărut Tibi? Că încă nu este în poveste.

C.P.: Tibi era, dacă nu mă înșel, într-o tabără la Slănic Moldova, o tabără studențească. Și el era cu o brigadă satiro-umoristică studențească din Cluj numită brigada Boom. El cânta cu un tip care a plecat afară și făceau un duo acustic. Dar el era cu chitara, nu era cu clapa. Participase la Cântarea României; am înțeles că luase locul 1, îl detronase pe Adrian Dinu Schwartz, chitarist de la Abra. Așa s-a cunoscut cu noi. Nu mai știu în ce conjunctură, la unul din concertele din Timișoara ale Casei Studenților era un intro pe care trebuia să-l facă Marcel cu pianul. Și Tibi a zis că: „nu pot să cânt și eu cu pianul?” și Marcel zice: „dacă nu cânți fals, nu e nicio problemă”. Și a făcut Tibi intro-ul. Și apoi și-a luat clapă. El era deja inginer și eram repartizați în Oradea. Atunci a apărut el cu clapa, deci noi deja aveam scos un disc și jumătate – „Albumul cu pătrățele” și Formații Rock nr 8. Oficial în trupă el apare pe discul tras în ʾ89, care a apărut de fapt în ʾ90, cel cu „O să am” și cel cu „pene”. Sunt primele lui înregistrări cu noi. „Celelalte Cuvinte II”. Tras în noiembrie/decembrie ʾ89 și apărut în ʾ90. Discul a avut 3 variante de copertă după ce am pățit-o cu primul. La primul disc am vorbit cu Alexandru Andrieș să ne facă coperta, el fiind și arhitect, pictor și grafician. Noi l-am cunoscut la complexul studențesc Tei unde eram cazați în perioada când înregistram primul disc integral la Electrecord, în toamna lui 1986. El a făcut o copertă interesantă, lucrată, care există, ai văzut-o și tu, și a fost refuzată de cenzură. Cei de la cenzură i-au spus să facă repede până a doua zi o altă copertă că altfel va fi întârziată apariția discului cel puțin șase luni. Așa a făcut el coperta cu pătrățele. Oricum materialul înregistrat era gata în toamna lui ʾ86 și discul a apărut doar în vara lui ʾ87.

Elitismul reprezenta o curiozitate pentru comunism

S.C.B.: Și la albumul cu pene ai zis că erau mai multe variante de copertă?

C.P.: Da, din precauție am făcut asta, am zis gata și l-am găsit pe artistul plastic local Dorel Găină Gherendi care a realizat partea din față. De partea din spate a coperții s-a ocupat și fotograful Tibi Catona – el a fost cu ideea cu gaura cheii (cea înconjurată de o parte și de cealaltă cu pozele noastre, câte trei pe stânga și pe dreapta) și a pus-o pe soția lui acolo pozată. Zic, cine e tipa din gaură? „E nevastă-mea, lasă așa, să nu fie probleme la cenzură”. Dacă o lăsai numai cu gaura cheii iar era bai, s-ar fi interpretat iarăși altceva.

S.C.B.: Și celelalte variante le mai ai în arhivă?

C.P.: Nu le mai am, din păcate. Au rămas la Electrecord, nu le-am cerut. Eu le-am dat 3 variante și am zis: aveți la alegere 3 variante. Ca să știu că sigur va fi ales ceva, făra probleme, din ceea ce am pregătit noi. La primul disc, prima copertă a lui Andrieș mi se părea foarte tare, cea cu pătrățele părea o fază slabă față de coperta care a fost gândită inițial. În perioada aceea când elitismul era în floare, pentru că elitismul reprezenta o curiozitate pentru comunism spre deosebire de ce e acum. Asta a fost o chestie istorică, așa s-a întâmplat să fie. Revin la al doilea disc, „penele”. Fața copertei era importantă, spatele nu atât de mult, și am zis pentru spate: avem niște poze, puneți-le, deci au fost 2 proiecte, unul fața și celălalt spatele.

S.C.B.: La celelalte două variante ce idei erau, dacă îți mai amintești?

C.P.: O singură variantă, a treia nu mi-o mai amintesc; una avea costumele acelea împrumutate de la teatru, cu epoleți și cineva arunca în sus cu ele și Tibi Catona poza, iar Gherendi Dorel după poze a făcut niște chestii grafice, aceea mi-a plăcut mult, dar nu au ales-o. Pe a 3-a nu mai știu ce era, sincer să fiu.

S.C.B.: Nu poți vorbi cu Doru Ionescu să le scoată din arhivă?

C.P.: Ce treabă are el cu asta?

S.C.B.: Cunoaște pe cineva de acolo.

C.P.: S-au pensionat și au cam murit de acolo. Și regretata Daniela Caraman Fotea, fosta directoare.

S.C.B.: Cea care a scris dicționarele de rock.

C.P.: Ea. A scris și de colaborarea noastră cu Cenaclul Flacăra. Noi am cântat o singură dată la acel cenaclu. Era Cenaclul Flacăra la Sala Olimpia, în Timișoara, nu eram atât de cunoscuți și cum era moda cu trimiteri de bilețele cu solicitări din public către „șeful” Adrian Păunescu cineva din public care ne-a observat prezenți acolo a trimis bilețel ca „să cânte Celelalte Cuvinte”. Tetre (Radu Manafu) era plecat acasă la Severin în weekend, așa că am cântat în trei. Așa l-am cunoscut pe Mircea Vintilă care ne-a audiat în spate (era un sistem, zic eu, bine pus la punct de pre-audiere al celor propuși din și de către public, ca să nu lase pe scenă pe fie-cine). Dar atunci, pentru prima dată, am cântat în fața unei audiențe atât de numeroase. Și a fost frumos, palpitant.

S.C.B.: Dar, Căline, ce am vrut să zic, când erați în formula de 3 ai zis că la astea cu Cenaclul n-a fost și Radu Manafu.

C.P.: El nu era în Timișoara atunci, era acasă în vizită.

S.C.B.: Dar când a apărut în trupă și cum?

C.P.: Deja la primul nostru concert Manafu exista. Era la chitara 2. Tinu i-a cunoscut și adus pe Manafu și pe Ovidiu Roșu.

S.C.B.: Cu vioara Radu Manafu cânta?

C.P.: Da, da. Și vocea 2, armonie.

S.C.B.: Dar știi ce voiam să te mai întreb, ai pomenit mai devreme de Tibi cu chitara, n-a fost niciodată gândul să bage cu chitara?

C.P.: Noi am cochetat cu ideea și am propus-o, dar nu a fost să fie.

S.C.B.: Dar nu cred că-ți pare rău cum este acum.

C.P.: Nu-mi pare rău pentru că nu știu cum ar fi putut fi. De unde să știu cum ar fi putut fi?

S.C.B.: Înainte să ajung la voi am căutat prin arhiva mea personală poze, afișe, discurile de vinil, casetele și în tot timpul ăsta, fiind vreme ploioasă și foarte multă umezeală, noi stăm pe deal, într-un sat, în fântână a început să se scurgă apa și să se audă picurând și mi-am zis: băi, fântâna suspinelor fix la mine în curte… M-am bucurat foarte mult și cel mai mult m-a bucurat că, deși stau acolo de un an jumate, abia acum a început fântâna să suspine.

C.P.:  Da, fântâna, cu geniala recitare a lui Florian Moțu Pittiș, cea „de lacrimi udată”.

S.C.B.: Cum a fost intersecția cu Pittiș? Că aici era legătura cu Fântâna suspinelor. Când a apărut și când v-a văzut?

C.P.:  Pe atunci el recita poezii. „Sunt tânăr, doamnă…”, încă nu cânta. El, în perioada aceea făcea Poezia Muzicii Tinere, PMT. Făcea seri cu muzică și proiectări de diapozitive în București, am văzut dup-aceea, că am fost la el. Și punea Beatles, Rolling Stones și vorbea, și mai spunea câte o poezie. Se aduna lume multă, aduna câte un teren din ăla de handbal. Festivalul Tim Rock, ediția 3, care a avut loc în 1984 vara. La Parcul Rozelor s-a ținut. Și acolo el ne-a văzut. Dar știi când ne-a văzut? Ne-a văzut în ziua a doua. Am cântat în prima zi și n-am apucat tot pentru că s-a lungit, a fost organizarea nu prea grozavă și a trebuit să încheiem; depășind generos ora încheierii prevăzută, am fost opriți din cântat de milițieni. Publicul, cu mare curaj și în semn de protest, a început să cânte „Deșteaptă-te, Române” și ne-am cam speriat, îți dai seama. Și organizatorul Ionel Marchis a spus publicului, ca să-i liniștească: lasă, vă promit că o să cânte mâine. Oamenii au ținut minte și tot au scandat în a doua zi a fetivalului ca să cântăm; deși nu aveam scule la noi, nu eram pregătiți, totuși am luat chitări de la Pro Musica… La „Iarbă prin păr” un prieten de-al meu, fost coleg de clasă, bun prieten, care era mai curajos, s-a dus la Pittiș și i-a zis: „hai să vezi o trupă”. Noi chiar înregistrasem atunci, la radio Cluj, acel „Iarbă prin păr”, pe care-l știți și voi și atunci văzuse și el chestia asta că noi fuseserăm privați, fiind opriți și chiar nu cântasem piesele astea. Și am cântat-o atunci. Lumea a cântat cu noi și asta a văzut Pittiș. Și a zis să îi trimit o bandă. Eu, cum aveam obiceiul de a cere copii de la studiourile la care înregistram, dar pe o altă turație decât cea originală, i-am trimis-o pe cea pe care o aveam și care a și ajuns pe disc.

S.C.B.: Și cum, a zis Pittiș: eu sunt Pittiș, dați-mi banda?

C.P.: Cum să zică, noi știam cine e Pittiș, noi eram oarecum drepți în fața lui. Am rămas cu gura căscată, i-am trimis banda prin colet, urgent, rapid. A vorbit de două ori la radio despre noi, ne-a sunat și a zis: „sunteți pe disc”.

S.C.B.: Despre ce disc era vorba?

C.P.: Formații rock nr. 8. După aceea ne-a făcut cunoștință cu redactorul muzical ca să înregistrăm și unul întreg. La acela l-am și invitat să recite.

…era un fel de târg de veci, atemporal, cu personaje din diverse timpuri care se întersectau în târgul de veci căutând simfonia devenirii lor

S.C.B.: Dar la un moment dat ai povestit că în afară de Pittiș a mai fost cineva care a recitat.

C.P.: Da, Constantin Rădoacă, făcea și el un fel de regie, deci am făcut un fel de lucrare rock, „Umbre și ziduri” în care erau toate piesele noastre de pe pătrățele. Piese cu legătură, erau înregistrate atunci așa; este pe soundcloud piesa „La Ceas târziu”, varianta cu Constantin Rădoacă. N-aveam bani și din niște cearceafuri făceam decoruri, puneam mare semnul Yin și Yang, era o prietenă de a noastră care dansa (Daniela Pusta), făcea un fel de dans modern și el apărea într-o pânză de sac cu picioarele goale și noi îmbrăcați în diverse personaje. Era un fel de „târg de veci”, atemporal, cu personaje din diverse timpuri care se întersectau în târgul de veci căutând „simfonia devenirii lor”. Asta era povestea, era o chestie pe care puteai să o împletești foarte frumos cu orice piesă vrei. Și el avea intervenții, recita printre piese. Și erau pânze cu nu știu ce și la un moment dat Marcel și-a uitat niște cuie acolo și Rădoacă, fiind în picioarele goale, a călcat în grămada de cuie fix la începutul spectacolului, cu lumea în sală… Am râs atunci pe înfundate de nu mai puteam, îți dai seama.

S.C.B. Dar cine era cu ideile de regie și de spectacol?

C.P.: În general conlucram. El venea cu textele recitate și de comun acord le îmbinam cu repertoriul plus ideile decorurilor. Noi o numeam treaba asta „Lucrare rock”.

S.C.B.: Dar „Umbre și Ziduri” a fost printre primele spectacole conceptuale?

C.P.: Da, da.  Și a ținut câțiva ani ʾ82, ʾ83, ʾ84.

S.C.B.: Apoi a urmat perioada cu costumele din teatru de care ziceai?

C.P.: Acelea le-am luat împrumut de la teatrul de aici, din Oradea, în 1987, la reîntoarcerea de după studenție. Dar ideile cu costume de acolo au pornit de la ciclul „Umbre și Ziduri”. Noi îi spuneam ciclu și înainte de a recita Constantin Rădoacă. Le cântam așa. Exista tendința și era un fel de trend să faci lucrări rock cu mai multe piese.

M-am trezit într-o dimineață mahmur, n-aveam nimic, (alte vremuri) și m-am uitat în oglindă și m-am întrebat (esența existenței): Tu cine ești? Și ce vrei și de ce ești pe lumea asta? Și așa a apărut ideea de Oglinda.

S.C.B.: …și Oglinda tot în perioada asta a apărut?

C.P.: Conceptul de „Oglinda” a apărut cum ne-am mutat ca ingineri la Oradea în ’87 și Tibi și-a luat clapă. Tibi și el era inginer, dar era la Beiuș. Venise din Zalău și-și luase clapa și eu stăteam într-o garsonieră închiriată. M-am trezit într-o dimineață foarte mahmur, duceam puternic, beam mult, n-aveam nimic, alte vremuri, și m-am trezit buhăit în oglindă și m-am întrebat esența existenței: Tu cine ești? Și ce vrei și de ce ești pe lumea asta? Și așa a apărut ideea de „Oglinda”. Și pe urmă i-am zis lui Marcel ce și cum și el a început să facă textul. Tibi a venit la mine la garsonieră, băgam clapa prin pick-up, boxele de pick-up, să se audă. El era foarte încântat de cum se aude, avea o Yamaha. Așa a început, de fapt, „Oglinda”, într-o garsonieră. Bineînțeles că asta era din entuziasm și dacă stau mai bine să mă gândesc acolo am repetat la Casa de Cultură a Municipiului numită Arlus, acum sala Florica Ungur. La început am repetat pe scenă, după aceea într-o fosă de scenă, în partea stângă. Nu prea am avut un loc stabil pentru repetiții. Tot scoteam și băgam sculele și după aceea am ajuns pe Strada Moscovei într-o sală faină, n-o știi. De la Moscovei ne-am mutat ulterior la Cetate.

S.C.B.: Era târziu deja.

C.P.: Da, atunci ai apărut tu.

S.C.B.: Dar între Ziduri și Oglinda ce s-a întâmplat?

C.P.: Zidurile au fost până prin ’84, ulterior s-au tras discuri – pe lângă Formatii rock nr. 8 a fost discul cu pătrățele, ne-am mutat la Oradea, a apărut „Oglinda” pe care o performam live deja, dar s-a și tras în ’89 discul Cuvinte II (cel cu pene) care a apărut în 1990.

S.C.B.: Căline, Oglinda de ce n-a avut finalizare?

C.P.: N-a avut o finalizare pe înregistrări pentru că live avea o variantă întreagă conformă acelei perioade. În ʾ90 s-au cam schimbat lucrurile. A apărut Petre Magdin cu emisiunile –„Întâlnirea de la miezul nopții” – propagând și promovând în generația de atunci multă muzică metal (evident că a sprijinit și toate trupele românești de rock), a apărut Metallica, Manowar, a apărut MTV-ul, cu blonda aceea, Vanessa Warwick care prezenta toate trupele. Lumea voia libertate, publicul aștepta metal, rock și am făcut niște metal, dar tot în sensul „Celelalte Cuvinte”. Am avut posibilitatea înregistrării celui de al treilea disc „Se lasă rău” făcut sub influența și cu inspirația evenimentelor autohtone, cum erau mineriadele sau bătăile de la Târgu Mureș, mari dezamăgiri de după 1990, pe care am pus totuși și două părți din „Oglinda”. Atunci de aceea „Oglinda” n-a fost întreagă. Deși noi am cântat-o întreagă live, dar am refăcut-o și revizuit-o și am zis hai s-o facem la aniversarea de 30 de la Sala Palatului din Bucuresti, în 2011. Știam că va fi înregistrată.

Unele trupe, nu-i cazul nostru, au fost interzise. S-au luat în colți cu ei, la noi a fost complicat pentru că versurile erau prea deștepte ca să se lege de ele. Era prea complicat pentru gândirea lor. Eram prea sofisticați pentru ei.

S.C.B.: Căline, voi vă considerați eclectici pentru perioada respectivă, că spuneați că versurile și muzica voastră erau destul de nișate, dar din puținele interviuri pe care le-am găsit cu voi reieșea că este un fel de respiro, un fel de joc împotriva cenzurii.

C.P.: N-a fost niciodată așa ceva, n-am cochetat niciodată împotriva cenzurii, sub nicio formă. Nici n-am avut probleme cu cenzura, decât cu coperta sau cu un vers: fata goală… am „îmbrăcat-o”. Era „fata goală cu obraji-n soare zâmbind…” acolo s-au legat că-i goală: „îmbrăcați-o”. În rest n-am avut niciodată probleme cu cenzura.

S.C.B.: Se spunea la un moment dat că rock-ul era un fel de formă de a lupta împotriva cenzurii.

C.P.: Rock-ul era o formă de luptă, rock-ul în sine. De ce? Pentru că lumea se simțea liberă acolo. La un concert se simțea liberă, afară nu, afară era comunism. Era miliție, era opresiune. Era exploatarea libertăților și drepturilor omului de către comuniști. Dar într-un concert rock oamenii se simțeau liberi, era ca o formă de luptă împotriva orânduirii. Nu prin texte neapărat, așa era perceput atunci rock-ul, ca o formă de luptă. Unele trupe, nu-i cazul nostru, au fost interzise. S-au luat în colți cu ei, la noi a fost complicat pentru că versurile erau prea deștepte ca să se lege de ele. Era prea complicat pentru gândirea lor. Eram prea sofisticați pentru ei.

S.C.B.: …și acum sunteți sofisticați pentru mulți.

C.P.: Având în vedere că lumea s-a simplificat, da. Deși nu pot să nu spun faptul că probabil și noi și mulți alții care au început atunci poate că am rămas în memoria și atenția publicului pentru că în acea perioadă nu era nimic altceva. Acum să te lansezi e o chestie foarte grea, chiar dacă ai mijloace cu mult mai multe decât în trecut, în multitudinea și viteza cu care se succed evenimentele.

S.C.B.: Căline, că eram în perioada „Se lasă rău”, dintre „Oglinda” și „Se lasă rău”, ați ales „Se lasă rău” pe album.

C.P.: „Se lasă rău”, da, dar nu ne-am putut abține să nu punem o piesă, două din „Oglinda”. Am mai povestit contextul.

S.C.B.: Cum a fost perceput albumul, că a fost diferit de toate celelalte?

C.P.: Albumul „Se lasă rău” a creat o grămadă de turbulențe, mulți din generația veche au crezut că ne-am schimbat ireversibil stilul muzical. Este adevărat că a fost prima schimbare.

S.C.B.: Dar asta cum a venit, v-ați pornit voi să schimbați ceva sau pur și simplu așa a ieșit?

C.P.: Influența vremurilor asupra noastră. Pe vremea cu emisiunile MTV, Headbangers Ball și am zis: domne, nu bate vântul de aici, dar bate de acolo, am văzut că rockerii vor metal, vor rock și am zis: hai să facem și noi un fel de formă de metal, dar bineînțeles că am mers pe contextul social. „Se lasă rău” s-a numit așa pentru că am văzut marea dezamăgire de după ʾ90, în Piața Universității, minerii cu bâtele, bătăile între români și unguri la Târgu Mureș, au fost niște șocuri pentru noi. Sociale. Și Marcel a îmbinat foarte bine textul cu treaba asta și am reușit să dăm sens cu „Celelalte Cuvinte” la chestiile de metale. Și iarăși metalele acelea puțin trash le-am valorificat prin măsurile populare, de fapt.

S.C.B.: (râde): voi ați făcut un rock popular.

C.P.:  Un rock popular îmbrăcat în distors. Evident că a fost șoc. Multă lume a simțit asta, dar am primit-o cu fruntea sus, deși am rămas descumpăniți când am văzut ce efect a avut asupra mentorilor noștri.

S.C.B.: Presupun că publicul s-a împărțit, unii așa, unii așa.

C.P.: Nu știu, dar ne-am gândit foarte bine, practic am experimentat, am făcut un mic ocol și pe urmă ne-am reîntors. Dar eu m-am gândit că dacă am fi cântat același lucru ne-am fi plictisit noi înșine și am început să experimentăm, adică a fost o chestie mișto. „Se lasă rău”, bun, ok, dar după aceea a venit „Armaghedonul”. Mult mai serios și mai așezat, am nimerit și conjunctura, chestia aia de rock simfonic, sfârșitul lumii văzând războiul din fosta Iugoslavie, genocidul care s-a întâmplat acolo.

S.C.B.: Dar la Armaghedon ați pornit tematic sau așa au ieșit piesele și le-ați încadrat în tematica Armaghedonului?

C.P.: Nu mai știu exact, dar în orice caz Armaghedon a fost primul material bine organizat din punct de vedere tehnic. Am și acum repetițiile înregistrate.

S.C.B.: Pe ce?

C.P.: Salvate în digital. Erau înregistrate pe un casetofon mai profesional și repetiții făcute cu metronom cu tot. Se simte și acum că e un album foarte organizat; se simte și acum când îl cântăm.

S.C.B.: Și coperta cine a pus-o la punct?

C.P.: Marcel a fost cu ideea de a folosi imagini din opera cu același nume a pictorului Hieronymus Bosch.

S.C.B.: Și reacția Armaghedonului după „Se lasă rău”?

C.P.: Armaghedonul a avut deja o altă rezonanță. Pentru că a prins și foarte bine, am fost prima trupă care am făcut disc la Casa poloneză Vivo ce activa și în România pe atunci. A fost și prima noastră apariție pe CD. Materialul a fost și pe casete, achiziționate sub forma asta de către majoritatea fanilor și rockerilor. Tot cu Armaghedon am făcut și primul tricou și primele insigne cu trupa.

S.C.B.: Nu tot în Armaghedon au apărut primele videoclipuri sau erau și înainte?

C.P.: În 1995 s-a facut clip pe piesa „Așa e viața mea”, avându-l pe Marius personaj principal, care avea atunci doar 12 ani. Filmările s-au făcut în Oradea.

„Ispita” a fost materialul cel mai păgubit, cel mai pus la colț, n-a ieșit decât pe casetă audio.

S.C.B.: Și Ispita?

C.P.: Ispita a reușit până la urmă. Am scos-o anul acesta pe platformele streaming și download și pentru colecționari pe un tiraj limitat de CD într-o formă remasterizată cu casa „Roton”.

S.C.B.: Păi cum așa, mie mi se pare cel mai bun album al vostru.

C.P.: E interesant, ei ziceau că are tendințe underground music, folosea presa chestia asta. A fost altceva, nu mai era metalul la care se așteptau ei, a fost o chestie mai popistică, un pic foarte personal, care a pornit de la stările din interior și stările astea au dus la muzică. A fost altceva, plus că am avut producător muzical. Alex Boian Perin, care avea experiență și a venit cu studio mobil, a fost și un fel de producator muzical, aranjând un pic la unele părți muzicale.

S.C.B.: Și cum a fost colaborarea prima dată cu un producător care își bagă nasul în piese?

C.P.: A fost mai greu un pic la început, dar după aceea s-a stabilizat.

S.C.B.: Și crezi că tocmai contribuția lui l-a făcut să sune diferit?

C.P.: Da. Ca stare, ca imagine a fost totul ok, în rest am făcut ce ne-a tăiat capul, dar am învățat foarte multe. Faptul că, dacă de multe ori înregistrezi o piesă, și ai o stare anume, mai bine o lași pe aia, chiar dacă nu e perfectă înregistrarea. Starea e mai bună decât dacă e perfectă tehnic piesa și nu are emoție. Dar împreună emanau o așa energie, asta era important, vibe-ul. Emoția.

S.C.B.: Dar crezi că starea face diferit albumul ăla?

C.P.: Da. Starea și omul ne-au ajutat foarte mult. Ne-a învățat niște lucruri pe care și azi le aplicăm. El a fost un tip independent. E un album interesant care, vorba unora, era prea modern atunci, prea modern și pentru ziua de azi. E un album care mereu pare în viitor.

S.C.B.: Dar conceptul copertei, coperta, cine a făcut-o?

C. P.: În momentul în care am știut cum se numește albumul Tibi a găsit o poză cu o față ispitită.

S.C.B.: Numele de Ispita cine l-a dat?

C.P.: Nu mai știu. Dar probabil că tot Marcel. A fost un amalgam de piese și pe urmă a trebuit să-i dăm un sens. Când l-am găsit: Evrika; „Ispita”, că era o piesă „Ispita”. L-am găsit ulterior. N-am apucat vreodată să zicem: facem un album și e vorba de asta. Mereu am căutat și i-am găsit un sens ulterior. Adică o înșiruire de ispite ca și posibilități pe care doar le arătam ascultatorului, i le cântam…

S.C.B.: N.O.S. – a nu știu câta oară când Celelalte Cuvinte șochează prin schimbarea de stil.

C.P.: N-a fost schimbare de stil, a fost un album-experiment în care am crezut chiar dacă probabil lumea se aștepta la ceva mai agresiv.

 

Lumea nu a prins, majoritatea a înțeles doar că e fără distors și că nu-i rock.

S.C.B.: www-ul.

C.P.: Da. A fost intimidantă reacția de dezolare. Nu știu, lumea se va fi așteptat să fie cu distors, noi am experimentat, am vrut noi să facem o chestie nu neaparat cum e „Ispita”, ci altceva. Mie personal îmi place albumul ăla. O singură problemă, un fel de avertisment, de atenție că realitatea virtuală înlocuiește și realitatea virtuală strică, internetul, un fel de avertizare că forma de comunicare tot mai des întâlnită este internetul, care este o formă de comunicare virtuală rece. Nu este cea umană, care e caldă și fizică. Lumea nu a prins, majoritatea a înțeles doar că e fără distors și că nu-i rock. Probabil că și textele au fost puțin cam tehnice, poate că s-a mers puțin în extremă cu anumite texte. Eu când am compus piesa am avut ideea melodică principală a piesei. Mașini – nu m-am gândit că ăsta o să fie textul.

S.C.B.: Păi tocmai aici e chintesanța.

C.P.:  Oamenii se atașează de mașini, dar când apare noul model o aruncă la gunoi pe cea veche și își ia alta.

S.C.B.: Așa e, e de fapt mură-n gură, nici măcar metaforic.

C.P.:  La început, atunci, mi s-a părut un text bun. A fost o reacție slabă așa că nici noi n-am mai insistat, l-am prezentat, am făcut concertul. „Turbo”, iarăși, e o piesă… și „Stai” (Homepage).

S.C.B.:  wow, ce-mi place aia!

C.P.: Piesă bună, dar textul poate nu a pus-o suficient în valoare.

S.C.B.: Dar povesteai la un moment dat că la concertul de lansare al N.O.S.-ului ați cântat tot albumul integral aici în Oradea?

C.P.: Da. L-am cântat și prezentat și în alte părți. A fost o perioadă dificilă după „Ispita” și înainte de N.O.S. Am avut câteva decese în familie – mie tatăl, lui Tinu mama… Au început să se schimbe lucrurile, au apărut diverse fete cântărețe ce se acompaniau cu cd-ul, nu se mai dădeau bani pe trupe rock. Muzica rock cam căzuse pe tot globul.

S.C.B.: Și atunci s-a crezut că ați dispărut și ați reapărut cu N.O.S.-ul.

C.P.: Nu pot să spun că neapărat cu N.O.S.ul, noi am reapărut după perioada aceea cu un fan care m-a căutat, un fan din București care a organizat un concert de come back la Arenele Romane în 2004, Marius Teodorescu. Înainte de concert am apărut la TVR1 când cântam „Fântâna”, emisiune live, Taverna live. Și tot atunci s-a lansat și trupa Travka, în deschidere, și Trooper. Mare succes a fost, au fost o mie de oameni, mă rog, 1200 de oameni. A fost un fel de come back, de atunci am început să mergem bine. Când ai apărut și tu, când am făcut aniversarea de 25 de ani și de atunci am mers într-un ritm galopant. Concerte tot mai multe.

S.C.B.: Sticluța S.O.S.

C.P.: Concertul acela aniversar de 25 de ani de la teatrul din Oradea l-am salvat pe DVD. Am făcut o selecție și am hotărât ce piese merită să apară și ce piese să rămână.

S.C.B.: Pe net nu l-ați pus?

C.P.: Am pus doar două piese pe youtube. „Caracteruri” și „Suferințe de iarnă”. A fost un concert foarte reușit.

S.C.B.: Am ajuns la Stem.

C.P.: „Stem” e un album bun care de data asta a fost primit foarte bine de public și fani. L-am lansat în 2008 la Palatul Copiilor în București cu niște decoruri și proiecții interesante, încadrat în regia și povestea lui și cu participarea câtorva inimoși actori tineri care au făcut o prestabilită și aparte figurație. Eu zic că a fost un album care a împăcat pe toți fanii, atât pe cei noi, cât și cei vechi. Cu sprijinul și la inițiativa inimosului Doru Rocker Ionescu s-a făcut clipul piesei „Zmeie”, un clip colaj între piesa live și filmări de arhivă de la castelul din Sighișoara, un clip frumos și sugestiv.

S.C.B.: Eu cred că marele vostru avantaj este emoția.

C.P. Emotia nu e un avantaj, e o calitate, un fel de a fi. Muzica pentru mine nu există altfel, nu e muzică fără a exprima bucuria de a cânta sau tristețea de a simți anumite momente. În concluzie „lasă-mă să ard” și îți mulțumesc pentru că ai făcut-o.

Oradea, 2020

Interviu realizat de Sergiu Corbu Boldor la Oradea, înainte de declanșarea stării de urgență

(interviul este un fragment din cartea în lucru dedicată trupei Celelalte Cuvinte) 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.