Din catacombele nihilismului adolescentin

de Ștefan Bolea

Public aici acest text de la 20 de ani. Nihilismul meu (existențial) era brutal, lipsit de nuanțe. Aș putea spune trădător „am fost și asta!”, dacă nu aș simți că nu există încă un contraargument decisiv la retorica furibundă a anihilării. 

 

Cei patru cavaleri (1 august 2000)

M-am uitat în tablou până a început să miște. Viață secretă a morții aparente este o prezență ieșită din comun, subiect care nu încetează să mă fascineze și să mă îmbete cu euforia pierderii individuației în ceva mai pur, mai viu și mai curat. Pentru un tablou rupt din iad ai nevoie de o muzica născută în iad, ca de exemplu piesele excentrice și grotești din Songs Of Faith and Devotion.

[Albrecht Dürer, Cei patru cavaleri ai Apocalipsului (1498)]

Viață a început să mă plictisească prin insistența cu care se afirmă, prin imposibilitatea acceptării subtilității neantului, prin imbecilitatea cu care refuză deliciile decadenței duse până la margini. Egoismul monadei lipsită de conștiința întregului este o sursă de nimicnicie și de vanitate puerilă. Oamenii mai speră încă, ăsta e misterul vieții. Aceasta paradă de cadavre impasibilă la conștiință și la veninul mântuitor al morții îmi menține vie fascinația pentru cel mai impur fenomen al istoriei umanității. Crima de a te fi născut, acest inconvenient cum îl numea Cioran, este o nimica toată pe lângă crima de a trăi , de a te trăi ca pe un cadavru viu.

Lumea mea ar trebui să arate ca tabloul lui Dürer. Este neantul meu favorit, unde accidentul, Răul, satanicul devine legea esențială a universului. Apocalipsa celebrează orgasmul sângeros al sfârșitului timpului. Mai mult, ea ratifică sfârșitul eternității. Din nefericire, semnele apocalipsei sunt la fel de înșelătoare ca și acum un mileniu și puritatea estetica a coșmarului morții finale, fară dubii, universale este aproape la fel de iritantă că o utopie. Această așteptare, ar putea spune unii, e mai rea ca apocalipsa în sine, presimțirea morții e mai intensa ca sfârșitul fizic, agonia e mai îngrozitoare ca pedeapsa. Le-aș putea raspunde că apocalipsa nu se compară cu monotonia semiconștienta a vieții care împrumută haina morții pentru a se reînnoi ca primăvara imbecilă, că perfecțiunea ei este incomparabil mai dureroasă ca jumătatea de chin sau ca plictiseala și lipsa de scop a fiecărei zile.

Nietzsche mi se pare încă odată mai actual decât Cioran, când afirma că sfârșitul istoriei nu este definitiv și că este asimilabil ideei de ciclu viață-moarte care se propagă la infinit (din inerție, defect de fabricație, antiumanism divin?). Sfârșitul istoriei nu este mâine. Pentru că mâine nu există. Trebuie să ai voința și abnegația autonihilistă a lui Prometeu să te revolți împotrivă elementelor, să le faci să înțeleagă inevitabilitatea beatifică a morții complete și să crezi în tine la modul absolut ca Lucifer că existența ta este indispensabilă și necesară ruperii ordinii divine.

Oricine aș fi, nici calea oamenilor, nici calea zeilor nu mă reprezintă. Drumul meu este sfârșitul de drum al ființei și al morții ființei; sunt un fel de pod, o breșă în neant, a cărei existență confirmă perpetuarea ideii de rezistență, excepția de la regulă, singura excepție care nu confirmă regula.

În esență, sunt un cavaler al Apocalipsei, un criminal profesionist care răspunde nevoii de moarte a victimei, îi îndeplinește cel mai profund dor, se vede mort ucigând.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.