Marsilio Ficino şi concepţia sa despre docta religio

de Mario Barangea

Marsilio Ficino este cel datorită căruia astăzi îi citim şi îi studiem pe Platon şi pe Plotin, pe Hermes Trismegistul sau pe Proclos. Dar opera renascentistului de la curtea familiei florentine Medici nu a constat doar în traduceri făcute din marii filosofi ai Antichităţii. El aduce cu sine şi o intenţie de revigorare a studiilor filologice şi religioase. Importanţa lui este aşadar majoră, pe cât de meritorie este erudiţia tuturor celor din Renaşterea italiană. O eleganţă a stilului şi o abundenţă a ideilor filosofice marchează teritoriul in care activează Ficino.

Datorită studiilor despre viaţa lui Marsilio Ficino, putem şti acum cu exactitate care era palierul în care se manifestau cu precădere concepţiile sale. Este lucru demonstrat de acum că tinereţea lui a fost marcată de o perioadă, destul de scurtă, dar totuşi rodnică, în care Ficino s-a simţit atras de învăţaturile peripatetice profesate de un Nicolo Tignosi de Foligno. Între 1454 si 1455, Marsilio Ficino se mişcă în mediul celui mai temeinic aristotelism de şcoală, ceea ce relevă pregătirea scolastică a lui acestuia.
Mai târziu, în preambulul către Lorenzo de Medici, care deschide opera lui Plotin în latină, readuce propria convertire la platonism, combinată cu influenţa lui Gemistos Plethon şi Cosimo de Medici. Cosimo, influenţat de Plethon, se decide să facă să renască antica Academie la Florenţa, însărcinându-l pe Marsilio Ficino să traducă pe Platon, pe neoplatonici şi scrierile hermetice.
Învăţătura lui Nicolo Tignosi de Foligno, peripatetic străin de platonismul lui Arghiropoulos, a fost decisivă pentru aristotelismul său iniţial în timp ce raporturile cu Cosimo şi influenţa lui Landino (care l-a indemnat in 1456 sa compuna Institutionis platonicae), au orientat rapid interesul lui Marsilio Ficino către Platon.
Simpatia pentru un mare poet al Antichităţii, este vorba de Lucreţiu, se simte în opera de tinereţe De voluptate, terminată în 1457. Ficino considera această scriere drept o doxografie, fară mari contribuţii personale. Însă De voluptate nu este lipsită de importanţă pentru înţelegerea gândirii lui Ficino.
Exaltarea unei voluptas, care este aderare a voinţei, consimţire a minţii la obiectul ei ideal, la adevărul care îi este propriu şi familiar, face obiectul studiului lui Ficino. Cea mai înaltă placere este în această întrepătrundere a minţii cu obiectul său şi dacă voluptas este servitute, aşa cum arăta Ficino, prin servitute trebuie înţeleasă acea nobilă bucurie care este un bine adevărat, o subjugare a sufletului faţă de un obiect absolut valid. Este o subjugare care înseamnă o absoluta libertate, nu pasiune ci perfecţiune a actului. Marsilio Ficino găseşte un ton religios la Lucreţiu, iar voluptas, dezbrăcată de orice carnală senzualitate, devine semnul împăcării la care s-a ajuns, în deplina armonie cu divinul.
Însă prima luare de poziţie clară a lui Marsilio Ficino în problema care îl va mobiliza cel mai mult, şi anume problema religioasă, o găsim în scrisoarea de dedicaţie a acestuia adresată lui Cosimo de Medici, pusă în prefaţa versiunii, publicate în 1471, din Hermes Trismegistul. Aici este formulată cu toată claritatea acea teză ce va reveni fară încetare în toate scrierile sale: teza unei revelări perene a Verbului, a Logosului, a unei philosophia perennis, transmise de poeţii antici şi de Biblie, receptată de Pythagora şi de Platon, aprofundată de neoplatonici şi de scrierile atribuite lui Dionisie Areopagitul. Aceasta este tocmai theologia platonica, înţeleasă ca tip exemplar al unei docta religio, al unei cunoaşteri de sine prin cunoaşterea lui Dumnezeu, al cunoaşterii lui Dumnezeu prin cunoaşterea de sine.
Fericirea supremă, paradisiacă, este scopul vieţii noastre. Ea stă în întregime sub semnul cunoaşterii de sine în calitate de cunoaştere a lui Dumnezeu, a Logosului regăsit în noi inşine, în convertirea oricărei dorinţe din exterior către interior, pentru obţinerea păcii în viaţa intimă a Verbului care trăieste în noi. Nu putem să întelegem adevărul cu mijloacele noastre, mintea umană este un ochi care are nevoie de lumină pentru a putea vedea. Dar solara lumină divină (Logosul) nu se manifestă până când mintea noastră nu se întoarce către ea. Iar această convertire nu se petrece până când sufletul nu se va elibera din sclavia amăgirilor fanteziei obscure. Această eliberare ca proces de convertire la Dumnezeu, după Marsilio Ficino, se realizează chiar în cadrul theologia platonica, atunci când descoperă revelaţiile religioase ascunse sub veştmintele imaginaţiei poetice. Aceste lucruri de fapt se articulează ca un dublu atac, care este îndreptat împotriva peripateticienilor care vedeau în religie doar aspectul ei exterior şi împotriva poeţilor care operau reducerea adevărurilor metafizice la limitele unei imagini. Această dublă polemică se găseşte mai pe larg exprimată, în prefaţa ediţiei traducerii din Plotin.
Filosofia, în sens tehnic, devine pentru Ficino, sinonimă cu peripatetismul (reprezentat fie de urmaşii lui Alexandru din Afrodisia, fie de umaşii lui Averroes). Oamenii de litere nu inţeleg, la rândul lor, mesajul ascuns sub haina versurilor.
Împotriva filosofiei filosofilor si poeziei poeţilor, Marsilio Ficino inserează cu abilitate propria sa concepţie despre docta religio, unde converg filosofia şi poezia. Împins de o puternică preocupare religioasă, Ficino, începe prin a accepta, aproape fără să îşi dea seama, distincţia îndragită de agnostici şi afirmată de Averroes, între două tipuri de umanitate: aceea a celor simpli, a ignoranţilor, a neiniţiaţilor în misterele sacre şi a celora care dincolo de literă surprind spiritul, a filosofilor. Imaginile, ca de altfel însăşi natura, ascund un suflet, o semnificaţie. A te opri la imaginea fantastică, ca şi la a te limita la o concepţie pur fizică asupra naturii şi a nu coborî spre o mai profundă orientare spirituală, spre intenţia artistului (uman sau divin, ca ipostaze ale adevăratului artist, care este Logosul), a desprinde şi a închide în sine aparenţa, iată eroarea cea mai dăunătoare. Manifestarea externă, intuită, este solidară cu mişcarea internă ce o generează; pentru a-i înţelege valoarea este deci necesar sa i se găsească izvorul. Iar acest izvor este lumina şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Pe de altă parte, ajunşi la Verb, noi ne scufundăm într-un adevăr atemporal, trăind în etern, în acea luminozitate de care vorbeste Platon şi care este în afara şi dincolo de orice discuţie, de orice distincţie, pentru că este rădăcina a toate. La această lumină ajung adepţii acelei philosophia perennis. Dincolo de multiplele manifestări sensibile, Unitatea nu se poate revela decât într-un singur adevăr, ce va avea mai multe aspecte. Cine cauta în profunzime, surprinde adevărul unic dincolo de aspectele infinite, şi în toate revelaţiile religioase, în toate cântecele poeţilor, în toate frumuseţile naturii, în toate armoniile matematice, găseşte şi înţelege sufletul unic, acel Logos care vorbeşte în noi şi pe care îl simţim în alte suflete, în toate lucrurile.
Această philosophia perennis se identifică aşadar cu docta religio, cu adevărata religie a Logosului, care înseamnă adevărata solidaritate a totului cu Dumnezeu, într-un circuit de iubire care este o răspândire şi o reflectare de lumină. Problema fiind pusă în astfel de termeni, nu numai că există o mare apropiere între Religie şi Înţelepciune, ci între ele este chiar o identitate perfectă.
Din premisele examinate mai sus reiese clar că imutabilul adevăr etern, simbolizat în teologiile poetice străvechi, relevat de Hristos, clarificat filosofic de Platon şi Plotin , are ca bază unitatea lumii, inseparabilitatea manifestărilor în raport cu cel ce se manifestă. Împotriva ereziilor diviziunii, este convenabil să se restaureze adevărul convergenţei totului în Unitate. Înţeleapta religie este deci adevărata filosofie, este confluenţa deplină a intelectului (văzut ca sophia) şi a voinţei (sacerdoţiu). Dar dacă Ficino ar trebui să indice cui i se cuvine o prioritate ideală, i-ar indica pe filosofi; într-adevăr “este raţional ca acei care prin propria lor inteligenţă au găsit mai întâi lucrurile divine, ori s-au apropiat de Dumnezeu, să venereze mai întâi din dreaptă voinţă aceste lucruri divine şi să-i înveţe pe ceilalţi dreapta venerare a lor”[1]. Iar celui ce ajunge la Adevăr, care este unic, imediat i se va dezvălui adevărul creştinismului, care rezumă şi împlineşte în el, pentru cine îl înţelege bine, întreaga cunoaştere umană.
Dincolo de inevitabilele divagaţii în termeni tehnici ce aparţin filosofiei, sper ca acest articol să trezească măcar interesul asupra unei perioade fecunde din istoria gândirii umane. Asta daca nu cumva deja vă simţiţi datori să parcurgeţi textele lui Ficino, pentru a afla mai multe despre bogaţia pe care spiritul o poate achiziţiona în parcursul său spre Fericire. Am scris cu majusculă ultimul cuvânt din propoziţia anterioară tocmai pentru a demarca sensul pe care odinioară adevaraţii filosofi (printre care Ficino se număra) îl dădeau filosofiei însăşi.

Bibliografie:

L. Thorndike – Science and Thought in the Fifteenth Century, New York, 1929
P. P. Negulescu – Filosofia Renaşterii, Bucureşti, 1986
A.J.Festugiere – La philosophie de l’amour de Marsile Ficin et son influence sur la literature francaise du XVIe siecle, Paris, 1941

________________________________________
[1] Cf. L. Thorndike, Science and Thought in the Fifteenth Century, New York, 1929, pag. 161.

1 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » EgoPHobia #22

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.