Unde dai şi unde crapă – de la Matricea S la Eveniment Impredictibil

de Gorun Manolescu

(postmodernitate versus postmodernism [XIX])

1. Dacă ar fi…

să ne luăm după teoria clasică a «câmpului de evenimente», atunci se poate spune că începuturile teoriei probabilităţilor sunt legate de numele matematicienilor Blaise Pascal şi Pierre Fermat în secolul XVII, ajungând la probleme legate de probabilitate datorită jocurilor de noroc. Dezvoltarea ulterioară a teoriei probabilităţilor şi cercetarea unor probleme care depăşesc jocurile de noroc sunt legate de matematicienii: Abraham Moivre, Pierre Simone de Laplace, Carl Friedrich Gauss, Simon-Denis Poisson, Pafnuti Lvovici Cebîşev, Andrei Andreevici Markov în secolul XIX, iar în secolul XX Andrei Nikolaevici Kolmogorov şi al lui Alexandr Iakovlevici Hincin etc, Şi de aici se ajunge la diferite definiri ale «câmpurilor de evenimente». Pe care nu o să le mai redau pentru că nu aş mai face altceva decât să vă plictisesc. Şi nu au nici o legătură cu cele ce urmează.

2. Ce este matricea S?

Ea a fost propusă de Heisenberg. Şi arată că, la nivelul microparticulelor, „Lumea ne apare…ca o reţea complicată de evenimente, în care conexiunile de diferite tipuri alternează, se suprapun, sau se combină” ducând astfel la o completă nedeterminare în ceea ce priveşte apariţia unui nou eveniment.

Importanţa matricei S rezidă în faptul că ea propune deplasarea atenţiei spre eveniment. Adică spre interacţiuni, spre procese şi nu spre entităţile care sun implicate.

Odată cu explozia comunicaţiilor (internet, intranet, extranet) şi a mass-mediei, se pare că ceea ce se întâmplă la nivelul microparticulelor, începe să se întâmple şi în societate în general.

3. Nu voi intra în tot soiul de generalizări.

Mă voi referi la un exemplu sugestiv din economie. Şi nici măcar la un eveniment-catastrofă (în termenii lui R. Thom), de genul celui care acum ne bulversează la nivel global, dar şi local.

4. O poveste de succes.

Care pare a semăna cu multe altele de care sunt pline revistele destinate managementului. Şi care, în general, se bazează pe teorii de genul celor din paragraful 1. Însă povestea pe care o să v-o spun este cu totul deosebită. Deoarece ea nu are nici un fel de legături cu teoriile amintite. În schimb, este legată, în mod neaşteptat, cu impredictibilitatea gen «matrice S». Printr-un transfer semantic.

Exemplul – studiu de caz – este legat de ceea ce majoritatea dintre noi a vorbit, la un moment dat, despre PC-uri «pentium»; fără să ştie nimic altceva decât faptul că ele erau mult mai rapide decât modelele anterioare. De fapt, rapiditatea lor era dată de o nouă tehnologie a plăcilor de bază, «inima» unu PC. Dar această rapiditate era împiedicată de aşa numitele sisteme de «intrare – ieşire» (BUS) care, fiind lente, nu mai realizau comunicarea, la fel de rapidă, cu utilizatorii. În această situaţie, grupul de cercetători de la Intel, care realizase placa pentium, a insistat pe lângă preşedintele companiei să le acorde fonduri pentru îmbunătăţirea BUS-urilor. Prima dată, au fost trimişi la plimbare. Lider pe piaţa acestor BUS, era, la vreme aceea, IBM-ul. Ei au insistat. Şi, în final, au obţinut fonduri. Rezultatul: au reuşit să realizeze astfel de sisteme de intrare-ieşire compatibile cu viteza noului pentium. Şi aici a apărut „evenimentul de piaţă”. Exploatat rapid de Intel. Care a luat locul IBM pe piaţa BUS-urilor.

Un astfel de eveniment (şi multe altele de acest gen) a condus la o mini-revoluţie în piaţă (puţin au simțit-o în afara firmelor): orientarea spre un management pro-activ. Care să poată exploata un «eveniment» (de piaţă) imediat ce acesta apare. Ceea ce a produs o reconfigurare din mers a marketing-ului. Astfel, o serie de funcţiuni ale acestuia, printre care, una de bază şi anume luarea «pulsului» pieţei, a fost parţial transferată către alte compartimente: cel de vânzări şi, mai ales, cel de cercetare. Pentru că acestea, prin contactul direct «producători (vânzători) – clienţii» şi, îndeosebi, cu informaţiile «up to date» din ştiinţă şi tehnologie, sunt mult mai în măsură să pândească apariţia unor evenimente imprevizibile şi să le exploateze. Asta nu înseamnă ca s-a renunţat complet la vechile, clasicele studii de piaţă previzionale care au rămas, în continuare, în sarcina compartimentelor de marketing. Cărora le-a mai rămas, în continuare şi exclusiv, «promotion-ul» şi reclama.

5. În loc de concluzii

Gândiţi-vă şi extrapolaţi singuri cele de mai sus la modul în care poate apare şi trebuie să fie exploatat în timp util un «eveniment editorial» în condiţiile de azi, prin folosirea magistralelor informaţionale care au drept corolar mass-media. Ca să devină nu numai un «best-seller» dar şi un «produs» într-adevăr valoros şi nu un kitsch.

Dar, mai adânc, puteţi medita şi asupra modului în care noua realitate postmodernă în care trăim ne afectează pe toate planurile, inclusiv artistic. Şi, mai mult – doar o sugestie pe care nu o voi argumenta acum – oricât s-ar strădui, în mod cartezian, Pierre Duhem să despartă fizica şi astrofizica de metafizică – şi, implicit, cel puţin, de psihologie, artă, sociologie şi economie – (nereuşind decât să adâncească confuzia, pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu meandrele şi subtilitățile discursului filosofico-epistemic specializat) va fi, practic, imposibil să nu se ţină seama de descoperirile actuale din fizică, astrofizică, ştiinţă (în general) şi dezvoltările tehnologice. Toate acestea părând a fi doar la un fulminant început.

Şi, poate, ar trebui să renunţăm la tot soiul de post-isme: post-modernism, post-istorie, post-filozofie, post-literatură etc. Înlocuindu-le pe toate cu un singur nume «post-predictibilitate». Pe care s-o acceptăm înţelegând-o drept o cauzalitate globală (în detrimentul uneia local-liniare). Post-predictibilitate care constituie nu o apocalipsă, ci o nouă provocare. Căreia trebuie să-i facem faţă adaptându-ne ei. Inclusiv în cazul unui eveniment major cum este actuala criză mondială. Şi exploatându-i potenţele imediat ce apar sub formă de evenimente imprevizibile. Adoptând modele integratoare de exemplu de genul „Plenitudinii lumii” propus de David Bohm, în care „informaţia înfăşoară (şi desfăşoară) energia”, iar „energia înfăşoară (şi desfăşoară) informaţia” într-un Joc (cosmic?!) la care putem, conştienţi şi în consonanţă cu el, să luăm parte. Altfel, ajungem la un simulacru gen Baudrillard: „Toate tehnologiile virtualului propagă indecidabilul. Dar, oare, tehnologiile virtualului sunt cele care propagă indecidabilul, sau universul nostru indecidabil fabrică tehnologiile virtualului? E indecidabil! La fel stau lucrurile şi cu mass-media: ele nu sunt responsabile, ele propagă iresponsabilitatea, care constituie, astăzi, modul nostru de solidaritate colectivă. O fac printr-un fel de atracţie, de vertij. Fiecare este un punct intermediar în circuit, sau în acest inel al lui Möbius care e informaţia. Părerea mea este că toată această maşinărie virtuală nu are ca dimensiune reală informaţia, cunoaşterea sau întâlnirea, ci o veleitate de a dispărea. Tot ceea ce ne oferă noile tehnologii este un tip de imagini în care noi ne cufundăm, având posibilitatea de a le modifica….O reţea este făcută pentru a trimite de la un element la altul. Nu există posibilitate de stopare. E un lucru viral. Nu există nici oprire pe responsabilitate. Tot ceea ce circulă antrenează imposibilitatea unei adevărate identificări a unui actor cu actul său….Dacă gândirea este o provocare, ea trebuie, atunci, să fie experimentală. Ea reprezintă mai curând o experienţă de gândire, care încearcă să exploreze un domeniu necunoscut cu alte reguli ale jocului…..odată cu fizica cuantică, universul nostru încetează să mai asculte de legea cauzalităţii stricte….Şi ne aflăm în faţa indeterminării definitive”. Şi, mai departe: „La limită putem avea un univers total comunicativ, imperativ, cu atomi…implodaţi unii în ceilalţi. Pe planul aproape material al planetei, cu cât îi explorăm mai mult limitele, cu atât, ca printr-un ciudat sortilegiu, Pământul se micşorează şi devine o bilă mică. Şi atunci trebuie să ţinem cont de această nouă dimensiune, care este o dimensiune implozivă şi care schimbă cu siguranţă toate legile, toate regulile jocului, inclusiv percepţiile noastre”. Caz în care, în extremis, devenim entităţi interschimbabile, androgine, de tipul unor «particule elementare» (electronul X oricând poate fi electronul Y, de exemplu, pentru că nu există nicio posibilitate de diferenţiere între ei); ca în romanul lui Michel Houellebecq „Les particules élémentaires”.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *