Sinuciderile Miţucăi

de Patrick Călinescu

Nu mai era curent în priză, aşa că nu mai avea cum să se sinucidă. O verificase chiar ea în persoană, cu propriile ei zece degete, însă şi bruma de curent ce mai venea din priză se zvântase parcă de tot, iar unghiile ei zece nu mai fură ciupite, orişicât de puţin, nici măcar de o boare electrică. Cercetase, sărăcuţa, totul în amănunt: şi siguranţele de la panou, şi amperajul, şi tot ce mai ştia şi ea, şi tot ce mai citise în ultimul timp ca să cunoască şi mai bine cum pătrund waţii şi volţii, şi cum trec ei prin corpul omului, şi apoi al sinucigaşului, şi apoi al mortului. Dar în zadar… În panou, curentul intra nestingherit, iar amperajul indica o doză cât se poate de potrivită pentru ce-şi pusese în gând să facă. Doar priza, cu ambii ei ochi negri şi punctiformi, secase parcă toată şi nu mai dădea niciun strop de moarte în afară.
Miţuca se frământa cam prea tare şi, de gândire, îşi zgâriase întreaga frunte într-un solfegiu ce întârzia, cu încăpăţânare, să fie funerar. Când începu să mai sfârşească cu gândurile ei despre electricitate, se poticni în coate, în ambele îndoite şi aplecate de unde morţii nu-i mai picura niciun strop de curent, şi oftă fără terminare şi fără să mai ştie cum ar putea să nu mai fie. Rămase, aşa, prosternată, în faţa prizei ei mortuare nici nu mai reţinu cât timp; şi când, în fine, se sculă din coate, că-i amorţiseră de cât îngenunchease pe ele, părea să-i fi sclipit în minte sinuciderea perfectă pentru ea, însă foarte repede se resemnă că nu o poate îndeplini nici măcar aşa, desăvârşită.
Acum, din înaltul întregului ei trup înţepenit, Miţuca se întindea cu mâinile şi cu picioarele în toate direcţiile aerului pe care-l înţepa, aşa, în fiecare parte indistinctă a sa, căci îşi pusese în cap să se dezmorţească un pic înainte de-a se duce să se privească încă o dată în oglindă. Nu ştia ce-i venise nici ei, brusc, să se uite în ea, şi poate numai fiindcă habar n-avea ce-o îndemnase să facă pe cocheta într-o asemenea împrejurare inestetică se şi grăbi cu dezmorţitul ca să mai aibă timp să se cerceteze pe îndelete şi în amănunţime.
Ea era atârnată de-un perete ce nu avea nicio legătură cu priza sinucigaferă şi care, el însuşi, nu avea, pe toată întinderea lui, nici măcar cea mai simplă priză din câte se pot fabrica. Era un perete curat şi lin ca palma, şi perfect drept în orizontalitatea lui verticală. Oglinda îi ocupa partea de suprafaţă cea mai bună şi cea mai netedă, exact în mijlocul său gol de orice periferie învecinată şi constrângătoare. Cum atârna de el, maiestuos şi fără întrerupere, oricine în afară de Miţuca şi-ar fi spus, în gând sau cu voce tare, că trebuie să fi fost dată la comandă de cât pe măsura lui era, şi că, de asemenea, mult prea şic îi punea în valoare întreaga construcţie masonică, chiar aşa la propriu.
Tot reuşind, într-un final, să facă sită aerul din jurul ei, se simţea, de cât se încălzise în toate încheieturile, mlădioasă ca o balerină în actul ei cel mai flexibil şi pregătită deja să se ducă să se uite în oglindă cu atâta luare aminte câtă mai putea să ia din minte şi s-o împingă direct în ochi.
Miţuca nu era prea frumoasă şi nicio trăsătură a feţei nu o mulţumea pe deplin. Deja le înşirase pe rând la coadă să le scruteze cu mare atenţie şi să se strâmbe toată în oglindă ca să le facă şi mai urâte decât erau cu adevărat şi astfel să se gândească iar la priza mortuară dinaintea căreia abia reuşise să se ridice.
Cercetându-se cu neînduplecarea contemplaţiilor subiective, se credea boccie şi trasă la faţă, iar ea, da, se aplatizase complet dinspre fruntea funerar solfagiată înspre bărbia pe care încă n-o băgase în seamă aşa cum s-ar fi cuvenit. Nasul nu stătea chiar la mijloc, la distanţe egale de ochi şi de gură, şi parcă semăna a copac doborât de furtună, printre ale cărui crengi sau chiar dintre ele, se profilau, complicat, şi nările. Tenul era sărăcăcios în piele albă şi catifelată şi nici unde mai era aşa nu se mai vedea prea bine de când se retrăsese din ce în ce mai mult pe gât şi, de pe el, din ce în ce mai mult în jos.
Se privea adânc în oglinda ce atârna, maiestuos şi fără întrerupere, de perete, şi nimic din aranjarea ei facială n-o alunga definitiv din raza mică a prizei sinucigafere. Dimpotrivă, întregul ei aranjament facial o îmbia şi mai tare spre mortuara priză, dacă nu pentru tot şuvoiul ei de curent, atunci cel puţin pentru cea mai puţin electrică boare neuscată încă cu totul pe buzele ei negre şi punctiforme.
Dar Miţuca se plictisise repede să se cerceteze în oglindă cât putea ea să se subiectiveze mai contemplativ. Voia cu orice preţ să se sinucidă şi să şi reuşească. Nu avusese norocul să se electrocuteze şi curentul să-i zgârie inima în zdrenţe; şi nu avusese norocul nici oglinda în care se cercetase atât de subiectiv de contemplativ să-i dea şi alte motive, mai solide, pentru a fi şi mai întreprinzătoare când o mai încerca din nou. Deşi nu fusese construită pentru frumuseţe, iar faţa îi funcţiona ca o adevărată oglindă ce doar se reflecta, ca să fie văzută şi mai bine, în cealaltă, nu putea crede să vrea să renunţe şi la cât putea ea fi de frumoasă pentru o urâţenie ce, în cazul ei, totuşi nu era absolută. Şi, cum nu prea erau şanse mari să se urâţească până într-atât, se mulţumea să trăiască fiind doar relativ frumoasă în urâţenia ei relativă.
În acelaşi timp, însă, trebuia să încerce în continuare să-şi ia viaţa fiindcă doar aşa mai avea de ce să trăiască. Dacă înceta să mai aibă şi credinţa că, până la urmă, va reuşi să se sinucidă într-un fel sau altul, de ce ar mai continua să mai trăiască şi nu s-ar sinucide pe loc, fără să mai aştepte niciun pic să se sinucidă mai acătării? O sinucidere, cel puţin relativ frumoasă, deci nu chiar orişicum, era singurul lucru pentru care mai voia să trăiască ca să se poată apoi, oricât de târziu, sinucide odată. Altfel s-ar fi sinucis de mult şi nu ar mai fi căutat cu atâta ardoare să se sinucidă, inclusiv cu ajutorul unei prize pe care o înzestrase cu suprema calitate sinucigaferă.
Miţuca le încercase deja pe toate, însă nu reuşise în niciuna şi, de la o vreme, începuse să se plictisească din ce în ce mai mult şi din ce în ce mai tare să îşi piardă răbdarea de-a mai trăi, fie şi o clipă în plus, ca să se poată sinucide aşa cum s-ar fi cuvenit.
Plecase de la oglindă; nu se mai privea în ea: nici măcar n-o mai interesa şi nici n-o mai amuza să se tot zgâiască în ea. Acum i se părea artificială cum îi reflecta oglinda facială: atât de reflectorizantă, încât aproape nu mai reuşi deloc să se vadă pe sine din cauza strălucirii ei prea egoiste. Faţa i se topise cu totul în jeturile tot mai groase de lumină ce mureau absorbite pe toată suprafaţa ei reflexivă. Văzând că nu se mai vede în niciun colţ al său, Miţuca dădu cu pumnul în sclipirea sa, făcând-o ţăndări maiestuoase şi fără întrerupere în cădere la picioarele sale, ca să-i ajute astfel toate jeturile de lumină următoare să moară atât absorbite numai de ea, cât şi lovindu-se numai de perete şi ciobindu-se cu toate între ele.
Neputând să mai ştie cum arată şi nemaiştiind cât de îndreptăţită îi era hotărârea de-a mai trăi numai ca să se poată sinucide odată, începu să-i fie teamă că nu va mai trăi nici măcar atât. Îi era frică şi avea deja frisoane la gândul că s-ar putea să moară chiar înainte de-a reuşi să se sinucidă într-un mod cât de cât acătării. Înfrigurată de asemenea perspectivă, îşi strânse mâinile la piept, ca să se încurajeze cât de cât, şi în jurul taliei, ca să se mai şi încălzească puţin din spaimă. Ca din senin, parcă se făcuse şi frig şi, constatând împuţinarea gradelor din atmosfera comodă de până adineauri, se duse să controleze termostatul ce era instalat puţin mai în întinderea peretelui, lângă priza ei mortuară. Numai aşa, într-o doară, o verifică din nou în ochii ei negri şi punctiformi, dacă, din întâmplare, totuşi nu mai rămăsese o cât de ultimă boare electrică pe buzele ei negre şi punctiforme. Se sprijini din nou în coate în faţa ei şi, îngenunchind astfel aproape manual, simţi, în toate cele zece unghii de la toate cele zece degete, un mic pişcat ce o încălzi, puţin, până în umeri, şi care îi zvântă din jurul taliei şi cel din urmă strop de frică. Fără să ştie de ce, zâmbi şi abia după ce zâmbi şi din ultima buză ce-i mai rămăsese de zâmbit, pricepu de ce se apucase să zâmbească. Fulgerător, îşi dădu seama că acum, într-adevăr, are pentru ce să trăiască şi că nu mai vrea să se sinucidă, de când găsise, în fine, şi cum să se sinucidă ca la carte. Însă, aflând că, până la urmă, sinuciderea va funcţiona şi, astfel, va putea să se sinucidă, dintr-o dată parcă nu mai dorea s-o facă. Dădu brusc din cap la gândul că ar putea să creadă până şi ea că nu mai e dispusă s-o înfăptuiască din niscai teamă, încă nezvântată cu totul din jurul taliei sale. Respinse deci cu hotărâre o asemenea idee şi, dezlipindu-şi unghiile din priză, le aruncă în aerul din jurul ei ca să-l zgârie, tot, de nervi că până şi ei i-a putut trece prin cap o asemenea idee năstruşnică. Sfâşiat, aşa, aerul în sfârşit capitulă şi, pe nesimţite, căzu grămadă la picioarele ei, peste cioburile de la jeturile de lumină, câte încă nu se evaporaseră în întunericul mai accentuat de deasupra podelei. Nemaiputând să respire şi nemaiştiind cât o s-o mai poată duce horcăind şi încercând, în van, cu limba împrejurul ei, după încă vreo bobiţă rătăcită de aer, Miţuca, sărăcuţa, până la urmă se asfixie îngrozită că n-a mai apucat să se sinucidă, deşi nu mai dorea s-o facă de când găsise, în fine, şi o sinucidere, cel puţin relativ frumoasă, ca s-o facă de tot odată.