„Voi, cei vii” [Du levande]

de Marius-Iulian Stancu

(ca prin oglindă)

“Nimeni nu mă înţelege”. Distanţa sfâşietoare din filmele lui Bergman a devenit comică în absurdul ei prin ultimele două filme ale lui Roy Andersson (Cântece de la etajul al doilea, Voi cei vii). Mărturie pentru faptul că diferenţa dintre comic şi tragic e doar una de nuanţă, două feţe ale aceleiaşi monede, cum mărturisea întru-un interviu regizorul scandinav.

Prin imagini curate, purificate, condensate, uşor de văzut, profunde tocmai prin simplitatea lor, ferite de contraste, într-o lumină fără prea multe umbre, “lumină în care oamenii se pot ascunde, lumină fără milă” (Roy Andersson), regizorul scandinav redă filmului puterea vizuală pe care a şaptea artă a început să o piardă în timp, apropiindu-l de pictură.E prezentă însă în film şi o viziune sumbră asupra statutului artei şi a creatorului în societatea occidentală.Scenele cu personaje ce cântă la diverse instrumente în apartamentele personale sunt exemplare pentru statutul artei în zilele noastre: absurdă, deranjează pe cei din jur, provoacă scandal, nu îşi mai află locul.Ne aducem aminte de poetul din Cântece de la etajul al doilea internat într-un spital de nebuni.Adevarata artă e pe moarte, însă această moarte nu este interpretată într-o notă tragică, ci în cea a umorului negru.Deşi nu există public, deşi afară pare că lumea se sfârşeşte, trupa de muzicieni continuă să cânte, pentru că arta nu poate fi altceva decât artă, oricât de absurd, deranjant sau irelevant e acest fapt pentru capitalismul apocaliptic în care trăim.

Voi, cei vii e caracterizat de regizor drept “un film despre vulnerabilitatea fiinţelor umane”, fiinţe ce doresc mult mai mult decât pot obţine. “Doresc să fie fericiţi în timp ce sunt egocentrici, egoişti şi lipsiţi de generozitate.” Nişte fiinţe pentru care până şi o masă bună e o tortură, pentru care viaţa nu poate fi înfruntată decât în stare de ebrietate.Nu poţi să faci un om fericit – e concluzia creaţiei lui Andersson.

Orice confesiune e penibilă, pe nimeni nu îl interesează dramele, problemele prin care tu treci.Când nu mai au cui se confesa personajele încep să se mărturisească presupusei realităţi din spatele camerei de filmat, regizorul punând astfel spectatorul în aceeaşi situaţie cu cea a personajelor, imposibilitatea de a comunica, de a relaţiona cu celălalt.

Un tribunal în care judecătorii beau bere, în care singura pledoarie a avocatului apărării este bocitul şi în care cineva este condamnat pentru distrugerea veselei de pe masa unei familii, moştenită din generaţie în generaţie, simbol al tradiţiei.Condamnarea la închisoare pe viaţă nu li se pare suficientă, ci doar condamnarea la moarte, adjudecată precum la licitaţie.Condamnatul este cel ce încearcă să-l consoleze pe avocatul apărării cu un “asta e viaţa”.Execuţia are loc precum un spectacol de cinema, cei ce asistă la ea consumând pop-corn. “Încearcă să te gândeşti la altceva” , îl îndeamnă electricianul pe condamnatul aflat pe scaunul electric.Cu toate că a fost doar un coşmar, iar personajul ni se confesează prin intermediul camerei de filmat, situaţia descrisă nu este în esenţă mai absurdă decât realitatea noastră de “dincoace” de cameră, dependenţi de o sumedenie de principii şi convenţii absurde, o realitate în care pentru individ ceea ce este “dincolo” e un spectacol, o ficţiune bună de difuzat în cinematografe, în care adoptăm rolul de observatori pasivi, observaţi la rândul nostru de un “altul”, în care nu înţelegem şi nu suntem înţeleşi.

Voi, cei vii este un film în care interpretarea este în mod voit “jucată”, cu personaje inexpresive, lipsite de viaţă, în căutarea cuiva care mai este în viaţă “dincoace”.Dacă ţinem însă seama de faptul că “dincolo” şi “dincoace” nu desemnează o dublă realitate în sens platonician, una mai “adevarată” decât cealaltă, că de fapt camera de filmat nu reprezintă un soi de cenzură transcendentă, ci doar o graniţă fragilă într-o lume în care la orice pas actorii se transformă în spectatori iar spectatorii în personaje, conştientizăm că am ajuns cu tramvaiul simbolic din filmul lui Roy Andersson la capătul liniei, la ultima staţie-“Lethe”-, pe lumea cealaltă.

3 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » EgoPHobia #22

  2. Ştefan Bolea

    seen the movie yesterday … a bit boring (thought that songs from the second floor was much better) … dar scena cu judecatorii care beau bere e geniala … alta scena misto: cea in care mireasa si starul rock calatoresc in luna de miere cu blocul … mesajul filmului a fost dupa mine miscommunication … executia insa nu m-a impresionat … after all ionesco did this in the 50’s

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *