India în cultura lui Eminescu

[Conferinţă ţinută sub titlul Influenţa indiană asupra lui Eminescu, Festivalul de poezie de la Iaşi,  27 octombrie 1972]

(restitutio)

de Amita Bhose

Înrudirea gândirii eminesciene cu filozofia indiană a fost semnalată pentru prima oară în 1889 de către un gazetar craiovean, Gheorghe D. Pencioiu, care a sesizat izvorul imaginii cosmogonice din Scrisoarea I într-o traducere germană a Rgvedei. În secolul care a urmat, mai mulţi exegeţi români şi străini s-au preocupat de sursele indiene ale inspiraţiei poetului român. Ca rezultat, aproape douăzeci de opere eminesciene, scrise între 1870 şi 1887, au fost puse sub semnul influenţei indiene. În unele lucrări, Eminescu se referă explicit la India, iar în altele, legăturile se manifestă prin idei sau prin texte.

Apariţia atât de frecventă şi pe o perioadă atât de lungă a ideilor indiene nu se remarcă la nici un alt scriitor român, fapt care indică o preocupare statornică şi o cunoaştere amplă a[le] lui Eminescu în domeniul literaturii indiene. Dar materialele biografice nu furnizează decât informaţiile rudimentare despre această latură a culturii poetului. Din aceste surse reies doar câteva fapte concrete: Eminescu a fost pasionat de filozofia buddhistă, a citit piesa Sakuntala a lui Kalidasa şi a asistat la unele cursuri de literatură indiană ţinute de prof. Weber în cadrul Universităţii din Berlin.

Cercetările operelor şi manuscriselor eminesciene au stabilit ulterior câteva surse indiene ale inspiraţiei lui Eminescu, de exemplu, istoria buddhismului indian a lui E. Burnouf şi traducerea germană a unor imnuri vedice. La acestea se pot adăuga şi un număr de texte şi comentarii în limbile germană şi franceză, care erau răspândite pe vremea lui Eminescu şi au putut astfel să-i fie accesibile. Din informaţiile bibliografice, pe care le avem la dispoziţie, se poate constata că Eminescu avea posibilitatea la acea dată să cunoască prin traduceri în limbile europene de mare circulaţie Rigveda şi comentariile ei, Yajurveda, câteva Upanisade importante, fragmente din eposurile Ramayana şi Mahabharata, îndeosebi Bhagavad-gita, câteva Purane, Manava-dharma-sastra (Legile lui Manu), şase opere ale lui Kalidasa, istoria vieţii lui Buddha, relatată în Lalita-vistara, cartea fundamentală budistă Dhammapada şi o serie întreagă de lucrări despre istoria culturii indiene, inclusiv Akademische Vorlerungen uber indische Literatur-geschichte al lui Weber. Analiza operelor eminesciene revelează faptul că Eminescu a parcurs o mare parte a acestor lucrări. De altminteri, intenţionând probabil să recurgă la surse, el a început să înveţe sanscrită şi totodată să traducă gramatica limbii sanscrite a lui Fr. Bopp.

E de menţionat că pe lângă influenţa directă provenită din aceste izvoare, gândirea indiană a putut să străbată în viziunea eminesciană şi pe căile indirecte, prin cărţile populare române, cărora li s-au integrat unele texte de obârşie indiană, de pildă Alexandria şi Varlaam şi Ioasaf precum şi prin literatura romantică europeană, creată în epoca “Renaşterii orientale”. Un important izvor îl constituie şi filozofia lui Schopenhauer, concepută într-o mare măsură după filozofia budistă şi după unele teorii ale Upanisadelor indiene.

Primele semne ale influenţei indiene în opera eminesciană se arată în scrierile din Viena. Romanul Geniu pustiu, început mai înainte, dar terminat la Viena, şi poezia Venere şi Madonă (1870) par a fi inspirate parţial din Sakuntala lui Kalidasa, care a exercitat o mare influenţă şi asupra marilor romantici germani ca Goethe şi Herder. De altminteri, scena reîntâlnirii celor doi eroi din poemul Călin (1876) se aseamănă, mai mult sau mai puţin, cu ultimul act din Sakuntala. În poezia Icoană şi privaz, scrisă în acelaşi an cu acesta, Eminescu îl proslăveşte pe poetul indian. De altminteri, prin atitudinea sa afectivă faţă de natură în Cezara, Lacul, Freamăt de codru etc., poetul român se apropie de cel indian, ceea ce constituie un paralelism interesant.

Tot în epoca vieneză, gândirea buddhistă îşi face prima apariţie în viziunea eminesciană şi de atunci rămâne veşnic legată de ea. Izvorul inspiraţiei unor versuri din Epigonii (1870) a fost urmărit mai de mult în Introducerea în teoria buddhismului indian a lui Burnouf (Paris, 1876), şi pasiunea intensă a lui Eminescu pentru Buddha şi doctrina sa a fost semnalată de mai mulţi cronicari şi exegeţi. E interesant de observat că primele scrieri inspirate din literatura budistă, de ex. Andrei Mureşanu (1869-1876), Împărat şi proletar (1874), Povestea indică (cca. 1877) şi Paştele (1878) se leagă mai mult de idealismul social al lui Buddha, de preocuparea sa pentru îmbunătăţirea vieţii maselor indiene, despre care Eminescu a putut să se documenteze din lucrările lui Burnouf şi Weber. Iar în operele ulterioare, Rugăciunea unui dac (1879), Glossa (1883) şi Oda în metru antic (1883), poetul e mai impresionat de etica şi filozofia buddhistă. În afară de acestea, Eminescu a folosit, pare-se, şi unele mituri buddhiste ca materiale de construcţie a cadrului fantastic din Sărmanul Dionis (1872).

Laolaltă cu buddhismul, unul dintre sistemele “heterodoxe” ale filozofiei indiene, Eminescu s-a interesat şi de sistemul “ortodox” al acestei filozofii, expus în Bhagavad-gita, Upanisade şi Manava-dharma-sastra. Concepţiile indiene, pe care le-a întâlnit acolo, nemurirea sufletului, metempsihoza, omologarea între sufletul individual (atman) şi cel universal (Brahman), raporturile între microtimp şi macrotimp, trăsături importante ale filozofiei indiene, au conturat gândurile poetului şi au contribuit la conceperea temelor esenţiale ale unor lucrări, de exemplu, Sărmanul Dionis, Umbra mea (1869-1870), Avatarii Faraonului Tla (anii petrecuţi la Viena şi la Berlin), Archaeus (cca. 1875) şi Ta twam asi (1879).

Frământarea lui Eminescu pentru a pătrunde în misterul creaţiei începe aproximativ prin anul 1872, când el recurge la studierea Vedelor, pe care şi le însuşeşte în anii de la Berlin, şi astfel ajunge la ultima treaptă a studiilor indianistice. Ca rezultat, geneza indiană, concepută în Rigveda şi în Manava-dharma-sastra se asimilează viziunii eminesciene, şi după strădania de ani întregi, se exprimă în Rugăciunea unui dac (1879), Scrisoarea I (1881) şi Luceafărul (1883).

Înrudirea cosmogoniei eminesciene cu două imnuri din Rigveda, Imnul către zeul necunoscut (Rv. X, 121) şi Imnul creaţiunii (Rv. X, 129) s-a stabilit mai de mult. Dar confruntarea Scrisorii I cu imaginile începutului şi sfârşitului lumii, cuprinse în Legile lui Manu aduce în lumină câteva puncte interesante de pornire, şi astfel identifică izvoarele unor motive încă nedeterminate din această poezie. Între acestea se poate menţiona motivul mişcării “punctului “(“deodată un punct se mişcă” etc), care apare în mod explicit în cartea sus-menţionată.

De altfel, unele versuri din Luceafărul, “mii de ani treceau în tot atâtea clipe” sau “din chaos, Doamne, -am apărut/ Şi m-aş întoarce-n chaos…/ Şi din repaos m-am născut,/ Mi-e sete de repaos”, se leagă strâns de ideile apărute în acest text. Pe baza acetor asemănări se poate constata că Eminescu a cunoscut şi Legile lui Manu, din traducerea germană a lui J.Chr. Huttner (1797).

Versurile din aceste trei poezii legate de Rigveda şi de Manava-dharma-sastra relevează cu câtă exactitudine Eminescu a tradus termenii sanscriţi; uneori traducerea sa a întrecut şi pe cea germană sau engleză, realizată de autori atât de cunoscuţi. Ca să prezentăm doar câteva exemple, expresia “dor nemărginit” din Scrisoarea I, prin care Eminescu traduce kama din Imnul creaţiunii, e mult mai apropiată de ea decât Liebe, Trieb, love sau desire, pe care le-au folosit traducătorii germani şi englezi. Iar în versurile sus-menţionate din Luceafărul, cuvântul “repaos” pare să fie cel mai indicat să exprime sensul propriu al termenului sanscrit nirvrti, care apare în Legile lui Manu. Priceperea atât de perfectă a terminologiei filozofice din limba sanscrită ne îndeamnă să credem că Eminescu şi-a însuşit o bună cunoaştere a acestei limbi. În legătură cu aceasta, am dori să atragem atenţia asupra faptului că în timpul bolii Eminescu i-a spus Mitei Kremnitz că limba sanscrită o ştia mai de mult, afirmaţie care, din nefericire, n-a fost tratată cu destulă seriozitate. De altfel, acest fapt reiese şi din parcurgerea manuscrisului gramaticii sanscrite lăsat la Iaşi.

Cronologic, influenţa indiană asupra gândirii eminesciene, aşa cum o dezvăluie operele sale, indică diferite ipostaze ale studiilor indianistice realizate de poet. Începând cu literatura sanscrită clasică, el a mers treptat prin filozofia buddhistă, filozofia ortodoxă (Bhagavad-gita şi Upanisade) şi la ultima treaptă a ajuns la Vede, ceea ce constituie cea mai ştiinţifică şi mai ordonată metodă a studiilor indologice.

În cursul întregii perioade a creaţiei eminesciene – de la Venere şi Madonă (1870) până la Kamadeva (1887) – gândirea indiană a rămas strâns legată de imaginaţia artistică şi viziunea filozofică a poetului român. Ea s-a impregnat atât de mult propriei sale gândiri încât ni se pare că orice încercare de interpretare a filozofiei lui Eminescu ar rămâne incompletă fără să se refere la filozofia indiană, un important izvor al inspiraţiei eminesciene.

5 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » EgoPHobia #24

  2. De_ne_nteles

    fiecare dintre noi are o latenta dar depinde de noi cand si cum o folosim, se pare ca M.Eminovici (Eminescu) a stiut cum sa o foloseasca.

    AM !& ANI 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.