Lumea Chipurilor

[Stoian G. Bogdan, Chipurile, Editura Cartea Românească, 2009]

de Cristina Nemerovschi (Morgothya)

Nu sunt un poet care-ar putea scrie cu sânge-/
le lui. Sunt mai degrabă un copil care-a îmbătrânit prea/
devreme.
[Stoian G. Bogdan, Scurtă biografie, Chipurile, 2009]

eu nu sunt un poet. eu sunt un poem [Stoian G. Bogdan, Ciotlosharada, Chipurile, 2009]

Scurta biografie-poem precum şi motto-ul (dedicaţie) plasate în deschiderea volumului Chipurile (apărut în iunie 2009 la editura Cartea Românească) pregătesc oarecum cititorul pentru cele 40 de poeme pe care urmează să le citească. Poeme-povestiri, inspirate fără-ndoială din biografia autorului, care la prima vedere nu se reduc la a-l înfăţişa pe acesta, dar, în acelaşi timp, nu părăsesc drumul pe care el şi-a purtat paşii. Stoian G. Bogdan reconstruieşte câteva portrete ale unor fiinţe care au avut – sau ar fi putut avea – influenţă asupra devenirii sale. Chipurile pot fi citite atât ca o poveste cu personaje, care mai de care mai dramatic, mai decăzut, mai înduioşător sau mai blamabil, cât şi ca o cronică a adolescenţei şi tinereţii autorului. Nu în ultimul rând, personajele care respiră şi îşi spun povestea în carte, prin propria lor voce, realizează un portret al locului fără ieşire ce a reprezentat cadrul – şi uneori sfoara care mânuia marionete – în care s-a scris povestea acestor voci pe care le ascultă cititorul atunci când parcurge Chipurile.

Poemele curg într-un ritm alert, lăsând uneori senzaţia că urmăreşti un film, alteori că citeşti un articol dintr-un ziar de scandal sau că asişti la o piesă de teatru. La întrebarea dacă ar fi putut fi Chipurile un roman sau un volum de nuvele, în loc să fie poezie, răspunsul este, cel mai probabil, afirmativ.

“Nu sunt un poet, sunt un poem”, scrie Stoian G. Bogdan care, aşa cum mărturiseşte, crede foarte mult în personaje, în imaginea acestora plină de viaţă care rămâne adânc săpată în mintea cititorului. Personajele alese de poet pentru a fi retrezite la viaţă în acest volum împrumută o mare parte din vivacitatea şi aplecarea spre viciu a personajelor lui Mateiu Caragiale din Craii de Curtea Veche. Nu este de altfel o coincidenţă că autorul alege să-i dedice, nu fără o asimptotică reverenţă, volumul Chipurile tocmai celui mai viciat şi lipsit de nobleţe dintre personajele principale ale Crailor, Gorică Pirgu.

Asemeni lui Pirgu, cel “dat in paşte”, autorul găseşte demne de interes personaje din lumea interlopă. Stoian G. Bogdan le prezintă în maniera lui Mateiu Caragiale, complet diferită de cea dostoievskiană; ele sunt lipsite de măreţie si aristocraţie, redate în cotidianul lor, îngropate în viciu şi mizerie, pradă unei realităţi fără ieşire, fără scăpare…

Prezentarea ironică şi plină de haz, e drept pe alocuri tristă, a personajelor, se împleteşte cu accese de melancolie, depresie şi nihilism şi cu mărturisiri ale autorului precum: “deschid pleoapele direct din carne privesc/aceleaşi chiştoace stoarse/sperând că-mi vor aduce măcar un pui de cancer/aceeaşi zi încolăcindu-mi-se în jurul gâtlejului/ca şi ieri ca şi alaltăieri” (Poemul din ultima cameră).

Autoportretul pe care şi-l face Stoian G. Bogdan întăreşte ideea că toate chipurile, dacă nu sunt, cel puţin ar putea fi alter-ego-uri ale acestuia. Poetul se identifică cu cei pe care îi prezintă, le scuză întrucâtva ratarea şi natura vicioasă, iar motivul este acela că: “Am de la strămoşii mei turci abilitatea/de a prinde şansa de coaie, o mare slăbiciune/pentru fecioarele de bani gata şi pentru aur./Am de la strămoşii mei ţigani un suflet înflorat ca fustele bunică-mii şi un pumnal/în buzunarul de la piept./Am de la strămoşii mei greci nas borcănat, ureche muzicală/şi gură spurcată. Sunt un bărbat însingurat,/pentru că am de la strămoşii mei evrei dezavantajul/de-a nu-mi găsi locul şi o mai mare dragoste pentru averi decât pentru oameni./şi am de la strămoşii mei români patima/băuturii, talent literar şi-un loc la cimitir” (Săgeată neagră).

Personajele care populează Chipurile prind contur în măsura în care reconstituie o trăsătură a autorului. În rest, ele păşesc prin carte oarecum aleatoriu, singura caracteristică a lor fiind decăderea, în strânsă legatură cu purgatoriul reprezentat de Comăneştiul fără ieşire, ce aminteşte de Ieudul fără ieşire al lui Ioan Es. Pop. “Iubesc rataţii, nu şi ratarea”, scrie Stoian G. Bogdan în Ciotlosharada, motivând alegerea personajelor care populează Chipurile. Privind personajele ca alter-ego-uri, niciunul nu trece prin carte fără a lăsa ceva în urma sa, fiecare reprezintă o trasătură de caracter sau un fragment din viaţa povestitorului.

Personajele pot fi privite ca tot atâtea chipuri ale Comăneştiului fără ieşire, un oraş gri şi carnivor care, asemeni monstrului-oraş-Derry-clovn al lui Stephen King reuşeşte să ia măşti diferite, fiind odată o prostituată, altădată un mafiot, altădată o rudă a autorului, altădată clienţii ospiciilor. Aşa cum oraşul-monstru lua forma celei mai ascunse frici ale celui pe care vroia să îl prindă în plasă, Comăneştiul lui Stoian G. Bogdan îşi prinde ca un păianjen victimele tocmai momindu-le cu un aer familiar, cu acel sentiment fals confortabil de “acasă”, locul în care nimic rău nu ţi se poate întâmpla: “inspiri expiri până ce vezi oraşul/cu ziduri gri aer stătut şi oameni gri/cerul nu se mai vede deasupra/sunt numai ruine şi mii de capcane” (Halucinaţie în drum spre oraşul natal).

[SGB, colecţia personală]

Majoritatea poveştilor sunt prezentate cititorului cu ironie, uneori cinism, cu o detaşare care este mai degrabă aparentă, poetul jonglând cu sentimente şi jucând rolul unui autor care relatează impersonal un fapt divers:

“Oliviu a spart într-o zi, de geamul liceului vecin, un ou/probabil simţea că, peste nici câteva zile, va veni paştele/şi că, ai lui fiind divorţaţi, nu are pe nimeni mai aproape/de-atât/a aruncat de la douăzeci de metri/şi bucata aia enormă, care avea să fie înlocuită cu un termopan/s-a prăbuşit peste o fată” (Oliviu).

“Îmi doream multe,/dar bătrâneţea mă ţinea legată ca pe-o căţea/în călduri. Într-o noapte, am închis ochii strivită/de singurătate şi nici până-n ziua de azi nu i-am mai deschis. Iată-mă aici, la fel de analfabetă şi de nefericită,/cum îmi petrec veşnicia, lângă un senator, doi generali/şi-o profesoară universitară, în cavoul familiei Lambrino” (Frăsina Lefter)

“Culmea e că în cele mai crunte/momente de beţie, când o mai despărţea o duşcă de
comă,/făcea nişte sarmale care (să mor de nu) duceau în extaz!” (Familia pulii).

Întâmplările dramatice ce lasă impresia de autobiografie sunt prezentate fără patos, într-un limbaj cât mai firesc, ceea ce le face cu atât mai intense şi mai reale: “greu suportam/durerea şi huruitul/frezei care-mi săpa prin măsele şi tata ştia/îmi spunea imaginează–ţi că în momentele alea/auzi un motor afară/făceam asta şi funcţiona/la fel îmi imaginam/şi când aspiratorul obstetric/trăgea din pântecul Celiei/fetusul ciopârţit de chiuretă/care ar fi ajuns cândva să-mi fie fiu sau fiică/şi nu mai mergea” (Ion sau Ioana).

Moartea este tratată cu aceeaşi ironie, şi chiar cu haz, la o adică, ca de pildă în poemul Toţi murim egal: “Toţi murim egal/dar dl Teo moare chiar acum./Nu-i mare scofală/şi n-aş scrie despre asta dacă n-aş şti că-i ateu./Iar pentru noi ateii moartea/nu vine cu limuzina,/nici nu e poarta spre fericirea/sau osânda veşnică”, scrie în continuare Stoian G. Bogdan.

Finalul poemului îi pricinuieşte o reflecţie existenţială legată şi de poezie în sine: “Moartea lui îmi aminteşte de moartea mea/şi moartea mea îmi aminteşte că eu scriu poeme când aş putea fi/fericit” (Toţi murim egal).

Un personaj special al Chipurilor este BMW-ul, prima maşina care i-a aparţinut poetului, despre care acesta spune cu umor: “În ea au intrat jumate din scriitorii români ai ultimilor/douăj’ de ani, iar cealaltă jumate mi-au zgâriat-o şi /mi-au scuipat-o” (Vând BMW 318). Maşina devine o metaforă a fericirii asemeni calului verde din Toată viaţa am alergat după un cal verde.

Ironia abundă şi in această descriere: “Mi-am luat-o la douăşpatru de la un ţigănoi hodorogit,/cu banii pe care-i strângea bunică-mea pentru înmormântare”.

Stoian G. Bogdan refuză cu încăpăţânare să se plieze imaginii clasice a poeţilor: “Eu nu sunt un poet în sensul clasic al cuvântului, adică un tip cu plete, murdar, alcoolic, plictisitor şi neînţeles”, spune autorul Chipurilor într-un interviu. În schimb, recunoaşte că “îmi trebuie fix 400 000 de euro ca să am iluzia/că sunt fericit” (astăzi împlinesc 25 de ani).

Unele personaje din Chipurile ar putea fi, asa cum scrie şi Oana Cătălina Ninu în cronica din Observatorul Cultural, “subiecte ale ştirilor de la ora 5”; ceea ce le face sa fie mai mult este atitudinea celui care le reînvie în carte: “se zvonea că trăise cu/maică-sa şi c-o omorâse/se zvonea că-l are pe dracu-n el/mie îmi tot vindea găini aşa că nu-l judecam/l-au găsit în veceul din fundu’ grădinii/şi după cercetări s-a stabilit că zăcuse acolo peste patruj’/de zile/şi-aşa a fost că altfel nu se explică/putoarea iscată în toată acea perioadă” (La înmormântarea nemernicului).

Ironia nu lipseşte însă din nicio prezentare a acestora, ceea ce ar fi făcut probabil din aceasta carte şi un foarte reuşit roman. Umorul îmbracă diferite forme în volum, devine pe alocuri un fel de haz de necaz sau chiar nostalgic. Stoian G. Bogdan pare să se întrebe adesea ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost în locul unuia sau altuia dintre eroii (sau anti-eroii) săi.

Portretul oraşului Comăneşti arată astfel: “Prima privire îti conturează calea ferată acoperită de/rugină/a doua ţi-o arată cum se sfârşeşte brusc/în câmp/de parcă cineva ar fi bătut în cuie/„De-aici nimeni nu pleacă!” “(Halucinaţie în drum spre oraşul natal).

Verdictul este lipsit de echivoc: “aici prietene ar fi fost mai bine să nu intri/ăsta-i oraşul comăneşti. aici m-am născut eu/aici te aşteaptă disperarea în rochie de mireasă/şi moartea dacă ai noroc (Halucinaţie în drum spre oraşul natal).

Pentru a întregi peisajul decadent, ospiciul nu lipseşte, la rândul său, din relatările Chipurilor: “aici între ziduri/ca-ntr-o bulă de linişte/zac cei care-au trecut prin zidurile realităţii/psihopaţii/paranoicii/oligofrenii/mama” (Sanatoriu), care îi pricinuieşte unul din rarele momente de sentimentalism poetului: “m-ar împăca acum şi-o bătaie/un blestem o înjurătură/un scuipat/fiindcă îmi e atât de dor/atât de dor/de mama”.

O figură la fel de familiară ca şi cea de mai sus este prezentată în General Guşă nr. 3:

“îmi apăsam irişii pe firele ruginite de sârmă ghimpată/care delimitau vieţile celor ca tata./îmi căutam cuvintele, tonul, grimasa şi puţină tărie în/câte-o duşcă de vodcă”….”cinci minute! a zis gardianul. cinci, a repetat după el/tata./s-a bucurat văzându-mă, dar când m-a/privit în ochi,/i-am simţit/bucuria carbonizându-se într-o secundă, ca o ţigară terminată/dintr-un fum scurt”.

Dacă figura mamei inspiră efuziuni sentimentale, cea a tatălui îl menţine într-un sentiment amestecat de ironie-timiditate-disperare: “a murit tata… mi-a zis, parcă citindu-mi gândurile./a murit, am răspuns încleştându-mi maxilarul./îmi treceau prin cap tot felul de cuvinte pe care nu le/puteam rosti./cumva şi gardianul se făcuse sloi, plutind cu o mână pe/armă,/în tăcerea ce inunda întregul penitenciar./cert e că vocea gardianului a sunat ca un ceas desteptător:/a trecut timpul! luati-vă rămas bun, c-acuş e revelionul!” (General Guşă nr. 3).

Limbajul pe care poetul îl numeşte “unul obscen” are darul de a plasa personajele în mediul lor de zi cu zi şi, împletindu-se cu umorul balcanic al scriitorului, dă naştere unor fragmente pline de haz pe care cititorul le reţine cu uşurinţă: “La proces, fază crimă, după ce i-au dat în sictir vreo/cinci ani/S-a ridicat:/– Onorată instanţă, aţi putea să mai-aprobaţi o probă la dosar?/O gaură?/– Poftim? a zis judecătorul contrariat./– Da, o gaură, ca să vă iau dosaru-n pulă!” (Super).

“Toate femeile de care mă îndrăgostesc ajung rău”, sună verdictul lui Stoian G. Bogdan profetic într-una din poezii, iar naraţiunea din Chipurile nu-l contrazice, din moment ce figurile feminine asupra cărora insistă poetul pendulează între bordel, ospiciu şi boxa acuzaţilor sau o existenţă lipsită de farmecul pe care acesta îl presimţise cândva: “astăzi, după atâţia ani, am zărit-o întâmplător./stătea pe-o bancă-n copou, alăptându-şi fetiţa./avea un ochi vânăt, o buză spartă, nicio verighetă pe deget.” (prima dată când am fost într-un club de striptease).

Amintindu-şi experienţele erotice, autorul parcurge intregul drum între nostalgie: “tu mă căutai disperată nopţi întregi/până când se goleau tomberoanele/abia atunci mă găseai pe trotuar/bâzâit de muşte distrus/îmi sărutai mâinile zdrobite/îmi spălai sângele-nchegat cu părul tău/şi-ţi păsa numai de mine” (A girl to remember) şi ironie usturătoare: “aiurea/spun că te iubesc ca să obţin chestii” (Sunt. O lichea).

Poezia lui Stoian G. Bogdan este impregnată – fără a fi însă şi sufocată – de o nostalgie cărtăresciană, impresie lăsată de altfel şi de mărturisirea “Sunt un copil care-a îmbătrânit prea devreme”, a lucrurilor care nu mai pot fi niciodata aşa cum erau. Nostalgia după un trecut ce nu mai poate fi regăsit se împleteşte şi cu accese de nihilism, damnare şi imagini violente asemănătoare poeziilor lui Ştefan Bolea: “până la urmă o să-mi scot eu frumos ochii/ca să-mi îndes în orbite două grenade cu inelele scoase/poate aşa o să am o viziune mai normală/asupra lucrurilor/poate aşa voi avea un look mai mulţumitor” (Poemul din ultima cameră).

Ca şi în Levantul lui Cărtărescu, vocea autorului intervine în spaţiul dintre poeme, cu o scurtă explicaţie-remarcă, privindu-şi cartea şi din exterior, făcând pentru un moment o pauză din rolul de narator: “m-apropii de finalul chipurilor/îmi creşte tot mai multă vată în nări” (Între patru paranteze).

Dacă debutează printr-o scurtă referire autobiografică, Chipurile se încheie, simetric, cu o întoarcere acasă, întoarcere care pare să vină prea târziu, mult prea târziu ca să nu fie privită oarecum cu ochi străini: “cobori din maşină pe ţărâna în care ţi s-a terfelit/ copilăria acum eşti om în toată firea nu ca atunci când ai plecat” (acasă).

Reîntâlnirea provoacă sentimente contrarii: “îţi faci curaj deşi-năuntru nu te mai aşteaptă/nimeni/o gaşcă de ani ţi-a pângărit casa”…”aici era uşa/intri/aici te-ai blocat/şi parcă simţi leşinul apropiindu-se din camerele goale/cu poze arse cu păienjenişuri si mii/de şobolani/te ghemuieşti într-un colţ al salonului/şi-ai vrea să plângi dar parcă fuţi finalul” (acasă)

Departe de a fi “futut”, finalul Chipurilor aduce acea doză de sentiment ş nostalgie care estompează oarecum duritatea portretelor cuprinse în carte, punându-le în acelaşi timp şi în valoare. Stoian G. Bogdan nu este un poet care scrie doar pentru a şoca şi pentru a-şi pune la încercare cititorul, ci pentru că simte că are ceva esenţial de mărturisit. Probabil unul dintre motivele care l-au transformat într-un autor apreciat deopotriva de răzvrătiţi dar şi de către cititori cu gusturi mai “clasice” în ce priveşte poezia.