libris.ro

Lupancii

de Stoian G. Bogdan

Nu vei găsi în niciun dicţionar acest cuvânt, pentru că cei care-l mai cunoşteau au crăpat.. Acesta e un cuvânt care duce undeva într-o poveste. O poveste care începe
la sfârşitul unei miercuri spre joi, când mergeam cu Cosmin şi cu Grigorenko (şi Komartin nu era cu noi dar îl rog pe această cale să nu se simtă exclus, căci deşi a lipsit din viaţa noastră de noapte, el ne este mereu prezent în literatură), dinspre observatorul astronomic, unde nu am putut intra nici morţi, înspre Piaţa romană. Deodată, în faţa unui conac părăsit, înălţat deasupra unei gradini părăginite înprejmuite cu un gard de fier, îmbrăcat în nişte zdrenţe de haine, mi s-a înfipt în privire un bătrân.

Avea ochii în cămaşă de forţă, o barbă grizonată şi-un trup aproape de mumie. Stătea tolănit pe un prag de piatră lângă o sticlă de vodcă golită pe trei sferturi, în lumina spălăcită a unui bec. Se boldea interesat într-o carte cu coperţi mucegăite. În faţa lui zăceau, printre nailoane şi scaune rupte, vreo căteva sute de cărţi, puse doldora în lădiţe de plastic. Instigat de vechimea cărţilor, m-am oprit. Tovarăşii mei, au mai făcut câte doi paşi fiecare şi s-au oprit după mine. „Stai să văd ce cărţi are moşu’ ăsta” am !-mat. „Hai, na!” a zis Cosmin. Grigorenko a început să râdă şi nici atunci şi nici acum n-am înţeles de ce. „Poezie aveţi şefu’?” am făcut spre bătrânul care a tresărit. „Depinde ce, bă!” aproape că mi-a urlat. „Cărtărescu?” zic. „Nu!” zice. „Stratan-Iaru?” adaug. „Iaru! Ceva… Dar n-am chef să caut acuma.” „Haideţi şefu’.” am rugat şi am intrat în grădină sărind peste un scaun care bloca accesul. „Bă, tu să nu intri în curtea mea, bă!” a sărit ca ars bătrânul şi s-a ridicat în picioare. „Ieşi! Afară din curtea mea. Acum!” mi-a urlat. M-am conformat cu gândul că, dac-o fac, obţin vreo carte de Iaru în ediţie princeps. Am ieşit. „Bă tu cine eşti, bă!?” mi-a zbierat cu ochii cât cepele. „Eu sunt scriitorul Dan Andrei Negru, bă! Eu sunt sufletul Pieţei romane! Tu cine eşti, bă?” „Eu sunt Bogdan.” am zis şi Cosmin a adăugat „Şi el e scriitor.” „Și ce-ai scris tu, bă, zăbăucule?” mi-a zis în timp ce-l întrebam pe Cosmin dacă a auzit de el. „Poezii, şefu’.” am răspuns cu modestie în timp ce Cosmin îmi răspundea că nu auzise. „Ce poezii ai scris tu, bă? Ia. Zi-mi două versuri!” „Ce versuri să-i spun, mă?” fac io spre Cosmin. „Zi-le pe alea cu ‚toate femeile de care mă-ndrăgostesc’.” mi-a zis el. Şi bag: „‚toate femeile de care mă îndrăgostesc ajung rău raluca’…” „Mai tare, bă, că n-aud!” mi-a urlat. Într-adevăr, zgomotul traficului de pe strada din spatele nostru era asurzitor. Şi repet: „‚toate femeile de care mă îndrăgostesc ajung rău raluca’…” „Mai rar, bă, să te pricep!” îmi zbiară nea’ Negură, iar eu continui: „‚de parcă liniile din palmele mele’”…-puncte „Aşaaaa” adaugă şi nea’… „‚se termină în palmele lor’!” închei. „Îmi place, bă! Îmi place.” mă gâdilă nea’ Negu’. „Și mie.” îi zic. „Va să zică eşti scriitor, bă!” „Da’!” confirmă Cosmin şi continuă: „O să-i apară într-o lună un volum la Cartea Românească.”, apoi după o pauză adaugă: „Acolo unde a publicat Nichita”, conştient că numele lui Nichita topeşte tot în scriitori anonimi, de vârsta lui nea’ Negu’. „Io i-am futut gagica lu’ Nichita înainte s-o fută el, bă!” urlă din nou. „Pe cine, pe Melineasca?” îl ischiti Cosmin. „Pe Lidia, băăă! ce Melinească?” îl lămuri nea’ Negru, apoi continuă: „Lidia cea cu forme de zeiţă, cea mai frumoasă femeie din ţară, la ora aia, bă!”. „Aha”, am făcut eu tâmp. „Stai că vă recit eu ceva din mine, bă… publicat în Canada de…” am uitat eu cine „…directoarea…” nu ştiu cărui comitet „… poemul: Elada!” a rupt filmul conversaţiei nea’ Negu’. Şi-a început să recite un poem despre zeii greci şi Homer, din care mai reţin doar versul ăsta: „nimfetele se-mpiedicau în iarbă, bă!” Oricum, ţin minte că mi-a plăcut şi mie şi lui Cosmin poemul, după felul în care, îmi amintesc, că dădeam amândoi din cap. Ceea ce ne-a făcut să-l privim mai cu interes pe nea’ Negru. „Frumos.” am zis eu. „Da.” a confirmat Cosmin. „El e critic literar…” arat eu spre el „scrie în România Literară.” „Da?” făcu mirat nea’ Negru. „Face cronică săptămânală.” se băgă şi Grigorenko. „Atunci stai să-ţi mai zic eu una!” interveni nea’ Negru. Şi-a început un poem în rime care, deşi era atât de clasic ca stil, pe noi trei ne-a dat pe spate. Nu l-a mai terminat, ne-a spus doar că restul e doar pentru sufletul lui. „Ăsta treb’ publicat în rî lî, mî!” am făcut către Ciotloş şi domnu’ Negru mi-a tăiat-o: „Nu-mi trebuie să le public nicăieri, bă! Mi le public eu singur până mor, dacă vreau. N-auzi că le public numai în Canada?” „Dea…” l-am aprobat din complezenţă. „Cât costă cartea asta?” întrebă Grigorenko arătând spre un tom cu coperţi aurite dintr-o lădiţă de lemn. Era o ‚Istorie a literaturii engleze’. „Toţi banii din buzunar!” i-a băgat-o domnu’ Negru. „Scump.” i-a răspuns. „Nu, bă!” a conchis bătrânul umplându-l de brobonele de salivă. „Zece lei.” a umplut el golurile mai mari. „Dă-i mă, că merită.” am zis eu. şi Grigorenko a început să numere banii cu degetele umezite de pe faţă. I-a dat. Şi-a luat. „Haideţi să-mi iau o vodcă, mă roade stomacu’, bă.” a zis domnu’ Negru. „Unde?” a zis Cosmin. Aici, bă, sub ţâţele lupoaicei.” „Hai mă” am zis.

Am mers cu toţii sub capetele înăţate deasupra unor veşminte care ne făceau să arătăm ca un oximoron umblător. „Ce mai faci, fă” ?-ba bătrânul angajatele Rebu. Şi ele îi răspundeau: „’Fă’ să-i zici lu’ mă-ta nea’ Negru!”. „Ha-ha” râdea bătrânul „mânca-ţi-aş pizda aia belită, fă!” şi mergea mai departe. Şi noi lângă el buluciţi de destinderea bătrânului. „Astea-s fetele mele, bă!” ne zicea el cu o mândrie autoconştientă de ridicolul ei şi-ntr-un final am ajuns la magazin. Cum adineauri găsisem sub scaunul pe care stătuse Groşan vreun milion jumate, am făcut cinste. Apoi prin acelaşi scenariu ne-am întors înapoi în grădina cu cărţi. Ne făcuserăm scaune din nişte lăzi şi masă dintr-o scândură şi ne-am aşezat în aşa fel încât să nu distrugem unda de formă. Despre unda de formă ar fi de povestit mult, însă nu prea am chef. Aşa încât nu-mi rămâne decât să spun că ea era o aliniere a lucrurilor din câmpul vizual, în diferite locuri, astfel încât să nu-l enerveze pe domnul Negru.


[Claudiu Komartin, Bogdan Creţu, SGB, Dan Sociu, George Vasilievici, Cosmin Ciotloş, Răzvan Ţupa @ Cluj-Napoca © 2007 Un_Cristian]

După o lungă discuţie despre antichitate, care a cuprins şi povestea statuii Lupoaicei, cea care îi hrănise pe Romulus şi Remus, bătrânul ne-a spus că trebuie să ne facem un fel de club al nostru. Un club exclusivist, cu artişti, cercetători, filosofi, etc. pe care să-l numim „Lupancii”. Idee care ni s-a părut excelentă, mai ales că era încununată cu o geneză neobişnuită dar foarte mişto.

Din discuţii am observat că Dan Andrei Negru era o enciclopedie ambulantă. Cunoştinţele lui cuprindeau de la literatură până la psihologie, trecând prin economie, drept, astronomie, astrologie, fizică, chimie, etc. Avea răspuns şi la cele mai grele întrebări, ceea ce pe mine m-a uluit. Terminase Cibernetica vizavi, la ASE, în urmă cu mulţi, mulţi ani şi n-am mai aflat ce-a făcut mai departe fiindcă ne-am luat cu altă discuţie. După un timp s-a făcut ceasul vreo două şi am plecat şi noi.
„Tre’ sî mai venim pi la ăsta.” am !-mat eu în drum spre maşină iar domnul Negru ne-a strigat din urmă: „Să nu uitaţi să mai treceţi pe la mine, bă! pân-atunci eu mai sug o vodcă de la ţâţa Lupoaicei!”

Dar când ne-am mai dus, murise.

libris.ro

5 Comments

  1. simona

    nu.nu stiti nimic.sau aproape nimic.veti afla.probabil in ianuarie 2012 cand vom publica cate ceva din ce a scris!abia atunci veti sti!:)

  2. simona

    si ca idee..nu a murit de ras…poate moare acum de ras cand vede zbaterea noastra iar el este…above these

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *