Politica occidentală şi penisurile balenei

 

de James Bent [Australia]
 

traducere din engleză de Zenovia Popa [masterand MTTLC]
 

for the English version , click here

      Uite ce, când ceva mă calcă pe nervi, pur şi simplu nu mai suport. De exemplu, canapelele colegei mele de apartament. Mă urăsc pentru chestia asta. Las oamenii să aducă lucruri în viaţa mea şi nu-mi pasă deloc în acel moment ce-mi vor face. Dar întotdeauna se întâmplă că-mi fac ceva, şi în loc să dau vina pe mine, mă enervez pe cel care a adus chestia aia oribilă în viaţa mea. Ştiu că nu este corect din partea mea, dar unele chestii nu-mi plac defel.       

      Este oare rezonabil să mă enervez pentru nişte canapele?  De fapt, este, mulţumesc de înţelegere. Dacă erau canapele normale, atunci poate nu, dar canapelele colegei mele de apartament sunt nişte chestii vechi, grosolane, la mâna a doua, care ocupă foarte mult spaţiu – nu e deloc amuzant. Sau bine. Sau în regulă. Sunt un dezastru Feng Shui, care a avut deja loc. Totul are loc de vreo 11 luni încoace. Şi nu am fost prezent decât în ultimele şapte. Nu că asta ar schimba cu ceva situaţia.    

      Aşadar de ce acum? Şapte luni de când stau aici, de ce acum? Deoarece astăzi am vrut să fac schimbări. Am vrut să mut masa de bucătărie într-o parte, cât să pot trage una din acele canapele grosolane către uşa glisantă, şi apoi urma să mă intind la soare. Şi aşa am făcut. Am pus masa pe peretele lung opt metri al camerei de 32 metri pătraţi, am tras una din canapele şi am pus-o în faţa uşilor. Şi atunci au început necazurile. Ca un dezastru natural sau o traumă majoră, ca atunci când pierzi un dinte sau descoperi că te-ai îngrăşat când credeai că ai reuşit să rămâi cât de cât slab, totul s-a schimbat. Muţi o chestie, muţi două chestii şi deodată tot locul se schimbă. Şi tocmai asta s-a întâmplat. Am mutat masa, am mutat canapeaua, şi dintr-o dată apartamentul nu mai era acelaşi. Am scos dopul de la sticla frustrării mele încălzite şi aromate ca vinul, şi acum să fiu al naibii dacă o să-l pun la loc cum era. Numai că nu am de ales. Canapelele alea două nenorocite şi grosolane sunt prea mari ca să meargă în orice altă parte în afară de colţul camerei, în unghi drept una faţă de cealaltă.       

      Stau pe canapeaua din fundul camerei pe care nu am mutat-o încă şi mă gândesc ce să fac. Dar dacă aş muta pe perete şi comoda TV, care, apropo, este tot foarte mare? Numai că nu pot, deoarece asta ar însemna să mut masa în altă parte, care este prea mare ca să o mut oriunde altundeva decât unde este. Şi antena de televizor este fixată, iese din gaura mică din perete, ca un metrou huruind în staţie. Dar dacă pun una din canapele în paralel cu masa? Nu, ar arăta urât.        

      Este simplu şi evident: canapelele sunt prea mari. Au fost prea mari de la bun început.  Au fost prea mari tot timpul în cele şapte luni de când stau aici. Au fost prea mari tot timpul în cele 11 luni, de când le are colega mea de apartament. Au fost prea mari din ziua în care au fost făcute. Blestem designerul. Blestem întreaga moştenire a designului occidental pentru că a creat acest stil de canapea. Mă uit pe spatele canapelei de la uşă.  Pernele braţelor sunt masive. Sunt rotunde şi bombate şi umflate ca nişte apendice hidoase, ca nişte colaci de grăsime pe părţile laterale ale unui elefant. Sau poate ca nişte penisuri de balenă? Nu sunt sigur de asta, nu am văzut niciodată penisul unei balene. Deşi, nu de acolo vine termenul de “sulă”?  Bat câmpii…               

      De la designul occidental, cred că pot trece la politica occidentală. Şi apoi dacă mă întorc destul de mult în timp ajung tocmai la greci şi la epoca raţiunii. Şi s-ar potrivi destul de bine, căci colega mea de apartament este grecoaică. Sau, mă rog, pe jumătate. Vreau să o sun şi să o întreb “Deci unde era nenorocita aia de epocă a raţiunii când ai decis să cumperi aceste canapele stupid de mari, prostănaco?” Numai că nu o voi face. Nu o voi face pentru că s-a dus acasă şi va sta ceva timp pentru că s-a întâmplat ceva grav în familia ei.  Trebuie să fiu înţelegător. Dar nu am chef să fiu înţelegător acum. Nu faţă de ea, şi sigur nu în privinţa canapelelor.       

      Prietena mea vine de afară, purtând bikini albi care fac pielea ei maronie să pară şi mai închisă la culoare. Arată ca un covrig. Ca o bucăţică de pâine prăjită. Ca un creion foarte maro. Este o fată foarte drăguţă. Se uită la mine ciudat. Vrea să ştie de ce stau în fundul camerei când acum jumătate de oră mutasem una din canapele la uşă ca să pot sta la soare. Îi spun ce mă deranjează. Îi spun cât de mult urăsc canapelele. Şi masa. Şi comoda TV. Vreau să scap de toate. Vreau să le ard, să le toc, să le mutilez, să le distrug. Vreau să le fac să dispară cu totul. Îmi spune că nu pot, pentru că e vorba de colegii mei de apartament. Colegii noştri de apartament. Nu văd de ce ar conta asta. Şi nu mă linişteşte.  

      Vom mai sta aici încă trei sau patru luni cel puţin. Să zicem patru luni, ca să facem discuţia şi mai interesantă. Patru luni. De patru ori 30 de zile. Să zicem 31 de zile să fie şi mai interesantă.  De patru ori 31 de zile. Asta înseamnă 124 de zile.  Imaginaţi-vă acum că înmulţiţi cu 24, apoi cu 60, apoi din nou cu 60. Ajungeţi la numărul de secunde pe care le am de trăit cu aceste canapele. Şi probabil şi mai mult de-atât. Nu pot face adunările în gând. Şi nici nu vreau. Ştiu că este mult. Sună ca şi cum ar fi foarte mult. Şi nu pot trăi atât de mult cu aceste canapele, chiar nu pot. Trebuie să dispară.        

      Mă  gândesc cum pot scăpa de canapele. Poate le pot arunca de pe balcon. Aş putea să zic că a fost un cutremur?  Sau poate un vânt puternic. Vântul e puternic pe aici. Probabil nu chiar atât de puternic. Dar dacă aş lăsa uşa deschisă şi aş ieşi puţin afară? Cineva ar putea veni şi le-ar putea fura. Dar atunci pot fura şi orice altceva. Pot fura lucruri care îmi plac. Cum ar fi iubita mea. Deşi probabil va trebui să o iau cu mine dacă ies afară, altfel respectivii hoţi s-ar simţi ciudat când pătrund în casă. Şi apoi ar mai fi şi poliţia şi rapoartele de poliţie şi anchetatorii de la poliţie şi reporterii de ziar. Cum aş putea minţi? Pot minţi o persoană, poate două, dar trei, patru, cinci sau mai multe? Dacă fac închisoare dacă sunt descoperit? Pot minţi cât de cât bine dacă cel mai rău lucru care se poate întâmpla e să plângă cineva. Cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât mai mult realizez că există un singur mod de a face acest lucru. Trebuie să le stric accidental în aşa fel încât să nu mai poată fi folosite. Şi la ce foloseşte o canapea în primul rând? Să stai pe ea. Bingo.       

      Nu i-am zis nici iubitei mele. A stat afară pur şi simplu, cu năsucul ei simpatic într-o carte, cu scopul de a trece de la pâine prăjită la culoarea stafidei. Este o treabă bună. Îmi plac stafidele. Unii oameni cred că arată ca rahatul de şoarece, dar eu cred că sunt tocmai bune. Mă uit în jur pentru un soi de catalizator. Am nevoie de nişte muniţie. E o sticlă de apă în bucătărie. Şi nişte vopsea într-o sacoşă lângă comoda TV. Nu văd cum m-ar ajuta oricare din ele. Apa nu le strică, nu, doar dacă le ţin ude luni de zile în şir; şi ar fi o prostie să spun că pictam pe canapea. Mă gândesc la vopsea roşie fără niciun motiv special, doar că îmi place culoarea roşie. Apoi sticla de apă îmi vine în minte.  Cele două gânduri se unesc şi iese o sticlă de apă roşie. Şi ce este apa roşie? Vin. E o sticlă de vin în bucătărie, lângă sticla de The Famous Grouse din care am băut deja o treime.       

      Mă  duc în bucătărie şi iau sticla de vin. Cum o să funcţioneze chestia asta? Trebuie să torn destul vin pe cele două canapele, pe toate pernele, patru cu totul, încât canapelele să arate groaznic. Carevasăzică pot începe deja procesul de ruinare.  Scot patru pahare de vin din dulap şi le pun pe o tavă de argint. Umplu la refuz toate paharele. Dar nu sunt încă pregătit de atac, trebuie să aranjez camera.       

      Trag canapeaua de la uşă şi o pun de unde am luat-o, în unghi drept cu cealaltă. Le stă aşa de bine împreună. Arată rău de fapt. Arată foarte rău laolaltă. Dar nu pentru mult timp.  Scot un adidas şi-l pun în mijlocul camerei la exact 45 de grade faţă de colţul de unire a ambelor canapele, la aproape 1,5 metri depărtare. Apoi, mă întorc în bucătărie şi iau tava cu paharele de vin, păstrând echilibrul doar într-o mână. Încet, cu grijă, intru în cameră. Ştii, dădeam o petrecere, la cină – asta o să zic colegei mele de apartament. Am invitat nişte prieteni de la serviciu. Am făcut dolmade – asta ca să arăt că nu am nimic împotriva grecilor. Ne-au plăcut şi astea. Am vorbit despre vreme. Am vorbit despre cât de rele sunt muştele anul acesta. Am vorbit despre designul occidental, politică, greci, epoca raţiunii. Au fost de acord cu mine că toate erau foarte bune. Pilonii înşişi ai societăţii. Le-am arătat canapelele. Toţi am spus cât de mult ne plăceau. Iubita mea şi cu mine ne strângeam puternic în braţe şi puteam simţi amândoi cum ne băteau inimile de fericire că acele canapele erau în vieţile noastre. Am propus un toast. Un toast cu vin roşu pentru canapele. Am adus tava cu paharele de vin, ca acum, am păşit cu atenţie către iubita mea şi cei doi oaspeţi ai noştri de la cină, am ajuns într-un loc, la 1,5 metri faţă de colţul de îmbinare a canapelelor într-un unghi de 45 de grade, şi piciorul meu s-a prins de ceva.  Când am repovestit, era vorba de unul dintre picioarele invitaţilor la cină. În realitate era adidasul.         

      Uimitor, vinul nu a pătat pe nimeni. Din păcate, toate cele patru pahare de vin au luat-o în direcţii uşor diferite, fiecare pahar şi conţinutul său a aterizat pe una din cele patru perne de pe cele două canapele. Am intrat în panică. Vinul a intrat în material. Ne-am panicat şi mai tare. Am întrebat cine ştia cum se scoate vinul. Nu ştia nimeni. Am scotocit tot apartamentul să găsim ce materiale de curăţat aveam. Soluţie de curăţat geamurile, înălbitor, soluţie de lustruit lemnul, lichid de spălat de vase, soluţie de curăţat duşumeaua, dezinfectant, vin alb, oţet, sos de soia, făină. Le-am amestecat pe toate. Am curăţat, am presat, am făcut terci, am frecat, am râcâit, am degresat. Rezultatul se lăsa aşteptat. Probabil am greşit amestecul. Sigur nu am folosit ce trebuia. Eu nu aveam cum să folosesc ce trebuia. Eu nu am folosit ce trebuia. Canapelele, ambele, erau distruse.  Nicio persoană sănătoasă la cap nu ar păstra canapelele cu pete imposibil de scos de la soluţie de curăţat geamurile, înălbitor, soluţie de lustruit lemnul, lichid de spălat de vase, soluţie de curăţat duşumeaua, dezinfectant, vin alb, oţet, sos de soia, făină. Şi vin roşu.        

      Iubita mea m-a privit în tot acest timp, de afară, cu nasul în carte. Năsucul ei simpatic. M-a întrebat ce făceam, i-am zis că am rezolvat problema canapelelor. I-am cerut numărul de acasă al colegei de apartament. Mi l-a dat. Şi am sunat să-i explic colegei mele de apartament ce s-a întâmplat de canapelele ei au ajuns să fie distruse şi imposibil de reparat. A înţeles, cred. Nu am ascultat-o cu atenţie, să fiu sincer, căci eram prea încântat de perspectiva de a scăpa de ele.       

      A doua zi am scos canapelele în stradă, să le ia cine vine de obicei să ia lucruri lăsate în stradă. Când ne-am întors de la lucru, dispăruseră. Intrăm în apartament şi nu avem pe ce sta.

      Acum pe cine ne enervăm, deşteptule?

4 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » Western Politics and Whale Penises

  2. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » Editorial Note [III]

  3. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » Notă Editorială

  4. Pingback: www.egophobia.ro NOTĂ EDITORIALĂ

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.