Generalul

Azilul (1, 2)

de Florentina Loredana Dalian [România]

Un soare blând, de început de toamnă, îşi face loc îndrăzneţ printre crengile pomilor înşiraţi ici-colo de-a lungul aleilor parcului. E o linişte odihnitoare, întreruptă doar de  zgomotul paşilor leneşi al celor ce-şi poartă după ei tristeţile. Dincolo de garduri lumea se grăbeşte. Toţi îşi repetă poveştile, nici ei nu mai ştiu a câta oară, conjugând verbele doar la perfectul compus.

          Mă aşezasem pe o bancă mai retrasă, ascunsă zecilor de ochi, nedorind să tulbur în vreun fel ritualul zilnic al celor agăţaţi de vise, acum, închise  între aceste garduri.

Aici lucrurile stau altfel. Aici nu mai există timp.  Nimeni nu se grăbeşte. Neavând întrebări, pesemne obosiţi de-atâta căutare, nimeni nu mai aşteaptă răspunsuri. Ăsta să fie secretul seninului pe care îl citesc în privirile lor?
Amica mea, care conduce azilul, mă rugase s-o ajut în realizarea unui experiment. Mă auzise de-atâtea ori bombănind revoltată la adresa celor care spun doar vorbe, fără s-ajute, măcar prin puţinul pe care-l pot, pe aceşti nenorociti care se-agaţă firav de-un fir de existenţă.

 – Viaţa trece pe lângă mine şi tu-mi ceri să mă ocup de problemele altora!

Zâmbetul ei dezamăgit-ironic m-a readus cu picioarele pe pământ. În fond, ce-mi ceruse?
– O să le spun că eşti de la ziar şi c-o să le publici poveştile. Nu trebuie decât să-i asculţi.
– Şi să mint, nu-i aşa?
– Da.
– Bine, dar dacă-mi vor cere publicaţiile?
– N-or să ţi le ceară. N-au nevoie de ele. Tot ce le trebuie este credinţa că cineva mai află despre ei. În cercul strâmt în care-şi duc existenţa nu mai au cui să-şi spună poveştile – mai mult sau mai puţin adevărate, dar ce contează? – s-au săturat unii de alţii: „Asta mi-ai spus-o altfel data trecută!” sau „Eşti un mare mincinos! Când ai fost tu bogat? Ce cauţi atunci printre noi?” Înţelegi? Oamenii aceştia nu mai au unde să evadeze, singura lor scăpare ar fi să dea drumul istoriilor dincolo de ziduri, ca unor porumbei călători.

– De ce n-ai încerca să faci asta chiar cu un ziarist? Vreau să spun unul adevărat, care să le şi publice?
– Pe ce lume eşti? Cine-ar cumpăra un ziar doar ca să afle despre viaţa unor scoşi în afara societăţii? Şi-apoi, ziarişti şi reporteri au mai fost. Vin la mine să-mi ia interviu, fotografiază cantina, grupurile sociale, îl mai întreabă pe vreunul cum îl cheamă şi câţi ani are, eventual cât are de gând să mai trăiască (cu alte cuvinte cât se va mai hrăni din bugetul nostru, al tuturor) şi cam atât. N-are nimeni timp de poveşti.
          Adina avea dreptate, n-am găsit argumente s-o contrazic. Şi iată-mă pregătită să intru pentru prima oară în acest jocu, în faţa unor necunoscuţi.
– Ai ştiut din capul locului c-o să accept, nu-i aşa?
Zâmbeşte.
– Da. Ţi-am spus c-am studiat şi puţină psihologie, apoi… te cunosc. Nu-ţi va părea rău, te asigur, îţi trebuie doar puţină răbdare cu ei.
          M-am înarmat cu răbdare şi am venit cu temele făcute, nu fără un tremur interior, sufletesc, prefăcându-mă a fi omul potrivit pentru a face porumbeii să zboare. Peste ziduri, peste graniţe, dincolo de meschinării, de prejudecăţi şi chiar dincolo de timp.
Eu însămi, aşezată leneş în bătaia soarelui de august, am ieşit în afara timpului, uitând că „afară” lumea se grăbeşte şi eu odată cu ea.

Bătrânul de lângă mine, mă priveşte fix pe deasupra ochelarilor. Probabil ca expresia mea era atât de amuzantă, încât izbucni într-un râs de o normalitate deranjantă. După ce râse cu poftă, mi se-adresă, ştergându-şi lacrimile:
– Te-am speriat?!? Ce-ai crezut, că ăsta-i azil de nebuni? De ce n-or fi putând tinerii să creadă că bătrânii sunt şi ei oameni? Ne priviţi ca pe nişte fiinţe ciudate, şi vă gândiţi cum să fugiţi mai repede de noi. Hai, lasă, şi eu gândeam la fel.
Aha! Care va să zică se amuzase pe seama mea. Afişez un zâmbet stingher, dar îmi notez în gând să i-o plătesc la momentul potrivit.

– Sunt…
– Ştiu cine eşti, ne-a spus doamna doctor. Da’ nu prea mă interesează. „Sunt cutare!”
Acum s-ar putea să ţi se pară că eşti cineva, că ceea ce eşti contează. Dar uită-te la mine! Eu nu mai pot să spun decât „am fost”. Vrei să ştii ce-am fost?
– Da!
– Nimic. Ai înţeles? Nimic! Sigur, şi eu credeam că sunt cineva. N-ai idee ce mândru mă prezentam: „Sunt generalul cutare”. Fâs! Crezi că interesează pe adunătura asta de idioţi (mi-i arată cu degetul) câte stele-am purtat pe umăr? Sau că bucătăreasa-mi pune vreo lingură de ciorbă-n plus? Nişte nerecunoscători! Ştii ce-i ăla război?
– Da.
– Ştii pe dracu’!
– Vreau să spun… am citit.
– Bravo! Şi eu am citit cum se nasc copiii. Crezi că asta mă-ndreptăţeşte să mă numesc mamă?
– Dar eu n-am spus că sunt general!
– Da’ nici mult nu mai aveai. Las’ că vă ştiu eu p-ăştia tineri – vi se pare că le ştiţi pe toate, iar viaţa o ţineţi la degetul mic, n-are secrete pentru voi. O ţineţi pe dracu’!
Bineee. Ia să nu te mai bag eu în seamă. Mă prefac interesată de-un grup mai îndepărtat, alcătuit din două femei şi un bărbat, ce par a se contrazice pe o temă anume. Aha! Au găsit un pui de vrabie şi, probabil, nu se pun de acord asupra soartei sale. Cum mai depindem unii de alţii!

– Ce taci? Ţi se pare că eşti mai deşteaptă?
Nu-i bine nicicum. OK. Mă hotărăsc să iau taurul de coarne:
– Uitaţi ce este: dacă prezenţa mea vă deranjează, atunci plec.
– Nu pleca! Nu m-am distrat de mult aşa de bine.
Cred şi eu.
Deodată, mă priveşte cu alţi ochi. Pare că abia acum mă vede.
– Olga!
– Nu mă cheamă Olga.
– Taci! Şi nu-mi mai spune cum nu te cheamă!
Tac, ce Dumnezeu să fac? Ăsta mă confundă cu ordonanţa.
Se uită prin mine, mă vede şi parcă nu, prilej să-l pot studia mai atent. Semnele nemiloase ale vârstei nu pot ascunde totuşi urmele a ceea ce trebuie să fi fost o frumuseţe de bărbat. Ţinuta e încă dreaptă, militărească, iar mâinile făcute parcă să mângâie, nu să ţină arma.
– Olga, Olguţa, nu te-ai supărat, nu-i aşa?
Bine. Fie şi Olga.
Cu mâna tremurată scoate din buzunarul de la piept o fotografie îngălbenită, pe care mi-o întinde. Mă izbeşte asemănarea cu mine, deşi, e drept, femeia care zâmbeşte dincolo de timp e şi mai tânără şi mai frumoasă. La o privire mai atentă, constat că zâmbetul îl poartă doar pe buze, în timp ce ochii îi sunt trişti. Mă tem să ating fotografia, o superstiţie absurdă mă îndeamnă să cred că, dacă aş atinge-o, am face schimb de locuri. Mă zbârlesc. Nu cred că mi-ar plăcea în buzunarul de la piept al generalului. Nu ştiu ce să zic. Mă salvează el:
– Am iubit-o. Ştii ce-i aia iubire?
Acu’ i-acu’! Dacă răspund afirmativ, îmi zice „ştii pe dracu’!”, dacă zic „nu” – „ţi-am spus eu că voi, ăştia tineri, n-aveţi habar de nimic!”, dacă tac, cică fac pe deşteapta. Îmi vine să scot limba la el. Noroc că nu mai aşteaptă răspunsul.
– Doamne, cât am iubit-o! Vrei să ştii de ce?
– De ce?
– Ştiam eu că nu te pricepi! Păi, poţi spune vreodată de ce iubeşti un om???
Apoi, după o pauză:
– Şi ea m-a iubit. Dar nu ne-a folosit la nimic. Războiul a fost de vină.
– Nu există război, cum nu există nimic altceva care să despartă doi oameni care se iubesc! îi arunc răutăcioasă.
– I-auzi! P-asta unde-ai citit-o, în „Arici-Pogonici”? Ascultă, mai bine!
Olga era rusoaică, fiica unui şef de Stat Major pe care l-am întâlnit, mă rog, împrejurările nu mai contează. Era frumoasă, cultă, talentată, cânta la pian, dansa pe muzică de balet, scria poezii. Hotărâserâm să ne căsătorim când se va fi terminat războiul.
– S-a terminat cam de mult, pun sare pe rană.
– Mda. Din păcate s-a terminat şi prost. Iar pentru mine a fost un dezastru. Nu-mi mai rămăsese nimic din ce-aveam, nu mare lucru, de altfel. N-aveam unde să stau, din ce să trăiesc. Cum să mă fi prezentat în faţa unei femei atât de minunate, cu tupeul de-a o pofti în mizeria mea? Am fost întotdeauna un tip responsabil. Apoi, am sperat o vreme c-am să-mi revin. A fost să fie abia peste vreo cinci ani când n-am mai avut curajul să-i tulbur viaţa.
– Bine c-aţi avut curajul să mergeţi la război! Nu dau doi bani pe eroismul care se manifestă distructiv, cum nu dau o ceapă degerată pe scuzele nobile ce servesc laşităţii de a nu trăi.
-V-aţi gândit că poate în toţi anii aceia v-a aşteptat?
– Cred că nu e zi să nu mă gândesc.
– Şi la ce vă foloseşte?
Ridică din umeri, abătut.
Eram pornită să-i ţin o teorie de zile mari şi aruncam flăcări pe nări, de parc-ar fi fost suficient că privisem fotografia.

A continuat cu un glas din ce în ce mai stins:
– N-am mai aflat nimic despre ea. Doar o dată, întâmplător, am văzut o poezie într-un ziar, semnată Olga nu mai ştiu cum – pseudonim sau nume de căsătorie, n-am vrut să mă gândesc – dar am fost sigur că e ea. Titlul era „Căpitanul meu” – aşa-mi spunea, pe atunci eram doar căpitan – iar ultima strofă mi s-a înfipt în inimă: „Cu ce-a mai rămas din ce-am fost odată/ Visez numai noaptea rubinul arzând/ Tresar şi mă rog să găsesc aşteptând/ Inelul ce nu mi l-ai dat niciodată”.
       Îşi şterge o lacrimă inutilă. Nu-l întreb nimic, mi-a ajuns. Responsabil! De unde până unde a fi responsabil înseamnă numai a dărui case, blănuri sau Dumnezeu mai ştie ce nimicuri trecătoare? Responsabil? Ca şi când sufletul n-ar avea nevoie de nimic, faţă de el n-avem responsabilităţi.
        Se-apleacă şi rupe un fir de iarbă pe care-l meştereşte în formă de cerc.
Mă-ntreb stupid câte ore pe zi doarme Dumnezeu. Apoi îl rog să mă ierte, mai departe nu mai ştiu.
Îmi ia mâna stângă şi-mi aşează cercul de iarbă pe inelar, rătăcindu-se iar în lumea Olgăi:
– Olguţa, aşa-i că mă iei de bărbat şi cu inelul acesta? Rubinele s-au demodat, ştii.
Între timp şi iubirea s-a demodat, îmi vine să-i spun. Şi când o găseşti
      Poate că undeva, într-un alt parc, pe o altă bancă, sub lumina aceluiaşi soare nepăsător, o bătrână încă-şi mai aşteaptă inelul. Atâtea zadarnice aşteptări ne umbresc scurtul drum prin această lume!
Mă ridic. Nu mai pot să-l privesc. Acum plânge de-a dreptul.
– Olga! Olguţa! Nu pleca! Te rog!
      De la Adina am aflat că, de fapt, n-ajunsese niciodată general. Fusese trecut în rezervă cu gradul de căpitan, se pare c-a refuzat avansările fără să dea vreo explicaţie. Nu s-a căsătorit, n-are copii. Tot ce-a agonisit a lăsat unui nepot de frate, care-l mai vizitează din când în când. A ales să vină la azil din dorinţa de a nu fi singur. Aşadar tot mai bună „adunătura asta de idioţi” decât nimic. E târziu, sunt obosită. Privesc firul de iarbă de pe deget şi mă gândesc la rosturile lumii. Dincolo de garduri lumea se grăbeşte.

3 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » Editorial Note

  2. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » Notă Editorială

  3. Pingback: www.egophobia.ro NOTĂ EDITORIALĂ

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.