Scrisoarea unei mame

de Mazen Rifai [Siria]

Au trecut nouăsprezece ani de la căsătoria mea.
Nouăsprezece primăveri din vârsta fiicei mele Sara.
Nouăsprezece ani de când sunt departe de ea.
Cu câteva zile înainte de cea de-a nouăsprezecea aniversare a căsătoriei mele, mi-a telefonat şi a stat de vorbă cu mine.
Mi-a zis: „Mi-e dor de tine.
Vreau să retrăiesc alături de tine zilele de altădată,
vreau să-ţi ascult spusele,
să-ţi ating cu buricele degetelor faţa,
să te sărut pe obraji,
să-ţi adulmec mireasma.”

Am pus receptorul jos, cu ochii scăldaţi în lacrimi de dor, lacrimi ce căutau o ieşire.
Am pornit pe oceanul amintirilor, zâmbind uneori, încruntându-mă alteori.
Astăzi ea are nevoie de mine, ar vrea să mă vadă. Invitaţia ei este ciudată,
căci mama mea nu are obiceiul să mă sune ; uneori trec luni fără să schimbe o vorbă cu mine.
M-am obişnuit să-i dau telefon din când în când. De fiecare dată, când Samer nu-mi dădea ascultare îmi venea în minte ea.
Când îmi amintesc cât eram de dur atunci când nu o ascultam,
îi telefonez ca să-i transmit dragostea mea, să-i cer să se roage pentru mine,
să-i aud glasul în timp ce se roagă să am toate cele necesare traiului şi să am noroc.

După ce am închis telefonul, m-au năpădit îndoielile şi m-am lăsat dus de închipuire.
I-am dat telefon surorii mele căsătorite ca să-i împărtăşesc îndoielile,
apoi am sunat-o pe verişoara mea din partea tatălui, pe verişoara mea din partea mamei. Toţi mi-au spus:

„Ştii că este bolnavă şi în vârstă. O să-ţi dăm de veste când va veni ceasul.”

Mai târziu aveam să aflu că în ultimele ei zile a dus o luptă inegală cu durerea căreia i-a rezistat în tăcere.
Mi-au spus că în ultimele ei clipe s-a luptat cu îngerul morţii vrând să-l împiedice să-i ia ce avea mai de preţ.
A înfruntat moartea cu arătătorul afirmându-şi credinţa în Dumnezeu,
Unul. Mi-au spus că nu a deranjat pe nimeni la plecarea duhului ei,
căci s-a predat în tăcere în bătălia-i pierdută atunci când a acceptat să schimbe toate culorile pe una singură, cea a beznei.
Nu a deranjat pe nimeni, ci pur şi simplu a închis ochii şi a plecat cu o expresie de mulţumire şi de linişte zugrăvită pe chip.
Zâmbea morţii de parcă ar fi dormit şi ar fi avut unul din visele ei fericite, visele în care te vedea, te îmbrăţişa, te strângea la piept aşa cum o făcea când avea grijă de tine când erai mic.
Nu te-a uitat. Ultimul lucru pe care i-au căzut ochii înainte să se ducă a fost poza ta aflată lângă patul ei.

Tristeţea este un prieten devotat ce m-a însoţit pe toate drumurile vieţii, ce nu m-a părăsit nici măcar în momentele de bucurie. Lacrimile întotdeauna mi-au curs pe ogoarele tristeţii săpate pe obraji, udându-le şi păstrându-le pline de viaţă. Tristeţea-mi radiază din suflet, din inimă, din întreaga făptură.

Astăzi m-am preschimbat cu totul într-un izvor al tristeţilor.
Tristeţea a devenit stăpâna ce mi-a năpădit întreaga fiinţă, iar amărăciunea a izbucnit în lacrimi.
Lacrimile s-au transformat în râuri ce au dărâmat toate stăvilarele aflate în calea ei.
Astăzi am primit ultima scrisoare de la ea, scrisoare ce mi-a ajuns după câteva luni de la moartea ei. Îmi scria :

„Copilul meu drag,
S-ar putea ca aceasta să fie ultima mea scrisoare către tine,
căci cred că a venit timpul despărţirii.
Îmi iau rămas bun de la viaţă, fericită că tu ai fost cea mai de preţ înfăptuire a mea.
În ultima vreme, mi-e şi mai dor de tine.
Aş fi vrut să-mi pot lua rămas bun de la tine, să-mi las urma ultimului sărut pe obrajii a ceea ce-am avut mai drag, aşa că ţi-am dat telefon dorind o ultimă întâlnire, ţi-am ascultat glasul ca pe o ultimă melodie, şi m-au podidit lacrimile atunci când am aflat că munca şi situaţia ta nu-ţi permit să te întorci la rădăcini, aşa că ultima mea dorinţă nu se va mai împlini.

În ziua aceea am fost foarte mâhnită, am plâns, dar a doua zi m-am trezit mulţumită că tu nu o să vii. Mi-am spus că tu nu o să vii pentru că mă iubeşti şi că nu doreşti să mă vezi, în ultimele mele zile, slăbită şi neputincioasă, căci te-ai obişnuit să fiu puternică, să vă fiu sprijin ţie şi fraţilor tăi la nevoie. Te-ai obişnuit să am grijă de voi, şi nu ca voi să aveţi grijă de mine.

Nimic nu mai este ce a fost, copile,
mă mişc greu,
mă ridic cu trudă,
timpul m-a învins,
bătrâneţea a pus stăpânire pe toate mădularele mele în afară de inimă care a rămas tânără, bătând graţie dragostei tale, de când te-am purtat în pântecele mele.

De pe patul de moarte, îţi scriu ca să-ţi spun că voi învinge moartea prin tine, căci chiar dacă-mi dispare trupul tu vei fi continuarea existenţei mele, voi continua să exist prin tine căci ţi-am lăsat moştenire celulele mele, căci ţi-am dăruit comoara ştiinţei mele.

Aşa suntem noi oamenii, atunci când suntem mici ne luăm la întrecere cu timpul ca să creştem, iar atunci când devenim mari, ne dorim să fim iarăşi mici;
ne dăm sănătatea pentru a strânge averi, apoi le cheltuim ca s-o recăpătăm.

Îţi scriu, copile, nu ca sa-ţi spun ceea ce te-ai obişnuit să auzi din fragedă pruncie, ci îţi scriu ca să-ţi spun că te iubesc aşa cum orice mamă îşi iubeşte copilul.

Copile, nu vei putea sili pe nimeni să te iubească, dar te vei putea face iubit,
vei putea să-ţi arogi fel de fel de calităţi şi de titluri, dar îţi va rămâne lipită ca o etichetă doar ceea ce-ţi recunosc ceilalţi.

Ştiu că tu, acolo în străinătate, te chinui ca să te îmbogăţeşti, de aceea îţi spun că bogat este cel bogat sufleteşte;
bogat nu este cel ce are mai mult, ci cel care are nevoie de mai puţin.
Leul nu este regele junglei pentru că rage, ci pentru că are mândria de a nu lua prada altuia oricât ar fi de înfometat.

O, Mazen, să nu te amăgească viaţa, căci, oricât ar dura, tot scurtă este, iar casa în care vei locui după moarte trebuie s-o construieşti dinainte.
Am descoperit, fiule, că cea mai mare virtute în viaţă este sinceritatea.
Cel ce vorbeşte fără să audă este un palavragiu, învăţătorul care nu învaţă este un ignorant, iar omul care ia fără să dea este blestemat, blestemat.
Nu implora niciodată un om josnic, care umileşte şi înjoseşte,
nu te bucura nicicând de răul altuia.
Uită-te cu ochi de albină, şi nu te uita la oameni cu ochi de muscă căci vei afla doar mizerii.

Nu crede tot ce se spune şi nici măcar jumătate din ceea ce se vede.
Să ştii că printre oameni sunt unii precum cameleonii ce-şi schimbă culoarea pielii după locul în care se află.

Dacă vrei să descoperi un prieten, călătoreşte cu el, căci călătoria dezvăluie moralitatea şi caracterul.
Dacă Dumnezeu te pune la încercare cu un duşman, combate-l făcându-i bine. Când cineva capătă încredere în tine, bagă de seamă să nu fii perfid !

Dacă oamenii te critică, bucură-te, căci doar în pomul cu roade se aruncă cu pietre.
Nu încerca să îndrepţi lumea, căci prin pierderea răului şi a minciunii nu vom deveni noi cinstiţi şi deosebiţi.

Să ştii că norii cu cât sunt mai negri, cu atât este mai aproape ploaia.
Copiii, fiule, sunt roadele vieţii, şi dacă nu le ocroteşti, se acresc, se mucegăiesc, se strică şi devin periculoase.

Cândva, înţelepţii au spus: „Lăsaţi copiii în grija mamelor, dar nu lăsaţi mamele în grija copiilor”, căci în mod ciudat, copile, o mamă poate hrăni şapte copii, dar şapte copii nu pot hrăni o mamă.
La sfârşit, mă rog lui Dumnezeu, Înaltul, Puternicul, să te ocrotească şi să te ţină departe de orice rău, fiece pas să ţi-l îndrepte pe un drum al tihnei, şi să-ţi dea convingere, căci aceasta este cea mai mare comoară.
Te sfătuiesc să te porţi bine cu fraţii tăi, căci tu eşti o parte din ei, precum şi ei sunt o parte din tine. Dumnezeu să-l ierte pe tatăl tău, căci a fost un tată iubitor şi un soţ bun.
Ai lui Dumnezeu suntem şi la El ne întoarcem.
A ta mamă.”
Astăzi au izbucnit izvoarele tristeţilor mele,
iar amărăciunea s-a preschimbat în râuri de lacrimi.
Astăzi am înţeles ce înseamnă cuvântul mamă, acum când a plecat şi mi-a lăsat ultimele ei lecţii de viaţă. Fiecare propoziţie din scrisoarea ei îmi smulge o lacrimă, un oftat.
Lacrimile de tristeţe se amestecă cu lacrimi de regret, de teamă, de dor.
Iartă-mă, mamă, căci nu am fost ceea ce ţi-ai fi dorit.
Iartă-mi nepăsarea !
Ai milă de slăbiciunea mea, primeşte părerea mea de rău.
Iartă-mă că am fost nerecunoscător.
M-ai creditat, dar nu am fost în stare să-ţi dau înapoi datoria.