Ţipătul

de Paul G. Sandu

când dimineaţa se îndrăgostea de Mara
şi furnicile se prelingeau pe marginea bordurii,
ocolind picioarele ei desculţe,
mie îmi venea să ţip de bucurie că eram acolo,
viu, pe lumea asta înroşită de îmbrăţişări
şi de răsărituri de soare.
şi când nu mai suportam să o privesc numai pe Mara,
care mă avertizase că n-am voie să mă apropii de ea
până când nu se zvântă roua de pe firele de iarbă,
aşa cum mama nu mă lăsa niciodată să sar în apă
înainte ca soarele să fi încintat bine pietrele mari
pe care întinsesem câteva prosoape,
îmi venea să scot un ţipăt strident şi ascuţit
ca un fir de iarbă, care ar fi ridicat brusc
temperatura dimineţii aceleia îndrăgostite
şi ar fi dogorât obrajii Marei ca un sărut
şi ar fi făcut-o să râdă.
numai că în timp ce dimineaţa se subţia,
şiroind pe la încheieturile mecanismului ineficient
al unei zile de vară care se desfăcea ca o lalea
adusă de la întuneric la lumină,
acţionată de nenumăraţi scripeţi,
urmele lăsate de picioarele desculţe ale Marei
în nisipul încă umed şi cleios,
se ştergeau ca o cerneală incoloră.
până să-mi dau seama că Mara nu era decât
o reacţie chimică a imaginaţiei mele acide
cu substanţa bazică a dimineţii
în care mă trezisem atât de devreme,
am scos un ţipăt ca un tăiş de secure,
care s-a împlântat în pieptul dimineţii aceleia
ca o blasfemie într-un rug cuprins de flăcări
ca de nişte mure.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *