libris.ro

Stele verzi 40

Nu ştiu cât a trecut şi nici cât ce şi nimeni nu îmi spune să ştiu. Mă aflu în faţa faptului împlinit: sinuciderea e singurul loc în care pot merge şi singur. Aşa i-am spus şi ei, am impresia. Sau i-am spus că sinuciderea e singurul loc în care pot ajunge şi singur. Mă întreb, cu adevărat, care o fi diferenţa dintre a merge şi a ajunge. Poate că numai deosebirea dintre vis şi realitate. Nu ştiu exact, dar eu am mers întotdeauna către visul meu ceresc, căruia mă şi întreb ce mi-o fi venit, dintr-o dată, să îi spun astfel, dar nu am ajuns niciodată la el, ceea ce nu pot spune şi despre realitatea din jur împrejurul meu natural, pe care o simt ca şi cum mi-ar fi anchilozat întreg trupul, de moment ce mi-o fi venit să mă simt astfel, la care am ajuns câteodată şi fără să merg deloc spre ea. Cert e un singur lucru: poate fără să vreau sau poate în deplină cunoştinţă de cauză, am schimbat acţiunea în loc şi am transformat fapta pe care ar fi trebuit să o întreprind în spaţiul meu cel mai confortabil. Îmi este şi frică să mă gândesc că sinuciderea, care e singurul loc unde mă pot afla, aflarea ei fiind pentru mine suma dintre a merge şi a ajunge şi în consecinţă dintre vis şi realitate, chiar ar putea fi a mea. Nu aş vrea să îmi aparţină fiindcă simt că mai am multe de trăit. Şi totuşi câteva lucruri, unele având nicio legătură cu altele, îmi vin în minte. Am să le enumăr şi nu pentru că în această ordine m-aş fi gândit la ele, ci fiindcă am nevoie de o ordine, oricare ar fi ea, care să îmi servească drept reper la numărătoarea finală, înaintea sinuciderii probabil, eventual a mea. Unu, cine este ea în toate înţelesurile ei? Doi, de ce să mă sinucid, când nu am niciun motiv să o fac? Trei, când m-am gândit la sinucidere şi în ce context şi de ce insist să o atribui propriei mele morţi atât de îndepărtată de orice posibilă sinucidere curentă? Şase, fiindcă, în afară de trei, am sărit peste două întrebări de sine stătătoare, de ce nu ştiu nimic din tot ce simt că ar trebui să ştiu? Şi şapte, de ce simt cerul lexical ca pe o realitate atât de goală pentru mine, ca şi cum nici nu ar face parte din propria mea natură şi din anatomia mea personală şi din cele mai interne părţi constitutive ale ei, de îmi tot vine să îi spun, în trepte, cer, cer interior şi în consecinţă cerul meu interior? De ce aşa? Recapitulez fiindcă nu ştiu nimic din ce ar trebui să ştiu: nu totul pare să fie al meu şi ea, de exemplu, nu e a mea, dar sinuciderea sigur e a mea, iar cerul ubicuu din mine şi deasupra mea, chiar dacă nu mai deosebesc interioritatea verticală de exterioritatea orizontală, cu siguranţă e tot al meu. Să îmi fi şi dorit vreodată şi tot nu mi-aş fi putut imagina că am să fiu cândva stăpânul a două lucruri practic impermeabile la oricare persoană aş fi putut să o fiu. Niciodată nu m-am gândit să intru în posesia sinuciderii mele personale, dar poate nici nu e a mea şi, dacă totuşi este a mea, poate nici nu e vorba de o sinucidere fizică, ci doar de una simbolică. Îmi dau seama că nu ştiu nimic încă dintre lucrurile pe care mi-ar fi plăcut să le ştiu, dar ştiu deja tot ce nu aş fi vrut vreodată să cunosc. Nu vreau să fiu stăpânul propriei mele sinucideri fiindcă nu doresc să intru în posesia morţii mele personale ce îmi va desproprietări automat atât sinuciderea, cât şi moartea şi nici nu am vreun gând să vreau a fi stăpânul unui cer pe care îl simt interior mie, cu toate că interiorul fiinţei mele s-a exteriorizat şi nu îmi mai aparţine de când nu mai ţin minte nimic din tot ce odată voi fi învăţat pe de rost că sunt şi fac şi cinez. Din contră, aş vrea, dacă se poate, şi de ce să nu se poată în fond, să nu mai stăpânesc nimic şi toate proprietăţile impuse asupra mea să treacă în posesia altcuiva. De aceea mă şi gândesc că poate le vrea ea, şi de aceea mă şi gândesc că ea e o persoană de sex feminin, o femeie şi în consecinţă nu un simplu substantiv la genul feminin, ca, de exemplu, personala mea sinucidere, şi de aceea mă şi gândesc că ea nu este propria mea sinucidere, şi îmi închipui că ar fi atât de bine în consecinţă ca ea să fie ea. Spre deosebire de ea, eu nu îmi iubesc propria moarte şi nu îi doresc prezenţa în realitatea mea fiindcă prefer să fiu viu, deşi, de când sunt în viaţă, nu am putut nici merge vreodată singur undeva, nici ajunge de unul singur în vreun loc anume. Şi, cu toate că în viaţă sunt imobil şi că, la fel, m-am blocat în propria mea realitate, şi că nu mă pot afla niciunde numai fiindcă aşa îmi doresc, prefer totuşi această stare de inflexibilitate vie condiţiei de perfectă mobilitate moartă. Mă gândesc, fiindcă sper, că odată şi odată, după ce voi şti şi cât a trecut, şi cât ce a trecut, şi tot ce deocamdată nu ştiu, că mă voi putea afla oriunde îmi doresc, fără ca propria mea viaţă să mă blocheze în continuare şi fără ca moartea mea suicidabilă să continue să mă ademenească în locul în care, dacă aş pofti, deja m-aş putea afla şi singur.

(va urma)

libris.ro%20