E Seu de Oaie pentru “Neo Men Ye”, ah, în SIctir Major

[scuzaţi lungimea titlului]

de Ştefan Mardale

Io mă cred om, da tre’ să admit că, prin proastă administrare sau nebăgare de seamă, iuţeală de dezîngereală, se poate pot ajunge neom neaoş.

Am măcar un exemplu de neomenie.

Eram la Brăila în Grădină Publică. Aveam aproximativ 20 de ani, prin ’86; n-aveam griji, dar aveam bani. Locuiam la părinţi, munceam, aparent aveam. Eram întins pe o bancă şi prin noaptea ninsă şi senină de ianuarie priveam cerul înstelat. Îi spuneam fetei de care eram îndrăgostit că stelele împodobeau ca de sărbători copacul care brăzda cerul de deasupra băncii. Mă gândeam că se va apleca şi mă va săruta. Eram încântat de ce ziceam, când o aud, “ce-i aia acolo?”. Chiar era curios la ora aceea să vezi pe cineva urcând spre oraş, ce să mai zic de treptele lunecoase. Ar fi trebuit să fie o femeie mică, o bătrână cu basma, creatura urcând. Acum îmi dau seama, era greu de crezut ca la ora aceea târzie, din fostele depozite ale docurilor brăilene poate să urce cineva, indiferent de vârstă. În timp ce eu gândeam adânc, literaturizând, prietena mea (îmi pare rău de noi, voi, dragi misogini) a coborât treaptă după treaptă, şi a ajutat-o pe “neomenia” mea să urce….

Acum vreo câteva luni am fost la o expoziţiune unde se atrăgea atenţia asupra unor biserici oropsite din sudul Ardealului şi nordul Olteniei. M-au impresionat teribil câteva din fotografiile unor picturi muribunde pe care le-am văzut. Unul din organizatorii expoziţiei mă cunoştea şi mi-a spus că a fost la Patriarhie unde i s-a răspuns că în datele oficiale nu figurează distrugerea bisericilor respective. Ovidiu a argumentat că are fotografii, date despre ele. A,u,u, a,u,o, autoritatea a fost fermă: la noi nu figurează.

Prin 1999 m-am prezentat la secretariatul patriarhiei să cer declararea ca blasfemii a două ziceri prea des auzite:

1. Dumnezeu şi-a întors faţa spre români.

2. Suntem creştini de 2000 de ani.

Ambele mă oripilaseră pentru a nu mai ştiu câtă oară, chiar din gura unor aşa zişi preoţi. “Unde-i cererea?” mi-a zis un tânăr de după birou. “În capul meu”, am zis. Ei bine, oricât m-am rugat, nu mi-au dat (mai era o tipă prezentă) un amărât de A4 că să scriu ce ziceam că am în cap.
Ieri 23.09.2009 am văzut la Muzeul Ţăranului Român o expoziţie mult mai la obiect despre aceleaşi biserici prăpădite chiar cu planuri de renovare executate de studenţi la arhitectură.

Necăjit, pe la ora trei după amiază, am dat un sms la o emisiune pe Radio România Actualităţi care voia subiecte de reporter. Sincer, mă aşteptam să nu se citească sms-ul. L-au citit, dar “nepăsarea bisericii” nu a fost menţionată. A rămas doar nepăsarea statului. Ce rost ar avea să comentez faptul. Pot doar să consemnez o imensă silă, mai ales faţă de partea ”cenzurată”.

Actualul Patriarh se dovedeşte un demn “arăpaş” al celui prea neomenos înaintaş. Acum vreo 15 ani, câteva măicuţe de la Vladimireşti strigau “Teoctist, Antihrist”. Azi, eu scriu şi strig Daniel, Porc de Miel.
Măicuţele au ajuns în puşcărie atunci.
Şi eu cred c-o să ajung la atelier pe www.poezie.ro , desi aş merita la recomandate cu R Mare chiar in ziarul Patriarhiei.

Sunt vremurile mai blânde?
Aparent.
Io, cred că-s şi mai naşpa.
Io, sau vremurile?
?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.